Consecina alegaţiilor lui Traian Băsescu cu privire la starea civilă a lui Victor Ponta din urmă cu 13 -17 de ani este “şi mai multă confuzie”.
Spun “alegaţii” pentru că Traian Băsescu nu a prezentat vreo dovadă că Victor Ponta a fost ofiţer acoperit al SIE şi nici nu o va prezenta vreodată, dacă o fi având o astfel de probă, de nu vrea să fie pus în situaţia să încalce legea care interzice deconspirarea agenţilor/foştilor agenţi ai serviciilor secrete.
În consecinţă, s-ar putea să nu ştim niciodată cu certitudine dacă Băsescu a spus adevărul, pentru că Traian Băsescu nu mai este de mult un personaj politic care să fie crezut pe cuvânt. Nu vom şti, prin urmare, nici dacă a minţit.
De cealaltă parte, Victor Ponta tratează cu lejeritate subiectul: “minciuni”, o “să mă rog şi pentru domnul Băsescu, care este extrem de tulburat”. Nici aici nu ştim dacă el spune adevărul, pentru că nici el nu este un personaj politic pentru care să bagi mâna în foc. La fel, nu ştim nici dacă minte când afirmă că nu a fost agent/ofiţer acoperit (încălcând Constituţia) pentru că este foarte greu, într-un astfel de caz, să probezi neimplicarea.
Rezultă de aici nu egalizarea adevărului cu minciuna, ci imposibilitatea de a discerne între adevăr şi minciună. Prin urmare: şi mai multă confuzie.
Ce se întâmplă cu o societate care nu mai poate deosebi între adevăr şi minciună?
De când Traian Băsescu s-a dat în stambă la televizor, luni seară, analiştii politici întorc pe toate feţele consecinţele “electorale” ale declaraţiilor sale. Vor lovi ele în Victor Ponta? Este electoratul sensibil la apartenenţa/neapartenenţa sa la un serviciu secret? Îl va îngropa sau îl va aureola această apartenenţă/lipsă a ei?
Nimeni nu observă însă că electoratul, partizan sau nu a lui Victor Ponta, este chemat să indice cu nume şi prenume ceva ce nu are chip. Cu privire la ce să se pronunţe masa de spectatori, de vreme ce ea nu are elementele să discearnă, iar, dacă încearcă să o facă, sunt toate şansele să se afle într-o gravă eroare? Cum poţi califica drept frumos/urât, bun/rău, minunat/odios ceva ascuns sub un văl gros de fum, fără teamă de a greşi?
Ce este mai grav? Că poporul ar fi tolerant/intolerant faţă de anumite fapte ale conducătorilor lui, sau că poporul este chemat să fie arbitru într-un joc ale cărui reguli nu le cunoaşte? Nu este societatea, în astfel de cazuri, invitată să transforme arbitrarul în normă?
Şi ce se întâmplă cu societăţile guvernate nu de adevăr şi de norme, ci de arbitraruri?
Când imposibilitatea de a discerne devine cotidiană, prin urmare vrând-nevrând arbitrarul se transformă în regulă, poporul devine tolerant la minciună şi la jumătăţi de adevăruri. Niciun comentator nu a condamnat, de pildă, faptul că Traian Băsescu i-a calificat, tot luni seară, de la tribuna prezidenţială, drept “corupţi” pe Klaus Iohannis şi pe Victor Ponta, fără să simtă nevoia să aducă vreo probă. Ar fi trebuit să existe până acum plângeri în justiţie din partea acuzaţilor şi reproşuri la adresa preşedintelui din partea comunităţii politice. Nimic din toate acestea, pentru că societatea politică şi apoi societatea, în ansamblul ei, a devenit tolerantă la calomniile şi la minciunile politicienilor din cauza continuei lor prezenţe în spaţiul public.
O astfel de societate este o plastilină în mâna manipulatorilor. Este la cheremul tuturor calomniilor şi a calomniatorilor. Nu se cheamă o societate totalitară, pentru că, formal, se exprimă o dată la patru ani, dar nici democrată nu poate fi, pentru că “demos” “kratos” înseamnă “puterea poporului”, dar o putere exprimată în deplină cunoştinţă de cauză.
Nu ştiu finalul acestui episod, dar ar trebui să existe o instituţie în România care să constate gravitatea cazului şi să dispună relevarea adevărului. Cel mai probabil, acest lucru nu se va petrece din motive de “siguranţă”.
Dacă Traian Băsescu ştia că nu poate face publice probe în sprijinul afirmaţiilor sale, chiar dacă le-ar avea, atunci a greşit grav şi cu bună ştiinţă. Nimic nu este mai odios şi mai de condamnat în cazul unui conducător decât ca el să-şi împingă poporul să bâjbâie, să-i servească scenarii care lui îi folosesc, dar despre care nu se va şti niciodată dacă sunt adevăruri sau falsuri. Chiar dacă ar spune adevărul într-un astfel de caz, ceea ce face acest conducător are un singur nume: “manipulare”. O manipulare grosolană în numele unui presupus, dar niciodată revelat, “adevăr”.
