Dezbaterea privind reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare continuă. Deşi criza financiară a obligat la reconsiderarea virtuţilor "auto-reglementării" (light touch regulation), preferată de industrie şi practicată, în largă măsură, în ultimele două decenii. În SUA şi în UE s-a revenit la reglementări mai strânse şi cuprinzătoare, care includ sectorul bancar umbră, fie şi parţial. Există însă o reacţie a industriei bancare, care menţionează pericolul suprareglementării; există şi temeri că implementarea imediată a cerinţelor de recapitalizare lovesc şansele repornirii economice. Nu vreau să reiau opinii pe care le-am exprimat în paginile ZF în anii din urma. Sunt în favoarea unui alt tip de reglementare faţă de cel prevalent până în 2008-2009. Păreri în acest sens am exprimat şi în Parlamentul Eruopean, unde am susţinut că este necesară întoarcerea la spiritul legislaţiei Glass-Steagall, că legislaţia antitrust trebuie aplicată şi în domeniul bancar (cazul entităţilor gigantice, "too big to fail") etc.
Guvernatorul Mugur Isărescu a făcut la adunarea Clubului de la Roma o interesantă expunere privind industria financiară.
În acest context l-a evocat pe Andrew Haldane, directorul de cercetare la Banca Angliei, care, recent, a ridicat o chestiune esenţială: cum să fie reglementarea şi supravegherea având în vedere "complexitatea" domeniului financiar; ideea ar fi că la complexitate nu este înţelept să se răspundă cu reglementări complexe ("la foc nu răspunzi cu foc"). Această teză însă nu echivalează cu respingerea unui alt regim de reglementare, a unei reforme a sistemului. Dimpotrivă! Promovarea simplităţii, a unor reguli clare şi aplicate în mod ferm, ar reprezenta o modificare de fond a sistemului de reglementare şi supraveghere. Sunt de acord cu cei care deplâng pletora de noi reglementari, ilustrată şi de numărul de pagini ale legislaţiei Dodd-Frank în SUA, de numeroase acte/directive UE în materie. Dar, să nu confundăm numărul de pagini şi cantitatea de reglementări cu conţinutul şi spiritul unei legislaţii. Un Basel III, care este mai riguros în privinţa judecării capitalului adecvat, este mai puţin sever decât o limitare a leverage-ului care trece de impreciziile VAR (value at risk). Adaug că, în SUA, legislaţia a devenit tot mai stufoasă şi ca urmare a încercării industriei de a dilua prevederi iniţiale.
Testul elocvent pentru a vedea opţiunea autorităţii de reglementare este, în realitate, simplu; este de raspuns la întrebări ca:
- trebuie redus (limitat) leverage-ul (îndatorarea) în industria financiară?
- este corect să fie sub incidenţa reglementărilor toate entităţile ce creeaza risc sistemic (inclusiv fonduri de risc şi de investiţii private)?
- are sens să se disocieze activitatea de retail de cea de investment banking?
- este raţional să fie limitată dimensiunea entităţilor mari (too big to fail ?)
- este util să fie reglementate produsele derivate?
- este necesară intervenţia după scandaluri ca cel legat de Libor?
- are sens să se meargă către un sistem financiar mai simplu, ce depinde de natura reglementărilor?
Eu răspund fără echivoc da la asemenea întrebări. Şi viaţa arată că în Europa ( prin recomandări ale Comisiei Vickers şi alte măsuri în UK, prin decizii ale Comisiei Europene), dar şi în SUA (chiar dacă cu multe poticneli), se merge în direcţia sugerată de întrebările de mai sus. La Jackson Hole, în august, Haldane a pledat pentru un sistem financiar caracterizat de simplitate, care ar cere reguli cât mai clare, inclusiv privind adecvarea capitalului şi a lichidităţii. Tom Hoenig, de la Federal Deposit Iinsurance Corporation în SUA, gândeşte la fel. Este eronat să se creadă că o astfel de argumentaţie echivalează cu o respingere a reglementărilor severe. Fiindcă tot la reuniunea din Wyoming, Haldane a pledat pentru întoarcerea la o legislaţie de tip Glass Steagall, pentru reguli mai aspre decât "Volcker's rules" (care ar interzice tradingul folosind lichidităţi ale clienţilor). Altfel spus, este vorba de o întărire a reglementării, care să nu deschidă portiţe (loopholes). Adair Turner (fost şef al Financial Services Authority) este autorul unui raport faimos în 2009 (A regulatory response to the global financial crisis), în care arată impactul nefast al valului de dereglementări început cu Big Bang-ul din City-ul londonez în 1986 şi ranforsat peste Ocean. Autorităţile germane şi franceze de resort au, în esenţă, aceeaşi citire a ceea ce s-a întâmplat. Persoane şi instituţii dintre cele mai informate arată dezastrul cauzat de decizii greşite prin relaxarea reglementărilor. Ironia face ca necazuri ale multor bănci germane (Landesbanken şi Sparkassen) să fie cauzate de adoptarea modelului bancar bazat pe trading şi plasamente aiurea, în produse toxice.
Retorica "supra-reglementării" riscă să oculteze veritabila chestiune. În plus, dacă întelegem că o uniune bancară nu poate exista fără aranjamante fiscale (inclusiv transferuri fiscale) ne dăm seama că avem nevoie de o reglementare clară, simplă şi severă. Întrucât împărţirea poverii (burden sharing), la nevoie, implică reguli clare şi mutual acceptate între state şi între bănci şi restul sistemului (nota bene: o schemă de garantare colectivă a depozitelor care nu ar acoperi România ne-ar creea un mare handicap). O reglementare laxă, mioapă, invită necazuri mari. Băncile au o funcţie de interes public şi prin riscurile sistemice pe care le induc nu pot fi lăsate de capul lor.
Într-o prelegere avută la BNR în mai 2011, la un simpozion internaţional, am remarcat că sănătos pentru economie este ca sistemul financiar să se simplifice (ceea ce nu înseamnă "narrow banking") şi că regulile noi de reglementare este bine să semene celor ce au fost impuse după Marea Depresiune. Unii nu văd padurea de copaci, întrucât nu numărul de pagini exprimă conţinutul reglementărilor. Şi aici Isărescu a făcut bine amintind că legislaţia Glass Steagall avea un număr remarcabil de mic de pagini. În zilele noastre, de modul cum se răspunde la întrebări ca cele insirate mai sus găsim calea adecvată privind reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare.
PS. În Financial Times din 2 octombrie, a.c, Andrew Tyre, preşedintele comisiei parlamentare britanice pentru evaluarea activităţii bancare (şi membru al Partidului Conservator) spune: "Standardele în industria bancară au căzut; băncile nu servesc economia reală şi încrederea în ele este jos...; scandalurile arată un eşec al băncilor şi o cultură bancară ce nu corespunde standardelor".
Daniel Dăianu este profesor de economie şi fost ministru de finanţe al României
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
