Sorin Pâslaru, redactor-şef al ZF: Al cui este Ziarul Financiar

După 25 de ani, un sfert de secol de existenţă, după 1 milion de articole, după 6.250 de prime pagini, după 400 de anuare, după 6.000 de antreprenori şi executivi intervievaţi la ZF Live, după 1.200 de conferinţe cu 24.000 de speakeri şi 200.000 de participanţi, după 20 de turnee de business în 30 de oraşe din ţară, Ziarul Financiar a devenit un bun public – este ziarul poporului român.

Iar dacă mâine dintr -un motiv sau altul s-ar putea întâmpla ceva, poporul român de business ar trebui să fie destul de deştept şi de responsabil, mai mult  – din păcate – decât poporul sportiv, să intervină şi să-l susţină. Pentru că nu poţi trăi fără suflet. Iar Ziarul Financiar este sufletul businessului românesc.

Cu bunele şi cu mai puţin bunele lui, cu stânga, cu dreapta, cu cashul, cu cardul, cu multinaţionala, cu chioşcul, cu micul, cu macdonaldsul, cu şaorma şi ciorba, cu tableta, cu cimentul, cu Loganul, cu Fordul, cu grâul, croissantul, gazul, benzina, cu RPA-ul, cu AI-ul sau cu ce-o mai fi.

Abia când te uiţi în urmă un pic, aşa cum un schior se uită în susul pantei şi dacă este începător îl cam ia ameţeala la gândul de unde vine, atunci vezi că vii dintr-o gândire înaltă care vedea departe, departe.

Financial Times are 135 de ani de la apariţie, iar Wall Street Journal are 134 de ani. Iniţial au fost nişte foi cu date despre evoluţia acţiunilor de pe bursă, care nu incomodau deloc marile ziare. Ziarele mari ale lumii sunt mult mai vechi. The Times, ziarul aristocraţiei britanice, are 238 de ani, iar The New York Times are 172 de ani.

Financial Times şi Wall Street Journal – la început nu se chemau chiar aşa – veneau cu datele de bursă. De aceea în continuare cei mai importanţi indici bursieri ai lumii sunt Dow Jones, născocit chiar de fondatorul Wall Street Journal, şi FTSE, aşa-numitul Footsie, născocit din alianţa dintre Financial Times şi London Stock Exchange – adică Financial Times Stock Exchange.

Wall Street Journal avea patru pagini în 1889 şi în afară de cotaţiile de ieri sau din acea zi dacă se livra după-amiaza cea mai tare rubrică era „Morning Gossip”.

Nu m-am gândit niciodată că o să fiu ziarist, deşi acum când tastez îmi dau seama că am fost familiarizat de mic cu maşina de scris a mamei, de meserie grefier. Literele de la tastatură păstrează aşezarea de la maşina de scris. Poate că în mod subliminal am fost atras de această meserie tocmai pentru că era interesant să scriu la maşină şi mi-a rămas în cap zgomotul sacadat al tastelor de la maşina de scris? Pe la 3-4 după amiaza în redacţie, când toată lumea „îşi varsă icrele”, adică scrie ce-a aflat în ziua aia pentru ziarul de a doua zi cu deadline-ul în cap, într-o redacţie este un concert al tastaturilor. Lovituri mai puternice sau mai fine. Un oftat venea în spatele meu, de la o colegă care ţinea în fiecare zi pagina de bănci cu cel puţin trei articole semnate şi scria cu o râvnă mai mare decât o cooperatoare îndrăgostită de şeful CAP-ului.

„Cum scrieţi voi? Ia spuneţi, cum faceţi?” La etajul 7 al binecunoscutei clădiri de birouri de pe Pache Protopescu, geamul dădea spre bulevard. Abia respirai la o masă de şedinţă cu 10 oameni pe stânga, 10 pe dreapta. „Când scrii trebuie să arzi nene, să te mistuie scrisul!.”

Cine s-ar fi gândit la asta? Nu te gândeai, dar o făceai instinctual. Trebuia să arzi la 4 în fiecare zi, dar combustia venea greu. Se făcea 6, mainul de ziar era la tine, şi Corina iar întreba: „Tot nu te-ai apucat de scris? Scrie măcar ceva înainte şi după aia mai dai alte telefoane”. Deadline, deadline, deadline. 25 de ani de deadline. Main, caption, lead, şapou, bref, supra, tifetz, trimitere, DTP, apoi home page, scrolling down, vieweri, useri, organici. Numai BT era în româneşte: bun de tipar. Din 2005 încoace, BT pentru 4.500 de ziare.

Îmi plăceau ziarele. Înainte de '89, almanahurile şi revistele erau mai interesante. Erau mai libere. „Cutezătorii”, revista elevilor, nu intra în cutia poştală - era îndoită în patru, abia încăpea, se mai rupea. Dar mirosea a cerneală bună şi a tipar proaspăt. Benzile desenate nu erau cu Pif şi Paf, eroii nu erau Rahan. Eroii erau electricienii care se urcau la 50 metri înălţime să instaleze cablurile de curent. Şi cum se leagă treaba: azi mergi la şpriţ la listarea Hidroelectrica. Atunci, baraje sau noi linii de înaltă tensiune, astăzi prima pagină este ţinută de listarea la bursă.

După '89, hărmălaia. La 10 seara mi se arunca pe pat ziarul scos din geanta diplomat a tatei, care venea după tura de zi. Curierul Naţional – cu o caleaşcă elegantă pe frontispiciu, Ţara lui Fănuş Neagu, Ora lui Cataramă, Expres-ul lui Cristoiu şi Nistorescu.

1994, Grozăveşti, căminele Universităţii. Politică şi ziare. Un afiş de la Cronica Română - angajăm redactori. Mergem trei inşi, undeva în spatele pieţei Unirii. Secretară, birou de sticlă, mochetă. Primul, astăzi cercetător în matematică în România, cu doctorat în SUA, a fost respins de la cerere – scria prea urât. Eu mă bâlbâi în faţa lui Horia Alexandrescu – ce vrei să fii, redactor sau reporter? Care o fi diferenţa, mă întrebam... Reporter, spun... Bine, du-te pe stradă şi scrie ce vrei, despre ce vrei. Bine. Vin cu un text. Eşec. Al treilea ştia ce vrea – redactor politic. Prinde jobul. Era un star al Grozăveştiului. Mergea la conferinţe de presă la PNL, la Alianţa Civică. Astăzi este un star al consultanţei financiare în America.

„Păi de asta nu te-am luat, că tu nu erai bun de reporter, erai de redactor” – râde Horia Alexandrescu 15 ani mai târziu la o masă la Casa di  David, la un eveniment.

Ca să dai la ASE, îţi dai seama că trebuie să devii familiar cu termenii de business. Şi începi să citeşti cu atenţie Capital, o forţă a presei de business în anii '90. Iar suplimentul săptămânal Observator Financiar de la România Liberă anunţă în 1998 un concurs pentru redactori. Ce ar fi dacă?... Eşti chemat la concurs, la Casa Presei Libere. Corectezi un pic arogant una din cerinţe, dar eşti iertat. Şi angajat. Angajat? Nu, eşti „la acord”. Eşti plătit după suprafaţa articolului care era semnat de tine. Ai dreptul să stai într-o mică încăpere – secţia economică. Abia prinzi un scaun. Aglomerat, dar ai terminal Reuters cum nu ai mai avut niciodată de atunci încoace şi Financial Times, din care înveţi engleză, pentru că nu ai făcut decât rusă şi franceză la şcoală. Te amăgeşti spunându-ţi că tu nu aparţii lumii jurnaliştilor, ci lumii celor cu care te întâlneşti: CEO, directori, avocaţi.

Prima ştire are 8 rânduri. Un bref. Oau. Debut. Nici nu-l vezi pe Băcanu, directorul şi disidentul, dar Ficeac, redactorul-şef, izbeşte o dată uşa de perete şi întreabă cât costă un tractor. Hmm. Nu ridică nimeni două degete. „Aici e secţia economică sau culturală?.” Realizezi că e de făcut pârtie în presa asta.

Acoperi evenimente. Presa de business te-a familiarizat cu conceptele din economie, acum cursurile de la facultate îţi oferă un atu ca jurnalist de business. Ai conversaţie cu mari avocaţi care proiectau ceea ce se numeşte azi Arhiva Naţională de Valori Mobiliare, cu primul fond de investiţii cu capital de risc, cu firme de leasing. Scrii despre factoring, despre forfetare.

Vezi un anunţ la ASE în 1998: Ziarul Financiar angajează redactori. Erai deja la România Liberă. Nu-ţi baţi capul. Spre sfârşitul lui 1998 şi începutul lui 1999, începi să iei Ziarul Financiar. Hopa. Chiar un Financial Times pe româneşte. Nu datorită hârtiei roz. Ci prin felul cum e scris şi paginat. E un tot. E o cadenţă care îţi răsună în minte la fiecare articol. Lead. Paragraf, paragraf. Organizare, ierarhizare, titluri scurte, percutante, explicaţii foto inteligente. Grafice, tabele. „Angajăm redactori”. Trimiţi CV-ul pe fax de la Poştă. „De cine să întrebe, cum aţi spus că vă numiţi?”, întreabă din nou colegul din Grozăveşti al cărui telefon mobil l-am trecut pentru contact.  Vasiliu, Mihnea Vasiliu! Publisherul în blugi, în cămaşă cadrilată şi cu mânecile suflecate n-are timp prea mult de discuţii la interviul de angajare. Scoţi drept argument un teanc de cărţi de vizită - astea sunt sursele mele. Da. Intri într-o redacţie cum ai văzut în „Toţi oamenii preşedintelui”. Occident. Dar trei luni nu ai biroul tău. Scrii de mână, plăteşti transcrierea în Grozăveşti şi vii cu articolul pe dischetă. Încet, încet, îţi faci loc.

1999 trece ca o furtună. Un an de atunci, câţi zece de azi. Într-o cămăruţă la DTP Dana, Michi, Marcel făceau ziarul. Hai, mai repede. Dă la corectură. Schimbă titlul. Refă şapoul. Ce e trimitere sus în dreapta? Cine face indexul?

2000. „Cum îi spunem măi la asta?” „BCR înghite cu noduri Bancorex” Titlul contează, domnule, 50% din articol. Ilie Şerbănescu îşi dictează articolele şi nu înţelegi cum o face. Nu înţelegi atunci. „Du-te, domnule, şi distrează-te”, îţi spune când pe scări la 8 seara tot mai insişti să dezbaţi un subiect geostrategic.

Trust. Mare. Mii de oameni. Work-shop-uri. Ce faceţi cu Ziarul Financiar, că pierde bani? Hai mai bine să facem un canal de sport! „Ce face băiatul ăla al vostru – nu ştie să scrie un reportaj?!” (era vorba despre Radu Stoica, reporterul nostru pe Bursă care a ajuns ulterior director financiar la Lidl România, iar acum este managing director pentru Deichmann pentru Europa Centrală şi de Est, responsabil de 10 ţări) .

Vin şi pleacă oameni. Schimbăm la 2-3 ani sediul, dar configuraţia redacţiei ca structură rămâne aceeaşi. Aici companiile, aici bursa, acolo evenimente, acolo politic, acolo engleza, acolo După Afaceri, titlu născocit la un brief ad-hoc al tipului în cămaşă cadrilată: daţi-mi un nume de supliment de lifestyle dar care să conţină şi business. Şi îi dau După Afaceri – mergi la un bar, la o expoziţie sau joci un bridge după afaceri, adică după ora 6, dar le şi urmăreşti, te inspiri şi eşti după afaceri, adică te interesează businessul nonstop.

Pasul Ispir-Badea, cu scaunele apropiate spate în spate între două rânduri de mese îngrămădite, rezistă. Un aparent haos în fiecare zi, dar în fiecare zi ziarul iese.

Nu avem loc destul în redacţie nici când e creştere economică pentru că vindem publicitate şi mai născocim noi suplimente lunare sau săptămânale şi e nevoie de oameni deci de spaţiu, nu avem loc destul nici când economia e în recesiune şi vânzările scad, pentru că trebuie să renunţăm la spaţiu.

Până în 2003-2004, creştem, dar nu avem un produs far, cum deja aveau alţii pe piaţă. În 2004 facem un anuar frumos: România 2010. Vizionari în business. În 2005 născocim Top 100 companii valoroase. Încep să se lege conferinţele. Primele, cu Lucian Mândruţă. „De ce punem atâtea cifre în pagini? Oamenii se plictisesc de cifre ..-)” „Lucian, ai noştri asta vor, ei mănâncă cifre pe pâine”. Dar Lucian vrea cifre şi lei întruchipaţi, nu doar în logoul ziarului. Şi negociază să aducă pe scenă la Hilton, la prima gală ZF, în 2003, un leu pe scenă. 400 $ costă. Îl aduce. La uşa hotelului, managerul e surprins complet. „În niciun caz”. Nu înţelesese că este vorba de un leu în carne şi oase. „Nu am asigurare dacă mânâncă vreun invitat -)”.

După Top 100 valoroase apar Cei mai mari jucători din economie, apoi Whos’s who in business - Cei mai importanţi 1000 de oameni de business. Începem să contăm. Economia creşte. Privatizări, tranzacţii. Unele conferinţe nu încep până nu vine un jurnalist de la ZF -). Vin Galele ZF. Sute de oameni. Premii. În 2008, piaţa este la apogeu. Suplimentul ZF Real Estate are 60 de pagini în octombrie 2008. Ziarul face 1 milion $ publicitate print într-o lună în toamna lui 2008.

Vine criza. ...2010 schimbăm registrul. Suntem împinşi de forţe superioare pe video. „Faceţi video!, ăsta e viitorul”. ZF Live. Stângaci. Dar simţim piaţa. Antreprenoarele tinere fac rating de zece ori mai mare decât macroeconomiştii. Vine timpul start-up-urilor. Conferinţe, zeci, anuare, suplimente, turnee prin ţară. Schimbăm echipe de vânzători, de marketing şi de evenimente. Dar învaţă.  Regula celor 3 S pentru un eveniment – speaker, sponsor, sală. Toate sunt legate, trebuie să mergi concomitent cu toate trei odată. Campioni în business. Capitalul privat românesc. Branduri româneşti. Investiţi în România. Gale cu Roland Berger (el însuşi), cu Michel Camdessus, fost şef FMI, cu jurnalişti de la Financial Times, de la The Economist, cu profesori de la Oxford. Nu facem bani cât prestigiu avem.

Pandemia. Cum facem gala? Transformăm un minus în plus. Invitaţi speciali: 20 de români expaţi cu poziţii de miliarde de euro/dolari/yeni în toate ţările lumii. Prin Zoom. Romanians Going Global. Azi, Japonia, octombrie 2023, la lansarea primului whiskey românesc, la Tokio. „Vă cunosc”, spune un român manager la Coca-Cola Japan responsabil de vânzări de 8 miliarde de euro pe an. „Am fost invitat la gală acum doi ani”. Bun.

Marriottul devine casa noastră, aşa că aici e locul unde ajungem să scriem, inclusiv să încheiem acest articol, după ZF Summit Digital. 70 de evenimente ZF anul acesta numai până în noiembrie.

ZF Live s-a clonat. Zilnic 7-8 emisiuni. 9.30 AM Deschiderea de azi (tot dublă semnificaţie, ca la După Afaceri – deschiderea de la bursă şi deschiderea de la o partidă de şah: Pion D3. La bursă e ca şah, contează enorm deschiderea). Emisiuni până la 19.00, ZF IT Generation – aici vezi în desfăşurare start-up-urile din IT.

Topicuri noi: Eeconomia verde, sustenabilitate, biciclete.

Ora 18.45, Marriott. Lucian, editorul video, vrăjitorul transmisiilor video care ştie cu ochii închişi ce cablu a ieşit dintr-o mufă, dintre zecile de cabluri care ies ca lianele din junglă din 20 de aparate pe care le are la o Gală ZF, îşi încheie ziua de ZF Digital şi pleacă, cum altfel, cu un ecran la subsuoară. Seara se aşează pe Bucureşti. Murmurul lobby-ului de la Marriott face loc unui vals care răsună din sala Constanţa. „Sânge vienez”, de Johann Strauss Fiul, îmi spune pianistul care aşteaptă să-şi facă numărul său. Fiecare, la rândul lui. La rândul lui. „Au suivant! Au suivant!”. Jacques Brel, où est-tu?

Sorin Pâslaru este redactor-şef al ZF