OPINII PRIMITE LA REDACŢIE

Cine conduce politica monetară în România

23 feb 2018 Autor: Lucian Croitoru



Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească… parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” E un citat  din „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă.

Încep şi eu acest articol cu o idee asemănătoare: nu ştiu cum sunt conduse alte politici pe la noi, dar când mă gândesc cum este condusă politica monetară, îmi saltă inima de bucurie. Este bucuria că politica monetară nu a ajuns să fie condusă de un singur indicator. În mod cert nu este condusă de indicatorul PIB potenţial, cum cred unii economişti.

Au mai existat astfel de exagerări şi în trecut. Numai că acelea plecau de la nişte idei şi demonstraţii care au fost răsplătite cu premiul Nobel: Lucas (1972) a aplicat ideea lui Muth referitoare la anticipaţiile raţionale în macroeconomie; Sargent şi Wallace (1976) au emis teorema impotenţei politicilor; Kydland şi Prescott (1977) au arătat de ce e mai bine ca politica monetară să fie condusă pe bază de reguli, nu discreţionar.

Pornind de la aceste teorii s-au găsit unii economişti care au spus că în virtutea anticipaţiilor raţionale politicile macroeconomice sunt impotente şi, în consecinţă, bancherii centrali şi economiştii din ministerele de finanţe nu au job-uri reale şi ar trebui să plece acasă. S-au găsit şi unii care să spună că dacă politica monetară trebuie condusă după reguli, atunci putem scrie codurile pentru regula respectivă şi să lăsăm computerelor sarcina de a schimba rata de politică monetară pe baza regulii, lăsându-i pe bancherii centrali să plece acasă, căci nu mai există raţiune pentru meseria lor.

Aceste exagerări, deşi par ca venind din timpuri îndepărtate, sunt totuşi mai recente decât exagerarea referitoare la rolul PIB potenţial, care a fost făcută iniţial imediat după 1968. Ideea de producţie potenţială a apărut prima dată la Keynes în Teoria Generală (Capitolul III: The principle of effective demand). Ea a fost înţeleasă ca un nivel maxim pe care în mod logic l-ar putea atinge producţia. Această înţelegere este total diferită de cea rezultată din ideea de nivel natural al producţiei care rezultă din ceea ce Friedman (1968, p. 8), pornind de la rata naturală a dobânzii, definită de Wicksell (1898) a definit “rata seculară‚ normală” a salariilor, pe care a utilizat-o pentru a defini „rata naturală a şomajului”.

PIB potential nu este un concept keynesist. El este un concept care se referă la nivelul natural al producţiei, adică la nivelul sustenabil pe termen lung, concept care a desfiinţat ideea keynesistă că poţi utiliza pe termen lung politica monetară pentru a reduce şomajul. Imediat după ce Friedman a scris despre rata naturală a şomajului au apărut şi întrebările pline de îndoieli ale keynesiştilor, despre nivelul său. Friedman a răspuns că nu trebuie neapărat măsurat şi că important este că există. Cu alte cuvinte, le-a răspuns că dacă există îl poţi ignora, dar nu poţi evita consecinţele care apar dacă producţia diferă sistematic de acel nivel. 

În timp, conceptul lui Friedman despre producţia potenţială a prins şi a devenit unul important în teoria neo-keynesistă. În prezent, acest concept, care se referă la o mărime neobservabilă, ca şi rata naturală a dobânzii, de la care s-a inspirat, este estimat prin diverse tehnici specifice şi utilizat ca unul din elementele modelării structurii economiei.

Este adevărat că rezultatele estimărilor referitoare la PIB potenţial diferă de la instituţie la instituţie în primul rând în funcţie de scopurile analizelor şi  de tehnicile econometrice utilizate. De exemplu, BNR, ca şi alte bănci centrale, estimează PIB potenţial în acord cu obiectivul său principal- stabilitatea preţurilor – şi din acest motiv ia în calcul şi inflaţia. Estimările diferă, de asemenea, în funcţie de tehnicile econometrice utilizate. Unele estimări se bazează pe modele dinamice stochastice de echilibru general, altele se bazează pe modele semistructurale, iar cele mai simple se bazează pe filtre statistice. În virtutea obectivelor diferite ale instituţiilor estimatoare şi ale tehnicilor diferite de estimare, este ilogic să te aştepţi la estimări identice sau chiar foarte apropiate.

Astfel, diferenţe relativ mari între estimările nivelului PIB potenţial sau cele ale gap-ului PIB apar în multe ţări. Aceste diferenţe între estimări ajung uneori la câteva puncte procentuale sau chiar la estimări de semne diferite. De exemplu, în Polonia, în anul 2012 a fost o diferenţă de semn între gap-ul estimat de banca centrală şi cel estimat de Comisia Europeană, iar în anii 2013 şi 2014, sunt diferenţe de magnitudine între estimări, cele ale Comisiei Europene fiind de aproximativ două ori mai mici decât ale băncii centrale. În cazul Cehiei, pentru anul 2015, estimarea gap-ului PIB făcută de banca centrală a fost de aproape cinci ori mai mare decât estimarea Comisiei Europene (sursa: Inflation Report, NPP, November 2017, www.nbp.pl; Inflation Report, CNB, January 2018, www.cnb.cz; Autumn 2017 Economic Forecast, November 2017, https://ec.europe.eu.).

Oricât de diferite ar fi însă aceste rezultate – iar scopurile diferite şi metodologiile diferite chiar pot avea ca efect rezultate diferite – este o exagerare să spui că politica monetară este condusă de nivelul potenţial al PIB. Cei care chiar se ocupă la nivel teoretic şi practic de conducerea politicii monetare ştiu că lucrurile stau cu totul altfel, în speţă că deviaţia PIB de la potenţial este (doar) unul dintre factorii care condiţionează rata inflaţiei. Băncile centrale  sunt în general caracterizate de prudenţă şi prevenţie şi  din acest motiv nu ar putea să absolutizeze rolul unui singur indicator, indiferent care ar fi acela.

Pe măsură ce politica monetară a devenit tot mai mult o ştiinţă bazată pe modelarea matematică, s-a creat un loc tot mai mare şi tot mai important pentru judecată în procesul de conducere a acestei politici. Ceea ce fac modelele neo-keynesiste, în care atât ecuaţia ofertei cât şi ecuaţia cererii are ca element important abaterea producţiei de la potenţial (care este un substitut al costurilor marginale) este să informeze judecata despre structura economiei. Aceasta nu este singura sursă de informare a judecăţii necesare în conducerea politicii monetare. Sunt mulţi alţi determinanţi ai inflaţiei şi multe alte informări venite din surse alternative.

 
Cuvinte cheie:
politica monetara
, romania
, refuz
, bucurie
, inima
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide