Un preţ care merită să fie plătit

O bătălie grea se dă pentru mai mult PIB. Nu-i însă deloc uşor de atins această ţintă atât timp cât multe companii, îndeosebi dintre cele ale statului, cheltuiesc mult, consumă mult iar cifrele de afaceri sunt mici, din această combinaţie neputând rezulta altceva decât o valoare adăugată nesemnificativă. Şi cât timp facturile neachitate de companiile şi instituţiile publice sunt în continuare consistente. Dacă 2009 şi 2010 au fost ani cu "creşteri minus", ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut... sub nivelul zero, în 2011 creşterea plus de 2,5 la sută s-a numărat între cele mai mari din Europa. Deşi, în 2012, nu este aşteptat un record asemănător, sunt totuşi şanse să avem o creştere de peste plus 1 la sută. Aşadar, o "creştere plus", ce va rezulta din două rânduri de eforturi: cel dintâi pentru oprirea căderii economice, după ce primul trimestru s-a încheiat cu un minus de 0,1 la sută, iar al doilea pentru un urcuş de trei trimestre.

O creştere de lungă durată, dincolo de 2012, va fi însă posibilă numai dacă vor fi vitalizate stimulentele muncii. Nu înainte ca din viaţa socială să fie alungată iluzia creşterii câştigurilor din muncă… fără muncă performantă, care continuă să blocheze iniţiativa, efortul constructiv, punerea la lucru a inteligenţei creatoare. Şi nu înainte de a fi pus semnul egal între deciziile aducătoare de profit colectiv şi câştigul individual; şi, desigur, între munca aducătoare de bogăţie colectivă şi câştigul individual.

Important este să plecăm de la o realitate. Aceea că societăţii româneşti nu-i va fi de folos o creştere economică de orice natură, ci numai una sănătoasă. Adevăr ce impune ca statele aspirante la creştere economică plus, între care şi România, să ia în considerare, în formularea propriilor politici economice, obiectivul convergenţei între punctul cardinal de stabilitate şi mai mult PIB. Cu alte cuvinte, austeritate plus creştere economică. Adio deci finanţări inflaţioniste ale deficitului bugetar, în contextul înmulţirii programelor riguroase de reducere a cheltuielilor în sectorul public, restrângerii costurilor în economie şi eliminarea risipei. Plus potrivirea tuturor ceasurilor din turnul pieţei - nu doar a câtorva - după ora eficienţei maxime.

La o creştere economică sănătoasă şi de lungă durată vom putea ajunge dezvoltând un proces de ajustare macroeconomică într-un mediu economic inedit pentru noi, cu inflaţie şi dobânzi scăzute. Mai avem însă ceva drum de străbătut până când ne vom putea bucura, dintr-o dată, de creştere economică neinflaţionistă, de un deficit extern care să nu conducă la presiuni asupra ratei de schimb şi de un control al cheltuielilor publice care să facă posibilă limitarea deficitului fiscal pe o bază permanentă. Iar o astfel de combinaţie va putea fi obţinută prin întărirea disciplinei financiare, fiscale, monetare şi contractuale; şi, totodată, printr-o mai bună remunerare a muncii ca urmare a creşterii productivităţii şi a performanţelor într-un mediu economic atractiv.

Mai presus de orice, de la mai mult PIB la creşteri consistente ale câştigurilor din muncă vom ajunge numai cu un reglaj optim al încasărilor şi al costurilor, în condiţii de intensificare a cultului pentru lucruri bine făcute. Asta ar însemna o competiţie acerbă în economie. O competiţie pentru resurse, pentru maşini şi tehnologii din cea mai înaltă clasă, pentru un management performant. Trofeul fiind bani scoşi din eficienţă economică. La urma-urmei, mai multă valoare adăugată, ce constituie substanţa activă a creşterii economice, n-ar putea fi adunată fără tehnologii avansate, fără producţie de export, fără producţie pentru piaţa internă.

Toate aceste acumulări constituie o marfă scumpă. Am putea spune: scumpă dar face. Iar societatea românească e prea săracă… să nu plătească preţul. Căci, fiind săracă, are nevoie de măsuri durabile şi nu de cârpeli de pe o zi pe alta, desigur mai ieftine, care în cele din urmă ar necesita remedieri şi mai costisitoare.