OPINII PRIMITE LA REDACŢIE

Plafonarea dobânzilor este o măsură păguboasă pentru întreaga societate!

19 apr 2018 Autor: Bogdan Căpraru



În ultimul timp băncile au fost ţinta unor iniţiative legislative care au creat din nou vâlvă. Aşa-zisul scop al lor ar fi protecţia debitorilor în raport cu băncile. Dintre aceste iniţiative, plafonarea dobânzilor este o măsura ce va avea (în caz că va fi promulgată) implicaţii profunde atât în plan economic şi financiar, dar şi în plan social. După cum ştim, băncile nu se află la prima confruntare de acest gen, unele reglementări (deşi mult remodelate până la varianta finală, inclusiv de Curtea Constitutionala) aflându-se deja în vigoare (darea în plată), iar altele fiind respinse din motive de neconstituţionalitate (conversia creditelor în franci la curs istoric).

Desigur, la o primă vedere, ideea de a proteja debitorii în faţa unor creşteri excesive a ratelor de dobândă, ca urmare a fluctuaţiilor din piaţă, este binevenită. Diminuarea veniturilor disponibile, uneori dincolo de limita de subzistenţă, creează traume pentru orice individ. Dar maniera în care este propusă acum această protejare, în opinia mea, nu este potrivită! Intervenţiile administrative în economie nu sunt de bun augur pentru nimeni, pe termen lung!

Intermedierea financiară prin bănci se bazează pe capacitatea acestora de a atrage resurse, pentru care banca plăteşte dobânzi şi de a le plasa sub formă de credite, de la care banca percepe dobânzi. În tot acest proces complex, ele realizează şi o transformare a mărimii riscurilor, astfel încât resursele atrase să fie protejate şi capabile să fie rambursate oricând, în contextul în care plasarea lor sub formă de credite implică riscuri pe care instituţiile de credit trebuie să le gestioneze şi diminueze. Astfel, în preţul creditului sunt incluse şi aceste costuri cu atenuarea riscului. A impune nişte plafoane cu privire la evoluţia dobânzii în mod artificial implică o limitare a capacităţii băncii de a gestiona în mod eficient riscurile cu care se confrunta. În acest context, din punct de vedere conceptual, plafonarea ratelor de dobândă nu este cea mai buna metodă de protejare a debitorilor şi subminează direct fenomenul de intermediere financiară.

Ca răspuns, băncile îşi vor selecta tot mai riguros clienţii pentru credite, având drept consecinţă diminuarea volumului creditelor noi. Mai departe, acest lucru va duce la scăderea cererii solvabile de imobile şi bunuri şi servicii. Vom asista deopotrivă la scăderea consumului şi a investiţiilor, cu efecte într-un plan mai larg asupra creşterii economice.

Băncile ar putea chiar renunţa la unele produse de creditare sau la unele facilităţi ale acestora, pentru a diminua creşterea costurilor cu gestionarea riscurilor. De asemenea, băncile fiind doar în postura de intermediari, ar putea să transfere costurile şi către deponenţi, prin reducerea ratelor de dobândă la depozite (sau amânarea creşterii acestora) pentru a diminua costurile cu atragerea resurselor. Costuri mai mari însemnă şi profituri mai mici pentru bănci (sau chiar pierderi) şi astfel o atractivitate mai mică a investitorilor pentru business-ul bancar.

Tehnic vorbind, propunerea are două mari hibe: faptul că are caracter retroactiv, aplicându-se şi creditelor în derulare şi faptul că este legată de rata dobânzii de politică monetară (legală). Totodată, raportarea la acest din urmă indicator se face într-un mod arbitrar (de 2,5 ori dobânda legală pentru creditele cu garanţii imobiliare şi la 18% pentru creditele de consum) şi într-un coridor foarte îngust. Acest din urmă aspect, va duce la diminuarea capacităţii băncilor de a concura prin preţ. Mai mult, vom vedea o posibilă nivelare a ratelor de dobândă nu doar între competitori, dar şi între produsele de creditare din oferta aceleiaşi bănci. Practic, poate avea loc o redistribuire a costurilor între debitori. Astfel, un credit ipotecar va deveni mai scump pentru a acoperi costurile unui credit de consum sau a unui card de credit, a căror dobânzi vor fi mai mici datorită plafonului (deşi riscul aferent impunea o dobândă mai mare).

Nu este prima dată când iniţiativele legislative au caracter retroactiv când este vorba de bănci! Acest lucru dezvoltă impredictibilitate legislativă pe termen lung în materie financiară şi chiar creşterea riscului de ţară. Mai departe vom vedea cum costurile cu finanţarea externă vor creşte, în special cu datoria publică externă. Şi cine va fi atunci principalul perdant? Nu băncile, nu statul, ci contribuabilii. Resurse care ar fi putut fi direcţionate către educaţie, sănătate sau infrastructură, vor fi utilizate pentru un serviciu al datoriei externe mai mari!

Ancorarea de dobânda de politică monetară a plafonului, nu face altceva decât să arunce în mod indirect pe umerii Băncii Naţionale a României problema protecţiei consumatorilor de produse de creditare. Ori banca centrală din România nu are prevăzut în atribuţii acest fapt! Ar fi chiar în situaţia de a avea conflict de obiective, ţinând cont că trebuie să vegheze în acelaşi timp la protecţia consumatorilor, pe de o parte, iar pe de alta la stabilitatea sistemului bancar şi conducerea politicii monetare. De exemplu, o reducere a ratei dobânzii de politică monetară ar trage plafonul în jos, tăind din veniturile băncilor din dobânzi, ceea ce le-ar afecta starea de profitabilitate şi chiar prudenţialitate. De asemenea, nu este un indicator predictibil pentru bănci (o banca centrală uneori chiar doreşte să surprindă piaţa prin utilizarea unui astfel de instrument), şi este stabilit administrativ (chiar daca modificarea este impusă de evoluţiile din economie). Astfel, ca urmare a faptului că BNR va trebui să stea cu ochii pe mai multe obiective în acelaşi timp atunci când utilizează instrumentul dobânzii de politică monetară, eficacitatea politicii monetare şi a supravegherii prudenţiale se poate diminua.

În plan social, cred că intervenţiile de acest gen vor avea efecte perverse în timp. În primul rând, o protecţie exagerată a debitorilor, poate crea hazard moral şi selecţie adversă. Umbrela mare a protecţiei poate încuraja comportamente lipsite de responsabilitate în raport cu creditorii, ajungând chiar la abuzuri faţă de aceştia. De asemenea, datorită preţului mai mare al creditelor, cei care au o atitudine prudentă (şi care de regulă au şi comportament de bun platnici), vor evita împrumuturile bancare şi, astfel, portofoliile de clienţi vor scădea în calitate.

O altă problemă, pe care personal o văd mai gravă, este cea cu privire la cum ne vom creşte generaţiile ce vin. Ce exemplu le dăm şi cum le formăm percepţia despre rolul statului în economie, în societate în general. După aproape 30 ani de la schimbarea regimului comunist, se întorc metehne vechi, în loc să progresăm. Noile generaţii, în special cele născute după anul 2000, au prins criza financiară internaţională în perioada lor de formare ca indivizi, fiind martorii greutăţilor prin care au trecut părinţii lor. Acum, le inoculăm ideea că statul „atotputernic” trebuie să rezolve orice „eroare” care poate apare în societate, nu noi, prin acţiunile noastre deopotrivă. Nu cred că atitudinea de „asistat” ar trebui să ne caracterizeze pe noi şi pe viitoarele generaţii! Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi o atitudine corectă faţă de risc ar fi calea de urmat. Altminterea, se pot induce mentalităţi colective periculoase. În contextul actual creat, băncile capătă un stigmat din ce în ce mai mare, devenind în ochii lor instituţii anti-sociale. Desigur, şi băncile trebuie să se reinventeze în relaţia cu clienţii, dar pentru ca acest lucru să se întâmple, ar trebui să li se asigure un climat de stabilitate şi predictibilitate legislativă. O diminuare a rolului lor în societate va crea distorsiuni şi chiar regres. Într-o altă ordine de idei, trebuie să avem mare grijă ce ne dorim!

Care ar fi soluţiile alternative? Dacă se merge tot pe ideea plafonării, ar trebui să se ţină cont de unele principii. În primul rând ancorarea nu ar trebui legată de dobânda de politică monetară, ci de „pulsul pieţei” efectiv (dobânda anuală efectivă care are in componenţă indicii de piaţă ROBOR, EURIBOR). În al doilea rând, plafonarea trebuie făcută funcţie de fiecare tip de credit în parte – cu cât riscul e mai mare, cu atât multiplicatorul trebuie stabilit mai sus (de exemplu 2.5 x DAE la creditele ipotecare). Ideea de protecţie trebuie privită corect, nu asimilată cu cea de „subvenţionare” a clientului în caz că are dificultăţi. Trebuie gândit plafonul până la un nivel de la care se poate considera că instituţia creditoare ar putea abuza. Avem exemplul noii reglementări a BNR de plafonare a costurilor cu creditarea la IFN-uri. De asemenea, se poate merge cu plafonarea doar pentru anumite valori ale creditului dincolo de care sau sub care clientul ar putea beneficia de plafon.

O altă alternativă ar fi ca plafonarea să poată fi acţionată doar în cazul în care este o situaţie de criză. De asemenea, poate interveni doar în cazul anumitor categorii sociale defavorizate sau aflate temporar în situaţii nefavorabile din punct de vedere financiar. Astfel, principiile enumerate mai sus pot fi integrate cumulativ sau parţial, ideea este ca plafonarea să nu creeze distorsiuni asupra intermedierii financiare. A folosi „patul lui Procust” nu e calea cea mai potrivită… Experienţa internaţională, inclusiv cea europeană, ne arată că nu toate ţările au plafoane pentru dobânzi, iar cele care au, majoritatea le-au fixat astfel încât să aibă mai mult efect psihologic şi privesc evitarea de abuzuri extreme. Mai mult decât atât, propunerea legislativă actuală este făcută „după ureche”, fără o analiză atentă bazată pe un studiu de impact, fără consultarea reală a factorilor implicaţi (bănci, BNR etc.).

Altă alternativă „non-plafon” ar reprezenta-o aceea a posibilităţii de a converti pe parcursul perioadei de contractare a unui credit cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă (valabilă la data convertirii). Acest lucru este posibil în multe dintre ţările europene. Desigur, cea mai sigură posibilitate de a evita fluctuaţiile ratelor de dobândă rămâne cea a contractării unui credit cu dobândă fixă, de la început. Iar cea mai indicată cale este aceea a cumpătării…Eugeniu Carada, primul director al Băncii Naţionale a României, afirma „să nu te îndatorezi niciodată mai mult de jumătate din ce poţi plăti cu uşurinţă înapoi“… Ar fi mai de dorit ca iniţiativele legislative să privească cu prioritate creşterea gradului de educaţie financiară a populaţiei, începând chiar de la vârste fragede!

Autor: Prof. univ. dr. abil. Bogdan Căpraru

 
Cuvinte cheie:
dobanzi
, societate
, banci
, refuz
, credite
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide