Toată lumea se întreabă de ce fermieri cu sute sau mii de hectare în proprietate şi exploatare, beneficiari deja de tot felul de subvenţii atât de la Uniunea Europeană cât şi direct de la guvern prin diverse programe ale Ministerului Agriculturii, sunt atât de nervoşi şi iată că prin acţiunile lor conjugate cu ale transportatorilor aproape că dau toată ţara peste cap.
Este adevărat că fermierii români au ajuns să încasaze subvenţii de 2 miliarde de euro pe an şi că tocmai cei care dispun de active, de mijloace de producţie precum tractoare sau semănători sunt astăzi în primele rânduri ale protestelor.
Această nouă formă de protest posibilă exclusiv prin folosirea mijloacelor de producţie este la îndemâna fermierului sau a transportatorului dar nu a muncitorului din fabrică, pentru că nu poate bloca şoseaua cu linia de asamblare la care lucrează, şi nici a IT-istului, care are ca „armă” laptopul. Deci, ca de obicei, mijlocul este cel care creează oportunitatea şi în acest caz. Ai cu ce, atunci când e cazul automat vine şi folosirea.
Aceasta este o constatare. A doua constatare este faptul acceptat unanim că nervozitatea a crescut în ultimii doi ani în condiţiile în care România este în prima linie a frontului, a războiului izbucnit în regiunea noastră. Nu ştim cum se face, dar primul război mondial a izbucnit în Serbia, al doilea a debutat cu ocuparea Poloniei, iar acum cea mai tensionată situaţie pe care o traversează Europa pleacă din tot zona Europei de Est. Poate pentru că marile puteri se bat departe de casă, cum a spus la Bucureşti o veche jurnalistă de la The Economist imediat după atacul de la est? În sfârşit. Fapt este că nervozitatea societăţii este mare, mult mai mare decât într-o perioadă „normală”, iar România oricum nu prea a avut parte de astfel de perioade.
A ştiut România să negocieze suficient de favorabil pentru cetăţenii şi firmele sale implicarea logistică şi de toate felurile pe care o are de doi ani în sprijinul alianţelor din care face parte fiind la periferie, în prima linie? Greu de spus, având în vedere că nu găsim mai uşor acum bani ieftini garantaţi pe termen lung în marile capitale financiare sau ajutor cu transfer tehnologic pentru infrastructură şi pentru proiecte mari precum portul Constanţa sau trenuri de mare viteză.
Însă peste toate aceste chestiuni de oportunitate şi de conjunctură stă chestiunea fundamentală a lipsei de coeziune internă şi de convergenţă între administraţie şi mediul privat pentru obiectivul comun de dezvoltare accelerată a economiei româneşti.
Degeaba dă Ministerul Agriculturii prin APIA şi diverse programe guvernamentale miliarde de euro fermierilor dacă aceste finanţări nu au ca finalitate obiective strategice asumate precum creşterea valorii adăugate în agricultură cu consecinţe benefice pentru toţi: prosperitatea fermierilor, alimentaţie bogată, sănătoasă şi ieftină produsă local pentru populaţie şi taxe mai mari încasate de stat.
Abia când sunt proteste se întâlneşte minstrul agriculturii în păr cu toată conducerea cu producătorii de cereale, apoi cu cei de ovine, apoi cu producătorii de bovine şi cu restul? Păi oamenii aceştia trebuie să fie lunar la minister ca să se pună de acord împreună asupra mijloacelor şi soluţiilor necesare pentru dezvoltare şi pentru atingerea obiectivului comun de scădere a deficitului agro-alimentar de 5 miliarde de euro.
Acum, dacă întrebi la APIA de ce în pofida subvenţiilor de miliarde de euro din 2007 încoace şeptelul de bovine a scăzut de la 3 milioane la
2 milioane, nu ştie nimeni să-ţi răspundă. Nu ştie stânga ce face dreapta, fiecare se consideră eliberat de responsabilităţi dacă respectă legea şi normativele.
Se aruncă cu banii, dar la sfârşit toată lumea este nemulţumită pentru că nu există un front comun, o comunicare continuă şi obiective comune ale administraţiei pe de o parte şi ale fermierilor sau transportatorilor pe de altă parte.
Transportatorii sunt, împreună cu IT-iştii, cei mai mari contribuitori la balanţa de plăţi în sens pozitiv, aduc în ţară 4 miliarde de euro pe an, dar nu se poate spune că a existat o strategie coordonată pentru dezvoltarea acestui sector, ci mai mult o mână de antreprenori care au pornit de jos şi au azi mii de camioane şi alţii care au văzut că se poate şi au venit după ei.
Întâmplător sau nu, agricultura şi transporturile sunt sectoarele din economie unde dominanţa capitalului privat autohton este de peste 80%, în condiţiile în care industria, în afară de industria mobilei, cea alimentară şi a materialelor de construcţii, este dominată cu peste 80% rată de capitalul străin.
Atâta mai ştim, să conducem camioane şi tractoare, deocamdată facem ce putem. Mâine poate o să ne (re)apucăm să le şi fabricăm, dar deocamdată asta e. Dacă oamenii ar simţi că sunt mai aproape de cine conduce această ţară, că sunt parte a unui front comun, nu ar ajunge să stea cu nopţile în frig ştiind că totuşi nu sunt cei mai năpăstuiţi din România. Iar guvernul trebuie să înţeleagă că degeaba dai bani, dacă nu eşti aproape de oameni, că se vor întoarce împotriva ta.
