♦ În Asia Centrală există cinci state cunoscute generic drept „stan-uri“, este vorba despre Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi Turkmenistan. Deşi istoria le este, cel puţin pe alocuri, similară, fiind toate parte din fosta URSS, deşi sunt grupate împreună sub umbrela comună a „stan-urilor“, aceste ţări sunt diferite, fiecare distingându-se prin altceva. Uzbekistan se remarcă pe scena lumii datorită arhitecturii deosebite, în timp ce Kîrgîzstanul este cunoscut datorită naturii spectaculoase, fiind un paradis pentru montaniarzi. Turkmenistanul este statul cel mai închis dintre toate, cu un regim politic care încurajează mai degrabă izolarea şi nu deschiderea pe scena geopolitică a lumii. Mai rămân astfel Tadjikistanul - o ţară săracă, ceva mai tradiţionalistă, străbătută de spectaculoasa autostradă Pamir Highway - şi Kazahstanul.
Kazahstanul este cel mai întins şi cel mai bogat dintre stan-uri, fiind cunoscut drept un important producător de petrol şi gaze pe scena lumii. Deşi este o destinaţie turistică pentru business, mulţi executivi vizitând oraşele Almatî şi Astana (fostul Nur Sultan, nume folosit până în 2022) în căutare de oportunităţi de afaceri, puţini sunt cei care ajung în Kazahstan pentru a-i descoperi frumuseţile naturii, cultura şi gastronomia. Şi asta nu pentru că nu ar avea ce să ofere această ţară, ci pentru că este ca o bijuterie neşlefuită, căreia abia o mână de călători de cursă lungă i-au descoperit secretele şi strălucirea.
Kazahstanul este al nouălea cel mai întins stat din lume, cu o suprafaţă de peste zece ori mai mare decât a României. O bună parte din această suprafaţă este acoperită cu stepe, motiv pentru care mulţi cred că ţara nu este altceva decât o câmpie nesfârşită. Ei bine, nu este chiar aşa. Undeva în sudul ţării, dincolo de stepele vaste, s-au adunat cele mai multe obiective turistice. Aici stau grupate cele mai interesante surprize.
Nu am apucat să le descopăr chiar pe toate însă, aşa că am lăsat pentru data viitoare tradiţionalul Şîmkent şi Turkestanul, singurul oraş din Kazahstan ce se remarcă datorită arhitecturii tradiţionale, similară cu cea din Uzbekistan. În apropierea celor două se află şi Aksu Zhabagly National Park, unde încă nu am ajuns, dar pe care l-am descoperit întâmplător, citind despre această destinaţie.
Sunt însă locuri unde am ajuns - mai greu sau mai uşor - şi pe care vreau să le dau mai departe, să le povestesc pentru călătorii care încă nu au păşit în această destinaţie.
Poarta de intrare în Kazahtan este, cel mai adesea, Almatî, un oraş unde dacă nu ai şti că eşti în Asia Centrală ai crede că ai rămas încă în Europa. Această urbe întinsă şi foarte verde nu cucereşte prin frumuseţea-i clasică, cum e cazul Parisului, spre exemplu, ci prin atmosfera care aduce, pe alocuri, cu cea din Bucureşti. E un oraş efervescent, plin la orice oră din zi şi din noapte, cu multe cafenele, restaurante şi baruri, cu multă forfotă şi chef de viaţă. Ca să vizitezi ceva musai, poate doar bazarul şi catedrala, dar în rest e important să te plimbi agale şi fără ţintă pentru a-i lua pulsul. Bazarul aminteşte de Piaţa Obor, doar că şi cu carne de cal şi cu multe fructe confiate. Pentru un occidental e un loc extrem de exotic, dar pentru un român e „doar“ interesant.
Ca să simţi cu adevărat vibe-ul oraşului, dincolo de plimbare mai trebuie să faci ceva. Să îi savurezi gastronomia. Restaurantele coreene (e o mare comunitate de coreeni în Kazahstan, deportaţi de pe vremea lui Stalin) şi cele georgiene sunt numeroase, la fel şi cele tradiţionale, cu bucătărie kazahă. Localnicii mănâncă multă carne, inclusiv de cal.
Deşi Astana este oraşul-capitală, scena gastronomică e mult mai interesantă în Almatî. De altfel, între cele două nu prea există comparaţie. Astana este mai degrabă un soi de Dubai, o urbe ridicată în mijlocul stepelor, un oraş dominat de zgârie-nori şi unde locuiesc mulţi dintre cei care lucrează în instituţiile publice, grupate toate aici. Altfel, mi s-a părut un oraş mult mai rece decât Almatî, atât la figurat, cât şi la propriu, dat fiind că temperatura scade cu cât urci mai la nord.
Dar Kazahstanul nu e despre oraşe sau nu e doar despre ele. Natura are şi ea un cuvânt de spus când vine vorba de organizarea unei călătorii. Cel mai reprezentativ exemplu este, poate, cel al lacului Big Almatî, şi asta pentru că şi este unul dintre cele mai vizitate locuri din această ţară, fiind amplasat în coasta urbei cu acelaşi nume. În mod normal, aici se ajunge rapid cu maşina, dar pentru că în această toamnă drumul era închis, am decis să fac o drumeţie (nu tocmai uşoară sau scurtă pentru cineva fără experienţă) de vreo opt ore dus-întors. În momentul în care, în sfârşit, lacul s-a profilat printre munţi, m-am gândit de câteva ori dacă nu cumva visez pentru că nu ţin minte să fi văzut undeva o apă atât de turcoaz, un turcoaz mat. Înţeleg că aici culoarea se schimbă odată cu vremea, şi deşi niciodată nu dezamăgeşte, tind să cred că am avut norocul să prind cea mai încântătoarea combinaţie de senin şi turcoaz.
Gândindu-mă în perspectivă, acum aş putea spune că în general culoarea lacurilor din Kazahstan este cea care îţi rămâne în minte. La Kolsay „ un lac de munte unde localnicii vin în număr mare ca să se dea cu barca „ apa e verde smarald şi străluceşte mai puţin sau mai mult în funcţie de cât de puternic e soarele. Kaindy însă, are o apă curată ca lacrima, dar culoarea mi-e greu să o definesc pentru că e combinaţie de varii tonuri de verde, albastru şi chiar turcoaz.
Ce e special la acest lac este faptul că are o pădure scufundată în el, o pădure care la suprafaţa apei pare moartă, dar care freamătă de viaţa dedesubt. Noroc că e apa atât de curată că poţi să vezi asta. Kaindy este un lac tânăr, are abia 110 ani, şi e relativ mic. A apărut ca urmare a unui cutremur care a provocat o alunecare de teren sau, poate mai corect, o avalanşă de pietre care au devenit un baraj natural. Astfel s-a format actualul lac a cărui adâncime ajunge la 30 de metri. Doar că apariţia lacului a făcut ca pădurea din zonă să fie înghiţită de apele verzi-albăstrui.
E mai greu de ajuns aici, Kaindy fiind ascuns de munţi în sânul lor, astfel că nici localnicii nu se înghesuie să-l viziteze. Ca să ajungi ai nevoie de o maşină de teren (sau de un UAZ istoric), iar ultima porţiune de vreo doi kilometri o poţi parcurge fie pe jos, fie pe cal.
Tot pe jos trebuie să mergi şi în Charyn Canyon, supranumit fratele mai mic al Grand Canyon din SUA. Nu am ajuns încă în marele canion, dar cel mic merită o vizită şi o plimbare de câteva ore. Te poţi plimba pe sus şi poţi admira „hăul“ de până la 100 de metri adâncime sau poţi coborî la baza lui şi apoi să faci la pas cei trei kilometri cât are în lungime. Noi am încercat cele două variante şi cred că merită admirată priveliştea din ambele perspective. Charyn Canyon este un loc unde natura se dă cu siguranţă în spectacol. Iar când vezi de sus oamenii care se plimbă pe mijlocul drumului, ai impresia că sunt niste furnici.
Tot mic te face natura să te simţi şi în Parcul Naţional Altyn Emel, din estul ţării, unde ajungi după un drum de vreo patru ore cu maşina din Almaty. Dacă nu ştii bine unde te afli şi încotro te îndrepţi, rişti să te pierzi în acest parc naţional unde drumurile nu sunt tocmai bine semnalizate.
Plus că ai atât de multe de văzut şi nimic nu e aproape de nimic. Musai ar fi de ajuns în munţii Aktau şi la Barkhan, duna (în)cântătoare. În Aktau ai iniţial impresia că ai păşit pe Marte, pământul şi nisipul fiind portocaliu-roşcate, iar munţii ridicaţi aparent din piatră seacă par că s-au lăsat ondulaţi şi modelaţi de bătaia vântului. De aici, nu trebuie să mergi mult ca să vezi cum încep să apară culmi albicioase, calcaroase, care te făc să crezi că mai ai un pas până pe lună. Ambele peisaje fac parte din acelaşi lanţ muntos.
Apoi, ca să ajungi la Barkhan, trebuie să revii la maşină şi să parcurgi un drum de vreo oră. Duna care cântă răsare brusc într-o zonă aridă, aproape perfect plată. Are 150 de metri „altitudineì şi se lungeşte leneş pe trei kilometri. Nisipul e galben-roşcat, iar dacă îl mişti cu suficientă măiestrie, dar şi cu o anume forţă şi viteză, cântă. Sunetele sunt similare cu cele pe care le emite o orgă, dar pentru a înţelege exact ce vreau să zic, musai e să ajungeţi acolo.
