Astăzi, în cea de-a zecea zi a lui octombrie, vom afla de la INS unde a ajuns inflaţia la sfârşitul lui septembrie. Am văzut că după ce în luna mai a acestui an am înregistrat cea mai mică rată pe 12 luni a creşterii preţurilor din 22 de ani, de 1,79 la sută, inflaţia şi-a reluat urcuşul. Lună de lună: 2,04 la sută în iunie, 3 la sută în iulie şi 3,88 la sută în august. Probabil, urcuşul a continuat în septembrie. Dar creşterea nu e galopantă.
Nu mai departe decât marţi, cu o zi înainte de comunicatul INS, patronatele din agricultură şi din industria alimentară s-au grăbit să ocupe ecranele televizoarelor cu preziceri alarmante. Încercarea de a ne convinge că în această toamnă preţurile la alimente vor creşte cu 15-20 la sută nu merită să fie luată în seamă. Chiar dacă, în surdină, teoreticienii acestor grupuri patronale susţin că din aceste creşteri de preţuri ei vor face profit, iar ţara va face mai mult PIB. În realitate, niciuna dintre susţinerile lor nu se va adeveri. Întâi şi întâi, preţurile la alimente n-au cum să crească atât de mult. De ani mulţi n-am mai văzut creşteri de 15-20 la sută în tabloul mărfurilor alimentare. Şi nu vom vedea nici în acest an. Sigur, vor fi creşteri, sunt creşteri în toată Europa, dar nu vor atinge astfel de niveluri. Apoi, inflaţia ce depăşeşte trei-patru procente nu aduce nici profit şi nici PIB.
Prin '93, când preţurile de consum crescuseră cu 300 la sută, ajungându-se astfel la cea mai mare rată a inflaţiei din noiembrie '90 şi până astăzi, academicianul Costin Kiriţescu nota într-un interviu că "inflaţia n-a omorât pe nimeni". În toamna lui '96, când i-am fost prezentat, întrebându-l dacă mai crede în această judecată, a răspuns cu bine cunoscutu-i umor: "De-atunci au murit câţiva".
Primul care a murit a fost visul că inflaţia ar putea să aducă creştere economică. E drept că, urcând, preţurile stimulează concurenţa între producători; salariile saltă şi ele; iar stimulentele muncii, producţia, profitul, investiţiile, impulsionate, conduc la o stabilizare relativă a preţurilor. Un "amănunt" le scăpase însă celor care în anii '90 mai credeau că se poate face PIB şi din inflaţie. Miza pe o inflaţie modică, de cel mult 3-4 la sută. Or, la noi, atunci, chiar dacă inflaţia îşi încetinea cursa, de la 300 la sută în 1993 la 62 la sută în 1994 şi apoi până la cote ceva mai mici, mişcarea preţurilor continua să fie galopantă. Până la o inflaţie de 3-4 la sută pe an drumul era lung.
În anii următori, îndeosebi după anul 2000, forţarea creşterii în condiţiile unei economii nerestructurate şi inflaţioniste n-a adus revirimentul economic aşteptat. Supraîncălzite, motoarele au început să cedeze. Şi cum în economia noastră marile mize nu erau nici atunci productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, supraefortul de a produce în creştere a cerut mai multe importuri, mai mulţi bani, un consum mai mare de capital fix. Iar înmulţirea pierderilor cauzate de risipă şi de modul învechit în care era organizată munca în întreprinderile cu capital de stat au ridicat enorm preţul creşterii economice.
Sigur, acest adevăr nu mai e actual astăzi. A devenit istorie. Realitatea este deja cu totul alta. Inflaţia însă continua să toace banii grosului populaţiei: cu sume mai mari, oamenii cumpără bunuri şi servicii mai puţine. Iar inflaţia nu are cum să contribuie la creşterea economică.
Este nevoie de concurenţă, de competitivitate şi de eficienţă. Numai că la aceste valori nu se poate ajunge fără restructurare. În general, fără accelerarea reformei economice. Iată de ce, în condiţiile în care nu au fost reînnoite decât parţial structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, se impune să considerăm inflaţia inamicul public numărul unu. Fiindcă în economia noastră se extrapolează risipa, proasta administrare, managementul după ureche. Şi se estompează motivaţia muncii. Se diminuează, în loc să se amplifice, stimulentele care să determine extensiunea liberei iniţiative în producţie. Iar competiţia continuă să fie un Olimp greu accesibil.
Inflaţia nu numai că nu stimulează PIB-ul, dar provoacă mari prejudicii creşterii economice şi însuşi PIB-ul are de suferit. Din acest motiv şi din multe altele rata inflaţiei are o importanţă cardinală. Ar merita deci, în 2012 şi în anii următori, să fie forţat şi un salt calitativ al PIB-ului, pe fondul unei inflaţii calme.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
