Revin asupra unei idei pe care o consider de o importanţă cardinală: la începutul veacului al XX-lea capitalismul românesc se distanţase mult - ca stil, ca preocupări şi ca rezultate - de capitalismul occidental. Aşa se şi explică de ce literatura românească a vremii e plină d'alde "Moş Costache" din "Enigma Otiliei", personaj pe care George Călinescu îl considera tipul clasic al burghezului român.
Într-adevăr, grosul burgheziei îl formau oameni de tipul lui Constantin Giurgiuveanu (Moş Costache). Oameni bogaţi, foarte bogaţi, cum adeseori aminteşte George Călinescu în cartea sa. Dar bogăţia lor era statică. O bogăţie imobiliară. Constantin Giurgiuveanu era proprietarul a fel de fel de imobile: hoteluri şi restaurante, localuri pentru jocuri de noroc, case de închiriat. El "muncea", în sensul că alerga să-şi sporească veniturile, să le adune, fiind mereu preocupat să întocmească tot felul de poliţe care să-i aducă avantaje. Se lăsase prins într-o iţărie complicată, în care un om cumsecade, în fondul lui, un tată bun ca "Moş Costache" devenise şiret, avar, contradictoriu chiar în sentimente. Lumea lui era dominată de hrăpăreţi, de şmecheri, de indivizi dornici de înavuţire şi el nu putea să fie altfel. Dar bogăţia lui, "munca" lui nu produceau bunuri materiale şi nu conduceau spre progres.
Am relevat aceste repere pentru a sublinia un adevăr semnificativ: că aceste "minusuri", specifice României de dinainte de al Doilea Război Mondial, au făcut ca industrializarea ţării să nu reuşească să fie un proces încheiat. Practic, s-a conturat o tendinţă către industrializare. Atât.
De ce i-ar fi trebuit României o industrializare puternică? Desigur, ca să ajungă la o bunăstare decentă. La un confort decent: locuinţe bune, hrană sănătoasă, un stil de viaţă demn de veacul XX. Ca populaţia unei ţări ca România să-şi îngrijească sănătatea în spitale moderne, să aibă şcoli bune, să trăiască într-o societate care să asigure, tuturor, drepturi egale, şanse egale, ei bine, toate aceste valori nu aveau şi nu au cum să fie asigurate fără o economie puternică, fără o industrie puternică. Iar dacă România nu a ajuns la aceste valori, motivele sunt de natură istorică. Au fost anii Marii Crize. A urmat al Doilea Război Mondial. Apoi, patru decenii de comunism ne-au schimbat radical stilul de viaţă, modelul de gândire, concepţiile despre muncă şi munca în sine.
Noul tip de economie, în condiţii de piaţă, de după 1990 nu va putea fi însă mai mult decât ne poate asigura baza bunăstării la care visăm. Iar baza este judecată în raport cu dezvoltarea industrială. Potrivit cărui proiect structurăm sau restructurăm astăzi economia, societatea în general? Un timp, prin anii 1990, s-a vânturat ideea unor "modele" externe. Priveam prin lume, ca să ne alegem un proiect economic convenabil. Fără să întoarcem capul şi să vedem, înapoi în timp, cum într-un moment crucial al istoriei noastre, începând din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi până la al Doilea Război Mondial, societatea românească a vibrat cu înţelepciune la răsunetul deşteptării şi a reuşit să întoarcă în favoarea sa roata vremii. Iată un model demn de urmat. Un model întemeiat pe un ansamblu de politici economice şi sociale bine articulat, cu acţiuni eficiente în educaţie, în stilul de viaţă, în economia reală, în economia monetară şi în economia publică, ce au asigurat o bază solidă pentru revigorarea întregii societăţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
