Recent, la editura Polirom, în colecţia Economie şi societate, a fost publicat un volum intitulat Criza zonei euro şi viitorul Europei, coordonat de patru reputaţi economişti: Daniel Dăianu, Giorgio Basevi, Carlo D’Adda şi Rajeesh Kumar. Este de fapt o culegere de 16 texte, scrise de 18 economişti, publicată prima oară în 2014, în limba engleză, şi împărţită în trei părţi: (1) Dezechilibrele economice şi criza zonei euro, (2) Managementul crizei în zona euro: relaţia dintre politică şi economie; (3) Zona euro: privire spre viitor.
Autorii articolelor se străduiesc să identifice un diagnostic plauzibil al crizei, analizează răspunsurile la criză configurate de modelele economice în vogă şi de decizii privind politici economice şi încearcă să estimeze posibile scenarii despre viitorul zonei euro. Cartea se adresează în special specialiştilor şi înţelegerea unor fragmente necesită cunoştinţe mai sofisticate de economie. Cu toate acestea, o bună parte este accesibilă cititorilor fără pregătire economică, dar cu o conectare minimă la ceea se petrece în Uniunea Europeană. Nu în ultimul rând, ea este utilă decidenţilor politici şi consilierilor care îi sfătuiesc. Pentru aceştia din urmă, cartea reprezintă o lectură obligatorie. Soarta economiei europene este esenţială pentru supravieţuirea decentă a Uniunii Europene.
Deşi opiniile exprimate în articolele sunt variate, se poate identifica o naraţiune dominantă. Aceasta spune în sinteză trei lucruri: (1) originea principală a crizei nu este indisciplina fiscală, ci indisciplina pieţelor, care a permis crearea unor dezechilibre macroeconomice majore în interiorul UE, în absenţa unor aranjamente instituţionale adecvate; (2) rezolvarea crizei a fost suboptimală, determinată de un diagnostic greşit, punându-se accentul pe consolidarea fiscală, fără instrumente adecvate de ajustare a dezechilibrelor macroeconomice din interiorul zonei euro, cu Germania jucând un rol principal, captivă în dogme ideologice rigide, (3) precauţie în privinţa viitorului, în condiţiile în care proiectul unei arhitecturi instituţionale care să permită prevenirea şi ajustarea dezechilibrelor, inclusiv a unor forme de transfer fiscal, nu se află încă pe masa tratativelor.
Două texte mi-au atras atenţia: Criza euro şi dominaţia germană de Jonathan Story şi Puterea ordoliberalismului în managementul crizei zonei euro, de Brigitte Young.
Pentru cei care vor să înţeleagă cum a ajuns Uniunea Europeană să bată recordul de durată pentru refacerea economică după o criză financiară, lectura celor două articole este obligatorie. Într-adevăr, răspunsul la criză a fost configurat de preferinţa germană. Story contată că liniile generale ale strategiei germane evoluaseră în mod clar în favoarea rigorii fiscale, a reducerii salariilor în ţările cu deficit şi a măsurilor de îmbunătăţire a competitivităţii naţionale. Macropoliticile mai stricte au agravat soarta nefericită a băncilor din ţările mediteraneene. În scenariul Berlinului pentru UE de la izbucnirea crizei, desfrâul fiscal, şi nu ţările cu surplus cronic, trebuia pedepsit.
Brigitte Young constată că „criza datoriilor suverane din Europa a început atunci când datoria sectorului privat s-a transformat în datorie publică prin intermediul programelor de salvare.” Şi face o trimitere la un articol ai cărui autori, Blythe şi Newman (trimiterile bibliografice reprezintă altă sursă preţioasă a cărţii), spun despre această modificare discursivă ca fiind „cea mai mare şarlatanie din timpurile moderne împotriva publicului european făcută de guverne în numele băncilor lor.”
Înainte de criză, opţiuni greşite de politici, pe fondul dereglementării pieţelor financiare, au încurajat iresponsabil creşterea astronomică a datoriilor private. Arhitectura instituţională a uniunii economice şi monetare a agravat situaţia, pentru că, pe de o parte, a încurajat crearea de dezechilibre în interiorul UE, iar pe de altă parte, nu a fost capabilă să producă o ajustare simetrică a acestor dezechilibre după criză. Astfel, Jonathan Story remarcă că „interrelaţionarea unor economii naţionale disparate într-o uniune monetară, fără un buget federal fiscal, a fost o acţiune extrem de periculoasă.” Iar BCE a fost creată cu puteri de monopol indiscutabile asupra unei politici monetare dedicate exclusiv realizării stabilităţii preţurilor. Euro a eliminat riscul valutar, dar a accentuat riscul de ţară.
Mai grav, solidaritatea nu este măsurată prin transferurile de la bogaţi la cei mai săraci, ci prin responsabilizarea fiecărui stat în faţa noilor modele instituţionale ale UE în ceea ce priveşte finanţele lor publice. Pactul pentru competitivitate (Pactul EuroPlus) şi mai apoi Compactul fiscal au implicat moderaţie salarială, reduceri ale beneficiilor şi o vârstă de pensionare mai înaintată.
Politicile lui Merkel au condus la o inversiune a idealului de după al doilea război mondial. În prezent, Germania nu mai face eforturi să devină europeană, ci insistă ca Europa să devină germană.
Young remarcă că opţiunea Germaniei îşi are rădăcinile în filozofia ordoliberalismului, dar într-o interpretare asimetrică. Ordoliberalismul se bazează pe trei piloni: (1) tendinţă antimonopolistă cu o politică antitrust fermă, (2) economia socială de piaţă (Soziale Marktwirtschaft) care corectează prin politici publice efectele asupra pieţei în termeni de inegalităţi şi eşecuri ale pieţei, (3) Sistem sănătos al finanţelor publice.
Din cei trei piloni ai Ordungspolitik, aspectele referitoare la bugete echilibrate au devenit prioritate în rezolvarea crizei din zona euro. Mai puţină atenţie s-a acordat echităţii şi dreptăţii, iar aspectele legate de reglementarea pieţelor financiare, prezente totuşi în discursul lui Schäuble, puternicul ministru de finanţe german, nu au fost urmate de acţiuni concrete eficace. Astfel, în interpretarea curentă, ordoliberalismul apărut în perioada interbelică ca alternativă la laissez-faire, a devenit, paradoxal, un aliat al fundamentalismului de piaţă.
În plus, Angela Merkel a impus preferinţa pentru metoda interguvernamentală în dauna metodei comunitare. Mai mult, deciziile majore se iau în Consiliul European, dominat de liderii statelor mari, cu un control democratic firav.
La 2-3 ani de la scrierea cărţii, critica privind politica economică a Germaniei s-a accentuat. De exemplu, două articole recente apărute în Financial Times scrise de Martin Wolf, comentatorul şef pe economie, şi Wolfgang Münchau, comentatorul pentru afaceri europene, critică aspru Germania.
În articolul din Financial Times din 8 mai 2016, intitulat Draghi, Schäuble şi costul ridicat al culturii germane de economisire, Wolfgang Münchau constată că „Berlin interpretează surplusul de cont curent ca un efect al superiorităţii competitivităţii Germaniei. Această interpretare demonstrează fie ignoranţă economică, fie mai degrabă reprezintă o abatere deliberată de la problema reală. Dacă Germania ar fi avut propria monedă şi un regim liber al cursului de schimb, dezechilibrul contului curent ar fi dispărut în mare măsură. Chiar şi într-o uniune monetară, un dezechilbru mare n-ar conta dacă uniunea ar fi integrată politic şi ar avea o politică fiscală comună. Dar dezechilibrele contează în uniunea curentă fără sisteme de redistribuţie şi reasigurare. Nu este întâmplător că Germania respinge orice mecanisme de redistribuţie. În felul acesta, Germania îşi maximizează surplusul de cont curent. Această atitudine reprezintă un obiectiv implicit de politică”. Şi Münchau trage concluzia că „atât timp cât Germania va rămâne în zona euro dezechilibrele nu se vor putea corecta.”
Martin Wolf intitulează sugestiv articolul din Financial Times din 10 mai 2016: Germania reprezintă cea mai mare problemă a zonei euro. În esenţă, Martin Wolf spune că uniunea monetară va eşua dacă va fi administrată doar pentru avantajul creditorilor, aşa cum doreşte şi impune Germania. Gândirea macroeconomică germană influenţează întreaga zonă euro. Wolf remarcă că, din poziţia de creditor, Germania a căpătat o voce dominantă, după criza financiară, în afacerile zonei euro. Şi adaugă: „este o chestiune de putere, nu de dreptate. Interesele creditorilor sunt importante. Dar, ele reprezintă interese parţiale, nu interese generale.” Uriaşul deficit de cerere internă în cea mai puternică economie a UE creează mari probleme. Surplusul de cont curent al Germaniei se realizează pe seama cererii asigurate de alte state, în primul rând din UE. De aceea, Wolf recomandă ca, în cadrul procedurii de dezechilibre excesive, UE să fie mult mai critică faţă de surplusul de cont curent al Germaniei. Concluzia articolului din Financial Times este limpede: „Ideile şi interesele Germaniei sunt de o importanţă uriaşă pentru zone euro. Dar, ele nu ar trebui să determine totul.”
Scenariilor despre viitor le este dedicată partea a III-a a cărţii. De exemplu, Francesco Nicoli şi Fabian Zuleeg prezintă trei scenarii pentru viitorul zonei euro: (1) impas permanent, care paralizează procesul decizional şi poate duce la ieşirea unor ţări din zona euro, (2) tranziţie îndelungată, care include îmbunătăţiri ocazionale şi limitate ale cadrului instituţional, ce presupune riscuri majore şi poate împinge zona euro înapoi la primul scenariu, (3) abordare comprehensivă.
Diferenţele politice şi ideologice în privinţa împărţirii datoriilor şi a felului în care trebuie configurate politicile de reformă nu conferă prea mult optimism. După cum remarcă Daniel Dăianu în Cuvântul de încheiere, criza a evidenţiat câteva nevoi majore: (1) elemente de integrare fiscală, (2) instrumente contra şocurilor asimetrice, (3) mijloace mai eficiente pentru stimularea convergenţei economice, (4) reformă comprehensivă a reglementării şi supravegherii pieţelor financiare.
Lipsa unor corecţii majore şi rapide va diminua sentimentele europene şi va adânci frustrarea cetăţenilor care vor opta mai des şi mai mult pentru regimuri iliberale.
În ceea ce priveşte România, se aşteaptă, cum spunea de curând guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, un proiect de ţară care să asigure convergenţa / recuperarea faţă de media UE, prin creştere economică sustenabilă.
Cred că acest nou proiect de ţară ar trebui să cuprindă un capitol semnificativ care să trateze viziunea României asupra proiectului european. Fără un proiect european solid care, printre altele, să corecteze actualul model economic european, convergenţa este un vis irealizabil, oricât de mari şi coerente ar fi eforturile României. Într-o lume atât de interdependentă, contează nu numai ce faci tu, dar şi ce fac alţii.
Pentru viitorul de succes al Uniunii Europene, este nevoie, aşa cum scrie Daniel Dăianu, în finalul cărţii, de arta guvernării, de viziune şi de reforme curajoase. În UE şi România, deopotrivă.
