Primul hipermarket, în accepţiunea de astăzi, a fost deschis de grupul francez Carrefour în 2001 în Militari, în zona de vest a Capitalei. Şi acum îmi amintesc o declaraţie a directorului de atunci care spunea că dacă s-ar fi luat după cifrele din statistică, nu ar fi deschis niciodată supermarketul şi galeria comercială. În piaţă, în portofelele românilor erau şi sunt mult mai mulţi bani decât apar în date.
În 1996 se deschisese primul magazin Metro din România, dar avea un alt sistem.
După aproape două decenii, în România sunt peste 2.000 de magazine moderne – supermarketuri, hipermarketuri, discounteri, cash & carry, şi peste 150 de malluri şi centre comerciale. PIB-ul este de 180 de miliarde de euro, adică 200 de miliarde de dolari, iar salariul mediu este de 500 de euro, adică 600 de dolari. Iar românii au mai mulţi bani acasă decât apar în statistici.
În malluri şi în magazinele moderne intră cel puţin 10 milioane de consumatori în fiecare zi. Comerţul tradiţional pierde teren în fiecare zi, magazinele stradale rezistând foarte, foarte greu mallurilor şi magazinelor moderne în diverse formate.
Din păcate, nu cred că antreprenorii români, companiile deţinute de investitori români care sunt furnizori, producători, comercianţi, sunt câştigătorii exploziei supermarketurilor şi a mallurilor din România.
Antreprenorii români au avut o şansă extraordinară să-şi extindă afacerile odată cu creşterea numărului de magazine moderne şi a mallurilor. Dar pentru acest lucru trebuia să investească mai mult în produsele lor, în extinderea capacităţilor de producţie pentru a a face faţă unor eventuale comenzi mai mari, în pregătirea oamenilor proprii. Trebuia să se modernizeze atât ca produs în sine, cât şi ca marketing. Trebuia să-şi facă un brand. Trebuia să livreze produse mai multe, dar la un preţ din ce în ce mai mic, ca să fie imbatabili în lupta cu alţi concurenţi, din alte ţări.
Mallurile şi supermarketurile le-au pus la dispoziţie clientul, consumatorul, dar cred că mulţi invetitori români au ratat şansa de a deveni mai mari, de a vinde mai mult şi de a se extinde mai mult.
Foarte mulţi comercianţi protestează spunând că străinii, care controlează reţele moderne, le iau marja, presându-i tot timpul să accepte preţuri mai mici. Mulţi nu fac faţă atunci când o reţea le dă o comandă mai mare pentru că nu au cum să o onoreze, neavând capacitate.
Modelul antreprenorilor români este de a avea preţuri mai mari, marje mai mari, dar cantităţi mai mici la investiţii minime. Aşa s-a trăit din 1990 până la mijlocul anilor 2000.
Momentul în care magazinele moderne au câştigat teren, luând din piaţa alimentarelor de la parterul blocurilor, a buticurilor, a coincis cu cel în care şi cererea de produse a fost mai mare. Iar mulţi antreprenori români nu au putut să livreze. Cererea s-a dus de la câteva baxuri la câteva milioane de baxuri sau cutii de salam, de exemplu, care trebuia livrate constant şi la timp. Nu mai vindeai aleatoriu din butic în butic, când ajungea maşina şi pe caiet, ci o dată pe săptămână - într-o singură zi, la o oră precisă.
De asemenea, mulţi investitori români s-au gândit prea puţin că pot să livreze produse în toată reţeaua externă deţinută de Lidl, Kaufland, Carrefour, Auchan, Metro, de exemplu, etc. adică să iasă cu produsele lor la export.
Aşa că nu au investit din timp, nu au umblat la produse, au schimbat constant calitatea nu că aşa au vrut, ci pur şi simplu aşa a ieşit, şi s-au trezit că nu pot să liciteze la comenzi mai mari pentru că nu au capacitate de livrare.
În acest fel mulţi au fost scoşi din piaţă de alţi producători străini care au invadat România, fie pe cont propriu, fie prin intermediul reţelelor de la ei de acasă care au intrat pe piaţa românească, iar polonezii sunt cel mai bun exemplu.
Polonezii de la Timbark sunt numărul 1 în România pe suc şi în top pe apă. Nu cred că noi avem vreun producător care să fie numărul 1 în Polonia pe vreun segment.
Dacă am extinde exemplul din supermarketuri către malluri, am vedea că avem foarte puţine branduri româneşti care au reuşit să ţină pasul cu explozia mallurilor. În schimb, avem Zara, H&M, C&A (polonezi), Decathlon, Drogerie Markt etc., care au câştigat teren deşi companiile româneşti sunt principalii lor producători de haine sau de pantofi.
Multă lume susţine că supermarketurile şi mallurile au distrus comerţul românesc, dar nu este deloc aşa. Antreprenorii români nu s-au adaptat schimbărilor din piaţă, sociale, demografice, economice, rămânând prizonieri unor formate de comerţ trecute, unor tipare al anilor ’80-’90 sau a unui mod de shopping depăşit.
Acum antreprenorii români mai au o şansă să-şi vândă produsele prin market-place-urile retailerilor online, un mod de comerţ care creşte exponenţial.
Sper că firmele româneşti, comercianţii români, fie că vând produse alimentare, fie că vând haine, îmbrăcăminte, încălţăminte, au învăţat ceva din lecţia mallurilor şi a supermarketurilor – o şansă pe care au pierdut-o.
