După izbucnirea crizei financiare, primul compromis major, defapt o cedare din partea statelor, a fost graţierea de facto ainfractorilor (cazul Madoff a fost doar puţin praf în ochiinaivilor). Perioada dinaintea crizei a însemnat un uriaş transferde bani prin sofisticate operaţiuni financiare, unele realizate "lanegru", fără înregistrarea lor şi fără cea mai mică informaţieprivind datele operaţiunilor1, de care au beneficiat câteva "sutede iresponsabili"2 din lumea finanţelor. În loc au fost lăsategrămezi uriaşe de "bani falşi", aşa-numitele active toxice. Acestlucru s-a realizat prin contaminarea graduală, timp de cel puţin 10ani, a bilanţurilor gospodăriilor, băncilor, sectorului privatnefinanciar, iar în prezent a guvernelor.
Acceptând ipoteza nerecuperabilităţii "pierderii" de la cei care auprodus-o, se pune acum problema repartiţiei ei spaţiale (cineplăteşte) şi temporale (în cât timp). Stimularea fiscală masivă din2009 a fost utilizată, pe de o parte, pentru repornirea motoareloreconomiilor şi, pe de altă parte, pentru salvarea băncilor. Astfel,o parte din "cadoul otrăvit" al datoriei a fost transferat înbilanţul guvernelor, adică cetăţenilor simpli. Numai că o parteînsemnată a "pierderii" se mai află în bilanţurile băncilor şi alesectorului privat. Unele estimări susţin că între 1.000-2.000 demiliarde de euro de "bani falşi" se află numai în seifurilebăncilor europene.
Şi aici s-a manifestat relaţia asimetrică de putere între pieţe şistate. Cele dintâi au declanşat criza datoriilor suverane a căreirezolvare (?) înseamnă de fapt transferul în continuare apierderilor spre bilanţurile statelor, acompaniate desigur dereduceri masive de cheltuieli publice. În acelaşi timp, baniiextraşi din sistem îşi fac treaba, încălzind economiile emergente(India, Brazilia, Indonezia) sau cumpărând ieftin activesubevaluate de deflaţia produsă de criză (toate programele deausteritate impuse după reţeta FMI sau sub ameninţarea sosirii FMIconţin privatizări ale activelor strategice3).
Capitularea statelor în faţa pieţelor nu este nicăieri mai binepusă în evidenţă decât în Uniunea Europeană. Deciziile întârziateale UE din 2010, cu contribuţia decisivă a Germaniei, care au creatstări inutile de tensiune şi asocierea FMI, fără o explicaţieverosimilă, la planurile de salvare a statelor (de facto a băncilorcreditoare) le-au supus pe cele aflate în vizor la o presiuneenormă pentru a le forţa să adopte planuri draconice de austeritatebugetară. Mecanismul european de stabilizare, stabilit în mai 2010,care permite împrumutarea statelor din zona euro aflate îndificultate, rezolvă partizan problema repartiţiei pierderii,favorizând creditorii, care sunt scutiţi de orice implicare.Împrumuturile presupun măsuri dure de austeritate, cazurile Grecieişi Irlandei fiind elocvente. Plata facturii revine în întregimecetăţenilor, plătitori de taxe.
Noul mecanism de stabilitate propus de Consiliul European, de fapto inovaţie germană, la 16-17 decembrie 2010, va permanentizaposibilitatea asistenţei financiare începând din 2013, daracordarea acesteia va face obiectul unei "stricte condiţionări". Vaputea fi inclusă participarea de la caz la caz a creditorilor dinsectorul privat, în deplină coerenţă cu politicile FMI, îneventualitatea în care o ţară ar deveni insolvabilă.Zona euro afuncţionat încă de la lansarea ei ca o combinaţie care conţineadeficienţe logice: "fără împrumuturi pentru statele în dificultate,fără posibilitatea ieşirii din zona euro, fără posibilitateaîncetării de plată" ("no bail-out, no exit, no default").Propunerea Consiliului European înlocuieşte această incoerenţălogică cu alta, şi anume, o combinaţie între "posibilitatea deîncetare de plată, dezechilibre persistente şi lipsa unei uniunifiscale"4.
Această propunere se bazează de fapt pe ipoteza că crizele pot firezolvate prin disciplină fiscală riguroasă. Dezechilibrele aureapărut, după criză, atât la nivel global, cât şi în cadrul UE,fără să existe niciun plan politic credibil de gestionare a lor.Este greu de crezut cum zona euro ar putea supravieţui unei crizesevere fără o abordare a dezechilibrelor. Scenariul este dejaexperimentat: în absenţa unei poziţii fiscale agregate a zoneieuro, dezechilibrele produc fluxuri financiare transfrontalieremasive care conduc la distorsiuni ale sectorului financiar şi, înfinal, la criza datoriilor suverane. Lupta între creditori şidebitori va continua în anii următori până la limita de rezistenţăa cetăţenilor simpli, principalii plătitori ai facturilordatoriilor rostogolite şi transferate.
"Marea recesiune" a fost provocată de un model economic carepreamărea minimizarea funcţiilor statului şi încuraja entuziastdereglementarea pieţelor. Programele dure de austeritate bugetarăvor conduce la "subţierea" în continuare a statelor. În paralel,procesul de reglementare a pieţelor financiare se desfăşoară timid,întâmpinând o rezistenţă acerbă. Aşadar, putem spune că suntindicii puternice că criza este utilizată ca o oportunitate pentrua perfecţiona modelul economic libertarian. Acest lucru va aveadouă consecinţe majore: sacrificiul democraţiei şi sacrificiulfuncţionalităţii normale a pieţelor. Reformele structurale artrebui să urmărească simetric două obiective: creşterea eficienţeişi repartiţia rezonabilă a produsului final. Urmărirea eficienţeidoar pe partea de ofertă pentru maximizarea profiturilor şineglijarea eficienţei cererii prin micşorarea relativă a puterii decumpărare vor provoca adâncirea celui mai grav deficit structural:relaţia suboptimală, în continuă deteriorare, între profituri şisalarii5.
Lucrătorii nu vor mai putea cumpăra produsul realizat de ei.Întoarcerea la resturile intelectuale ale teoriei economiceclasice, care pretindea că oferta îşi creează propria cerere şi căsursele ciclurilor economice sunt schimbările în preferinţe(şomajul este rezultatul unei decizii voluntare), ar însemna oteribilă involuţie. Merită să reflectăm la cuvintele lui RobertSkidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Regatul Unit, profesoremerit de economie politică la Universitatea Warwick: "Dacă avemnevoie de piaţă pentru a opri statul să se comporte rău, în aceeaşimăsură avem nevoie de stat pentru a împiedica pieţele să se poartereprobabil. Aceasta presupune, astăzi, standarde în privinţapieţelor financiare, limitarea puterii şi a profiturilor lor"6.
Andrei Mocearov este lector universitar, doctor îneconomie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
