Cea mai mare ironie din acordul Greciei cu creditorii este posibila limitare a suveranităţii Atenei până într-atât încât ea va tinde spre zero.
Alexis Tsipras şi-a organizat ţara atât de bine încât până la finele mandatului – dacă va mai exista un astfel de mandat - poate să-şi ia concediu şi să meargă să mângâie pe burtă peştii din albastra Egee.
Ţara care a organizat în urmă cu două săptămâni un referendum în numele „ puterii poporului” (demos kratos), iar poporul a decis că ... de fapt nimeni, nici măcar poporul nu ştie ce a decis ... va înghiţi o pastilă atât de amară încât va uita complet cum o cheamă şi pe ce stradă stă.
Grecia nu va mai putea adopta vreo lege importantă - nu o va mai putea promova în parlament şi nici nu o va mai putea pune în dezbatere publică - dacă nu are înainte acordul creditorilor. Chiar dacă asta nu este scris nicăieri sau nu este deocamdată, oricine are o creanţă asupra Greciei va putea, foarte probabil, decide asupra legilor ce se adoptă în Grecia.
Este uluitor nu pentru că nu s-ar mai fi auzit în istorie astfel de poveşti – ceva aproximativ la fel i s-a întâmplat României în timpul Marii Depresiuni din anii 30 ai secolului trecut. Uluitoare este distanţa catastrofică dintre aşteptările populaţiei care a votat „Nu” (60% dintre greci) şi acordul obţinut. Este uluitor pentru vremurile în care trăim pentru că transformă, practic, o ţară suverană într-o colonie. Nu este vorba despre cedare benevolă de suveranitate precum în cazul uniunii monetare, de pildă,, ci de capitulare. De la necesitatea ajungerii la un acord, de la necesitatea disciplinării unei administraţii s-a ajuns atât de departe încât condiţiile dictate Greciei sunt condiţiile dictate unei ţări învinse într-un război.
Este şocantă prin actualitatea ei observaţia de mai demult a unui ziarist german de la Deutsche Welle: de când democraţia bate datoriile? Dacă o familie votează că nu-şi mai plăteşte ratele la bancă, funcţionarul băncii trebuie să accepte situaţia doar pentru că votul în familie a fost „democratic”?
Fără discuţie că nu. Dar de la plata datoriilor până la a limita dreptul de a lua într-o familie sau într-o societate o decizie în comun, este un pas uriaş.
De ce i se suspendă Greciei dreptul de a legifera sau i se lasă doar dreptul formal de a o face – pentru că cu asta avem de-a face, de fapt? Adică unele ţări legiferează bine, iar altele prost? Cât mai este până ce cineva va spune că la Bucureşti nu se legiferează bine (nu vorbim de acorduri de tip FMI unde o ţară se angajează să ia anumite măsuri), prin urmare nivelul de taxe şi impozite este X şi vor fi colectate de Y?
Establishment-ul politic al Greciei de azi s-a jucat cu democraţia organizând un referendum care nu-şi avea niciun sens. Dar, dacă aşa s-a întâmplat, ţările „raţionalismului” suspendă funcţiile democraţiei? Grecia are de dat bani, nu tribut de sânge.
Politicienii Greciei s-au jucat cu prezentul ţării lor, au crezut că ea va fi graţiată în urma marii isprăvi democratice. Doar că judecata Greciei nu s-a petrecut într-o zi a Recunoştinţei şi, chiar dacă s-ar fi petrecut, mutra de curcan cuminte pe care şi-a luat-o imediat după referendum nu o recomanda pentru graţiere.
Dar, dacă politicienii Greciei au fost naivi ori s-au crezut şmecheri, nu este obligatoriu ca politicienii UE să fie ticăloşi.
