Pe piaţa muncii există o tensiune şi o frustrare fără precedent. Companiile au nevoie de angajaţi, dar nu-i găsesc, iar când îi găsesc spun că sunt foarte slab pregătiţi, mai ales cei din noile generaţii, care ies de pe băncile şcolilor fără să ştie nimic. Mai mult decât atât, noile generaţii fie au pretenţii salariale nerealiste, fie privesc jobul doar ca pe o experienţă, adică după câteva luni pleacă pentru că se plictisesc, pentru că nu este ceea ce îşi doresc, pentru că nu înţeleg ce trebuie să facă, pentru că nu înţeleg ce înseamnă o slujbă cu program. Numărul celor care sunt disponibili pentru a fi angajaţi în România s-a redus considerabil, pentru că foarte mulţi tineri pleacă la muncă în străinătate imediat după ce termină şcoala sau imediat după ce capătă o oarecare experienţă în economia românească. Nu este ceva nou, dar companiile, adică antreprenorii din spatele lor şi directorii executivi care se confruntă direct cu această problemă de resurse umane, spun că trebuie făcut ceva. Iar câteva idei sunt puse pe masă:
1. Cei care termină o şcoală în România, indiferent că este liceu sau facultate, trebuie să lucreze o perioadă în economia românească. În România şcoala este gratis, absolvenţii nu plătesc pentru ea, dar în schimb plătesc companiile, prin taxe şi impozite. Aşa că, dacă cineva beneficiază de o şcoală gratuită în România, dacă pleacă în afară fără să lucreze 5-10 ani aici, ar trebui să plătească şcoala făcută.
În Occident şcolile bune costă şi de ce nu ar fi şi în România la fel?
Spre exemplu, medicii: în România şcoala este gratuită atât pentru medici cât şi pentru asistente, iar imediat după ce aceştia termină şcoala şi stau 1-2-3 ani în sistem şi capătă experienţă, pleacă imediat în Occident, în Anglia, în Franţa, în Germania, în Belgia etc. Statul român, adică firmele, au plătit această şcolarizare de care beneficiază absolvenţii, dar când este vorba să stea o anumită perioadă şi să lucreze în România în contul acestei şcolarizări gratis, este tăcere totală. Ţările din Occident beneficiază de aceşti absolvenţi fără să plătească nimic, iar România rămâne în schimb fără medici şi asistente. În armată, dacă pleci din acest domeniu mai repede decât scrie în contract că trebuie să stai, trebuie să plăteşti toată şcolarizarea. Toată lumea aruncă cu ouă în şcoala românească, dar piaţa muncii din Occident de-abia aşteaptă să-i recruteze pe români, mai ales dacă sunt tineri şi au o oarecare specializare.
2. Companiile spun că noile generaţii nu ştiu nimic, că programa şcolară este depăşită şi că trebuie să investească ele în pregătirea angajaţilor, iar acest lucru costă bani şi timp.
După ce investesc în angajaţi, mulţi dintre aceştia pleacă imediat, trecându-şi în CV această pregătire, şi îi lasă cu ochii în soare pe cei care au investit în ei. În aceste condiţii, companiile spun că ar trebui să existe un model în care, dacă o firmă investeşte în angajaţi, iar aceştia nu stau o anumită perioadă, să fie obligaţi să plătească această pregătire. Pe piaţa muncii companiile îşi fură continuu angajaţii, dar aceştia nu plătesc niciun ban pentru pregătirea de care beneficiază.
3. Legislaţia muncii din România este extrem de închisă, favorizând mai mult angajaţii, spun companiile. Contractele de muncă, cu excepţia celor de top management, trebuie făcute pe perioadă nedeterminată. Companiile ar vrea, în schimb, să aibă posibilitatea să facă contracte de muncă pe o perioadă determinată, în funcţie de necesităţi, cam cum se întâmplă la fotbalişti, de exemplu. Acest model de contract trebuie să fie valabil petru toţi angajaţii, nu numai pentru top management. În cazul în care angajatul pleacă peste noapte, el trebuie să plătească „despăgubiri”. În acelaşi timp, dacă firma îl dă afară înainte de expirarea contractului, trebuie să-i plătească toţi banii, nu să-i dea doar câteva salarii compensatorii, ca acum. Companiile consideră că dacă s-ar implementa aceste trei idei, piaţa muncii ar fi mai puţin fluctuantă, angajaţii ar beneficia de cursuri de pregătire mai bune şi de salarii mai mari, dar în schimb trebuie să ofere stabilitate, să nu plece de pe o zi pe alta sau la un an după ce compania a investit în el. Cam acestea sunt ideile care se discută între directorii companiilor private. ■
