Când un stat are cheltuieli cu pensiile şi salariile în sistemul public în jur de 90% din resursele bugetare pe care le strânge din taxe şi impozite, nevoia de reforme structurale devine indiscutabilă. Nu pot exista dezvoltare şi modernizare fără investiţii, iar România a cheltuit în jur de 5-6% din PIB în acest scop, în ultimii ani, cam de cinci ori mai puţin decât pe salarii şi pensii. Dacă auziţi tot mai des că fără banii UE şi fără reformele din PNRR vom avea reale dificultăţi nu doar bugetare, ci economice anul viitor, reflectaţi la aceste cifre şi la toate clasamentele care plasează ţara noastră pe ultimele locuri în Europa la multe capitole - de la infrastructură până la sănătate sau alfabetism funcţional.
PNRR este văzut ca un proiect de ţară pentru că înseamnă mai mult decât o oportunitate de a atrage cele 29 miliarde de euro alocate, datorită modului în care a fost conceput ca mix între granturi şi împrumuturi, mix de reforme şi investiţii, cu elemente de condiţionalitate între investiţii şi reforme, cu monitorizare granulară prin ţinte şi jaloane şi o durată limitată pentru finalizarea investiţiilor.
Până acum, România a încasat circa 6,3 miliarde de euro din PNRR, reprezentând prefinanţarea şi prima tranşă, urmând să mai primească alte 2,7 miliarde euro în septembrie pentru a doua cerere de plată. Însă în 2023 nu a fost depusă nicio cerere de plată din cauza întârzierilor şi neîndeplinirii jaloanelor, deşi a treia cerere în valoare de 3,14 miliarde euro ar fi trebuit să fie transmisă Comisiei Europene (CE) încă din primăvară.
Cea mai spinoasă problemă pentru depunerea acestei cereri este reforma pensiilor, iar CE s-a exprimat deja că nu este dispusă să negocieze reformele. Date fiind condiţiile actuale, cu amânarea legii pensiilor speciale în parlament şi a modificării PNRR pentru introducerea componentei REPOWEREU, se prefigurează întârzierea şi pentru a patra cerere de plată care trebuia trimisă în decembrie 2023. Cu alte cuvinte, România are şanse tot mai mici să obţină banii pe care miza în acest an. Am simţit nevoia să dau aceste detalii pentru a pune, astfel, în lumină mecanismul după care funcţionează PNRR: decontarea cererilor de plată se face în funcţie de reforme fără a ţine seama de avansul proiectelor, iar între timp, de la demararea PNRR în toată ţara au fost pornite foarte multe proiecte, cu o valoare estimată deja la peste 12 miliarde euro.
Sunt investiţii care vor intra la plată, iar dacă banii din PNRR nu sosesc la timp din cauza jaloanelor/reformelor neîndeplinite, cheltuielile vor trebui suportate de buget, fapt improbabil cu resursele bugetare disponibile. Presiunea bugetară aflată deja la cote de avarie va creşte şi mai mult într-un context economic fragil - creşterea economică este deja sub previziunile iniţiale, la jumătatea lui 2023, aşteptându-se să fie în jur de 2% pentru acest an în scenariul optimist.
Însă, aşa cum menţionam de la început, componenta financiară a PNRR este foarte importantă, dar şi mai importante sunt scopul şi mecanismul prin care acest scop va fi atins. România a avut în ultimele decenii o creştere economică datorată consumului stimulat şi de politicile publice prin creşteri salariale şi achiziţii de bunuri publice, în timp ce producţia nu a fost încurajată sistematic şi programatic. Rezultatul este cel pe care îl vedem: o economie bazată pe consum, căreia cererea internă nu îi poate face faţă şi care conduce la importuri mari.
Deficitul bugetar şi cel de cont curent, ambele aflate în creştere îngrijorătoare mai ales după 2020, stau mărturii pentru acest model. Însă nu este un model care să aducă dezvoltare sustenabilă şi de aici apar decalajele foarte mari şi faptul că mulţi cetăţeni nu resimt creşterea economică, sunt nemulţumiţi profund de calitatea vieţii, a serviciilor de educaţie şi sănătate, infrastructurii sau mediului. Totodată PNRR contribuie la politica industrială autohtonă preluând matricea conceptuală europeană centrată pe digital şi verde. Dar pentru creşterea productivităţii este nevoie de investiţii coordonate de un plan, pe criterii clare şi care să aducă beneficii certe pe termen lung.
Astfel ajungem din nou la bani şi este evident că România are ca singură sursă finanţarea prin fondurile europene fie sub formă de granturi, fie de împrumuturi cu dobânzi mici, aşa cum sunt cele din PNRR - dealtfel cel puţin jumătate din investiţiile publice s-au făcut din aceste surse după aderare. Acest plan este o mare şansa de a rezolva multe dintre problemele structurale pentru care trebuie multă voinţă politică şi administrativă. Între perspectiva unui an electoral în care toţi factorii decizionali vor vrea să nu-şi supere electoratul şi perspectiva unui buget incapabil să mai susţină cheltuielile actuale, cu riscul de a submina creşterea economică deja aflată pe pantă descendentă, guvernul nu va avea deloc o misiune de invidiat.
Totuşi, oricât de dificile ar fi, marile reforme din PNRR nu pot fi evitate, renegociate, amânate la nesfârşit şi este vorba în primul rând de pensiile speciale, de salarizarea publică, de fiscalitate şi de guvernanţă corporativă, respectiv de companiile de stat, celebrele ”găuri negre”. Principial, nu am auzit ca cineva să considere că aceste zone nu necesită reforme. Este o realitate tristă că sectorul public a rămas mult în urmă, devenind o frână pentru dezvoltarea economică.
Decalajele economice şi nu numai vor fi recuperate în măsura în care va fi implementat PNRR, iar corecţia macroeconomică va veni fie treptat, cu măsuri bine administrate, fie brusc dacă vor continua amânările sine die. Era de aşteptat, chiar de la momentul iniţierii PNRR,ca reformele să fie greu de făcut din cauza slăbiciunilor instituţionale şi administrative, dar şi a adversităţilor politice. Pe lângă necesitatea acestor reforme şi a finanţării pentru România, pe care am încercat să le explic, în loc de concluzie aş spune că nu există alternativa blocării sau a ratării PNRR. Odată mecanismul pornit, încercările de a-l opri nu vor face decât să îngreuneze ajustările şi transformările care oricum vor veni prin forţa împrejurărilor.
