S-a incheiat un ciclu lung al istoriei. Un ciclu a carui filozofie fundamentala a fost liberalismul economic, caracterizat prin tot mai putin interventionism statal si mai multa libertate de miscare pentru marfuri, pentru servicii, pentru capitaluri si pentru oameni. Aceasta perioada, al carei inceput ar putea fi asezat, oarecum schematic, la momentul prabusirii mecanismului valutar de la Bretton Woods, a fost caracterizata printr-o mare efervescenta si printr-o crestere economica viguroasa - chiar daca distribuita inegal pe planeta. Pentru noi, locuitorii jumatatii de rasarit a continentului european, acest ciclu al istoriei economice a adus si incheierea unui ciclu politic, cel al esuatului experiment comunist.
Daca va fi ceva de invatat de la aceasta perioada de aproape patru decenii este ca mecanismele economice reale nu se ridica nicicand la inaltimea prescrisa de o teorie sau alta. Noi, aici, am indurat ororile unui regim care si-a inchipuit ca egalitarismul si suprimarea competitiei pot aduce oarece bunastare. In capatul celalalt, supraestimarea capacitatii reglatoare a fortelor pietei a adus economia lumii la cea mai puternica criza de dupa cea din anii '30 - criza care, sa nu uitam, a pus capat unei alte perioade de infloritor liberalism economic. Iata ca presupusa simetrie a informatiilor si de aici naturala capacitate de a anticipa rational
s-au dovedit mai degraba utopii, din moment ce pietele au permis umflarea atat de teribila a valorii activelor, falsificarea atat de vadita, acum, a bilanturilor unor giganti ai lumii financiare si chiar frauda de proportii dupa modelul Madoff. Mai mult ca sigur, lacomia omeneasca nu a fost nicicand un parametru in ultrasofisticatele modele econometrice care au intretinut ceea ce s-a vazut a fi un miraj.
Din pacate pentru noi, tara noastra a fost din nou prinsa pe picior gresit. Pe mai multe planuri. Este drept, am adunat 9 ani de crestere economica foarte rapida. Saltul de la un produs intern brut de 33,5 miliarde de euro in 1999 la 145 de miliarde de euro in 2008 nu trebuie subestimat. Dar insasi cresterea aceasta nu a fost cu totul buna. Pe de o parte, ea ne-a surprins cu economia insuficient restructurata: cu mecanisme greoaie si ultrabirocratice, cu o legislatie a muncii rigida, de natura a frana cresterea, cu un regim fiscal printre cele mai descurajante de pe planeta, nu atat prin valoarea taxelor, cat prin numarul lor si de aici dificultatea de a respecta intocmai legea, chiar si pentru cei mai onesti investitori. Paradoxul a fost ca, in loc sa grabeasca restructurarea, cresterea economica rapida a franat-o cu totul. Nu stiu daca vina revine in exclusivitate guvernelor care s-au succedat la Palatul Victoria - preocupate se pare doar de indeplinirea criteriilor politice de aderare la Uniunea Europeana. Cred ca au gresit si asociatiile patronale, poate si alti actori ai vietii economice, care au pierdut din vedere tocmai (lipsa de) durabilitate a evolutiei favorabile, cu multumirea ca profiturile erau consistente in acel moment, iar riscurile pareau foarte indepartate.
Pe de alta parte, politica fiscala - nicicand un punct prea tare al guvernelor din Romania - a atins in ultimii ani un remarcabil nivel al contraperformantei. Nu isi are aici locul o analiza mai detaliata. Dintre toate greselile comise, am sa ma opresc aici la una singura, in stransa legatura cu criza actuala: politica prociclica. Cum se ajunge aici si ce ar trebui invatat?
Cand cresterea economica este mai rapida decat se anticipase, se majoreaza si veniturile bugetare; inflatia, de regula mai ridicata si ea in perioade de avant economic, atrage la randul ei o umflare, doar nominala insa, a veniturilor statului. Daca bugetul ar fi fost alcatuit in mod responsabil si el nu ar fi fost rectificat, plusul de venituri ramanea necheltuit si se transforma intr-un stabilizator automat al economiei. Adica prin scaderea deficitului public se diminueaza cererea agregata, ceea ce limiteaza deficitul extern si presiunile inflationiste.
Cum a procedat guvernul? Mai intai, a programat venituri bugetare neverosimil de ridicate, ignorand cu gratie ca prapastia dintre plan si realizat era tot mai adanca: in 2006, decalajul a fost de 1,4 puncte procentuale din PIB; in 2007 a urcat la 5,5 puncte, pentru ca in 2008 sa ajunga la 8,7 puncte procentuale: o supraestimare a veniturilor cu o bagatela de... 27%! De parca nu ar fi fost de ajuns acest lucru, pe parcursul anului a rectificat in repetate randuri bugetul, dar nu pentru a aduce veniturile programate mai aproape de ceea ce se putea efectiv colecta, ci pentru a redistribui cheltuielile, in special dinspre investitii spre consum curent - iar aici, experienta in a face praf banul public s-a aratat in toata splendoarea ei: in 2008 cheltuielile bugetului consolidat au fost, dupa date preliminarii, cu aproape 45% mai mari decat in 2007! Nu incercati sa gasiti explicatia in vreo investitie serioasa in infrastructura publica. Nu veti gasi nimic. Poate doar in "infrastructura" privata a manuitorilor banului public...
In final, deficitul bugetar a crescut cu vreo 2,5 procente din PIB in 2008 fata de 2007. Adica in loc sa actioneze pentru limitarea cererii agregate, in scopul calmarii inflatiei si diminuarii amenintatorului deficit extern, guvernul a facut exact pe dos. Ca urmare, acum, in plina criza, nu avem nimic pus de-o parte, bani albi pentru zile negre. Sau, in termeni mai putin colocviali, politica prociclica de pana anul trecut nu numai ca a agravat problemele de atunci, dar a si limitat drastic resursele pentru ca acum sa poata fi adoptata o conduita contraciclica, ce ar atenua dificultatile si ar grabi iesirea din criza. Aferim!
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al Raiffeisen si CEC, in prezent director in BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
