Dintre toate realizarile Uniunii Europene nu exista probabil niciuna care sa fie mai prezenta in cotidian decat moneda euro.
Alaturi de piata unica europeana, de ultimul val de extindere cu tarile din Est, moneda unica este o realizare de exceptie a anilor care au trecut de la data 25 martie 1957 (se implinesc 50 de ani de atunci), cand sase state europene puneau bazele celei mai mari, mai pasnice si mai prospere asocieri voluntare intre natiuni suverane: Comunitatea Economica Europeana, devenita cu anii Uniunea Europeana.
La plecare, euro s-a nascut din vointa statelor Uniunii de a se proteja fata de instabilitatea monetara. Fata de acest obiectiv succesul pare incontestabil, dar alte intrebari apar pe parcurs in randul opiniei publice. Consolidarea succesului monedei euro se va baza pe capacitatea sa de a raspunde sfidarilor. Semnele de intrebare nu vin doar din partea polulatiei, ci si a politicienilor. Campania electorala din Franta este centrata, practic, pe rolul Bancii Centrale Europene, institutie independenta care se ocupa de stabilitatea inflatiei in zona euro. Este criticata, intre altele, rata inalta a dobanzii de referinta (3,75%) practicata de BCE, care, in opinia francezilor, blocheaza cresterea economica. Francezii nu vor nici mai mult nici mai putin ca politica bancii sa treaca in mainile politicienilor.
Evocata de mai multe ori in anii '60 ai secolului trecut - dar doar in linii mari - Uniunea Economica si Monetara a fost "desenata" in 1970 in raportul Pierre Werner, la acea vreme premier al Luxemburgului. Acest raport preconiza un transfer al puterii economice de la statele membre la Comunitatea Economica Europeana (actuala Uniune Europeana), deschizand calea inlocuirii monedelor nationale cu o moneda unica. Dar conditiile politice ale momentului nu erau favorabile unui asemenea gest. Insa un eveniment a grabit acest demers. In 1971 Statele Unite decid in mod unilateral sa suprime relatia fixa dintre dolar si etalonul-aur. Acest pas inseamna sfarsitul sistemului de rate de schimb fixe, imaginat dupa al doilea razboi mondial, si debutul unei lungi perioade de instabilitate monetara.
Din 1972 guvernatorii bancilor centrale ale Comunitatii Economice Europene au incercat sa-si protejeze tarile fata de aceasta situatie. Ei au redus marjele de fluctuatie intre monedele europene, straduindu-se, in acelasi timp, sa mentina o paritate relativ stabila cu dolarul, moneda dominanta: - o situatie care avea sa ramana cunoscuta drept "sarpele monetar European".
Pe tot parcurul deceniului sapte acest sistem a fost totusi neputincios in a asigura stabilitatea paritatii intre monedele tarilor membre si, invariabil, a condus la speculatii in privinta costurilor cu care bancile centrale incercau sa apere cutare sau cutare moneda lovita de devalorizare.
In 1979 a intrat in vigoare un nou sistem - Sistemul Monetar European (SME). El se baza pe trei elemente: crearea unei unitati de cont europene ECU (European Currency Unit) a carei valoare era calculata ca un cos ponderat al tuturor monedelor statelor membre; marje de fluctuatie maxima de 2,25% pentru monedele din jurul cursului pivot al ECU si crearea unui fond comun de 20% din rezervele de schimb ale statelor. Dar si acest sistem s-a dovedit insuficient pentru asigurarea stabilitatii monetare in cadrul Comunitatii Economice Europene. Destul de rapid, o etapa suplimentara a devenit cu atat mai necesra cu cat "Actul unic", semnat in 1986 programa pentru 1993 o piata interna complet unificata.
La Consiliul European de la Madrid din 1989 liderii UE au adoptat planul presedintelui Comisiei Europene de atunci, francezul Jacques Delors (raport asupra Uniunii Economice si Monetare in Comunitatea Europeana), de creare a unei uniuni economice si monetare. Acest plan urma sa se petreaca in trei faze. El va fi integrat, ulterior, Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene, semnat in 1992. Parca pentru a ilustra urgenta unui asemenea plan, anul 1992 a fost de asemenea marcat de tensiuni monetare spectaculoase care au obligat lira italiana si lira sterlina sa paraseasca SME.
Prima faza a planului Delors (1990-1993) a insemnat finalul controlului schimburilor in Uniune, cresterea mijloacelor destinate sa corijeze dezechilibrele intre regiunile europene si convergenta economiilor europene cu un mecanism de supraveghere a politicilor economice ale statelor membre.
A doua faza (1994-1998) a implicat aparitia Institutului Monetar European, independenta bancilor centrale si reducerea deficitelor bugetare. La aceasta a doua faza s-au oprit Marea Britanie, Suedia si Danemarca.
A treia faza (1999-2002) a fost marcata de nasterea euro: monedele nationale ale statelor participante la acest proces (Franta, Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si, un an mai tarziu, Grecia) si-au vazut paritatea fixata in mod irevocabil prin raport la euro. Euro a fost pentru prima data cotat la 4 ianuarie 1999.
Banca Centrala Europeana a inlocuit Institutul Monetar European si este, de aici inainte, responsabila pentru politica monetara. La 1 ianuarie 2002, a treia faza a fost finalizata, iar euro a fost pus in circulatie inlocuind rapid monedele nationale.
In ianuarie 2007 zona euro s-a extins prin aderarea Sloveniei - ducand la 13 numarul tarilor care folosesc moneda unica. Tarile nou intrare in UE sunt obligate, prin tratatele de aderare, sa adere la zona euro, insa pentru aceasta trebuie sa indeplineasca mai multe conditii. Romania ar putea face acest pas intre 2012-2014.
Printre avantajele cele mai evidente ale monedei unice pentru firme si consumatori se pot numara sfarsitul procesului de schimbare a banilor, simplificarea contabilitatii firmelor europene si faptul ca valoarea euro este garantata de o institutie independenta. Acestor avantaje, i se adauga acela care deriva din statutul euro de a doua moneda ca rezerve, din lume: posibilitatea de a plati direct in euro in foare multe tari periferice cu monede mai slabe sau posibilitatea pentru firme de a plati importurile din tarile din afara zonei direct in euro. In fine, pentru tarile care au cunoscut devalorizarea a intervenit stabilitatea. Rezervele valutare de care dispune Banca Centrala Europeana sunt suficiente pentru a descuraja orice incercare de a specula contra euro.
Insa un numar de dezechilibre aparute au fost deseori subliniate. Banca Centrala Europeana - institutie independenta in deciziile sale - se preocupa in primul rand de stabilitatea monetara si lupta impotriva inflatiei.
Aceste lucruri nu intra intotdeauna in armonie cu Eurogrup (tarile membre euro), care au incercat deseori sa intervina in politica Bancii Centrale pe care o acuza de cresterea artificiala a dobanzilor pentru a tine in frau o inflatie iluzorie.
Un sondaj Eurobarometru realizat in 2006 arata in ce masura scepticismul este raspandit in randurile consumatorilor europeni, in privinta euro, la cinci an de la introducerea sa. Procentul europenilor care cred ca moneda unica este, in mod global, avantajoasa a scazut de la 59% in 2002 la 48% in 2006. Primul inconvenient citat de 81% dintre repondentii sceptici se refera la cresterea preturilor.
Operatorii economici ar fi profitat de disparitia reperelor obisnuite ale consumatorilor pentru a creste preturile. Acest sentiment este totusi contrazis de statisticile asupra inflatiei - ramasa undeva la 2% de la introducerea monedei unice.
In decembrie trecut, Comisia facea referire la o "perceptie eronata" a realitatii si amintea avantajele monedei unice. Rezultatul negativ al referendumului in Suedia pentru introducerea euro ca si sondajele facute in randul britanicilor - in mod regulat defavorabili trecerii la euro - da insa masura scepticismului opiniei publice vizavi de moneda unica.
Constrangerile euro
Apartenenta la zona euro trece printr-o disciplina constrangatoare. Pentru ca un nou membru al UE sa adopte euro trebuie sa indeplineasca mai multe criterii de convergenta, cele mai importante fiind: 1. Stabilitatea preturilor. Acest lucru inseamna ca nivelul inflatiei nu trebuie sa depaseasca 1,5% din media primelor trei state ale UE cu inflatia cea mai scazuta.
2. Deficitul public national trebuie sa fie mai mic de 3% din PIB. 3. Datoria publica nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
