Crizele vin şi trec. Actuala criză e pe cale să treacă şi ea. Lumea intră însă într-o lungă etapă de turbulenţe.
Ar fi dramatic să gândim acum, aşa cum am mai făcut-o de atâtea ori: "Las' să treacă vremea asta şi om mai vedea"... Logica istoriei ne obligă să regândim imediat rolul României într-o Uniune Europeană condamnată (şi nu scriu cuvântul între ghilimele) la o continuare a adâncirii integrării şi la o dezvoltare durabilă, dacă vrea să nu se transforme într-un muzeu al civilizaţiilor. Desigur, nu-i va fi deloc uşor societăţii româneşti să-şi înfrângă reflexele, obiceiurile, conservatorismul. Dar nu mai pot fi amânate măsurile hotărâte prin care să ne schimbăm noi, să schimbăm ţara, să ne schimbăm felul nostru de a trăi.
Dacă România îşi va îndeplini obiectivele ce-i stau în faţă, legate de integrarea post-aderare, de convergenţa nominală şi reală, vom putea spune că am făcut un mare pas cu dreptul înainte. Ţara va câştiga o mai mare credibilitate, va convinge autorităţile europene că adoptă măsuri bune şi că dovedeşte seriozitate în îndeplinirea lor întocmai. Nu avem niciun drept să dăm înapoi. Ori să ezităm.
Un program românesc de dezvoltare durabilă, până la orizontul anilor 2020-2030, alcătuit din perspectivă tehnică şi nepartinică, ar avea o însemnătate cardinală pentru convergenţa ţării noastre cu ţările din Uniunea Europeană. Şi, desigur, pentru locul României între economiile europene.
Nu ştiu unde va fi acest loc. Deocamdată ţara noastră ocupă locul 26. Penultimul. Cred că, acum, nu este lucrul cel mai important schimbarea locului. Mai importantă este tendinţa pe care România se va înscrie în anii ce vin.
Logica economică obligă societatea românească să rezolve urgent o mare problemă: competitivitatea. Soluţia: să ne mişcăm repede. Îngrijindu-ne de viitorul nostru în Uniunea Europeană, trebuie să marcăm câteva puncte: 1) câştigarea profitului din volum, nu din marjă; 2) mutarea accentului dinspre competitivitatea prin costuri spre competitivitatea prin calitate; 3) o preocupare mai mare pentru perfecţionarea continuă a forţei de muncă; 4) formarea unei clase de manageri care să facă faţă cerinţelor de competitivitate. Evident, o importanţă cardinală în acest sens o are atragerea unei părţi mari din resursele puse la dispoziţia noastră de Uniunea Europeană. Putem reuşi cu proiecte de infrastructură, de mediu şi de dezvoltare rurală. Dacă vor fi trecute câteva examene grele, între care sporirea productivităţii şi eficienţei, reducerea birocraţiei, disciplina contractuală, politica salarială, ţintele amintite chiar vor fi atinse.
E limpede, aşadar: societatea românească are încă nevoie de schimbări profunde. Timp de 22 de ani, din cauza jumătăţilor de măsură, nu a fost asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câştigurile şi pierderile din economie. Acum însă, deşi vremea pe planetă continuă să fie rea, e nevoie de acţiune în forţă pentru a atenua turbulenţele. Diagnosticarea şi tratamentul actualei etape trebuie să fie o preocupare fundamentală. Două repere devin cardinale: cât PIB va trebui să facem şi pe cât capital ne bazăm. Iată de ce, privindu-ne în oglinda acestei lumi obsedate de finanţarea creşterii economice, încercăm să aflăm răspunsul nostru la întrebarea despre modul în care vom reuşi (ori nu vom reuşi) să nu ni se închidă sursele de capital. Un răspuns în care nu putem să facem abstracţie de climatul economic, politic, social şi psihologic din ţară.
Ani de zile societatea noastră a fost preocupată doar de simptome, fără să meargă decât rareori la rădăcini, la cauze. Am fost obişnuiţi, în economie, să gândim de azi pe mâine, în loc să concentrăm politicile şi opţiunile economice într-o perspectivă pe termen lung. Am irosit prea mult timp şi acum suntem nevoiţi să acţionăm repede.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
