Fiul său, Zahir Şah (1914-2007), a domnit din 1933 până în 1973. Aceasta a fost perioada cea mai lungă de stabilitate din istoria recentă a Afganistanului, iar poporul o socoteşte drept o epocă de aur. Reformele au continuat. În 1949 a fost ales un parlament, iar presa ceva mai independentă a început să atace oligarhia domnitoare şi liderii religioşi conservatori.
În 1953, Zahir Şah l-a numit pe vărul său Daud (1909-1978) în funcţia de prim-ministru. Din punct de vedere politic, Daud era conservator, dar un reformator în plan social şi economic. În următorii zece ani, el a exercitat o influenţă puternică asupra regelui. A construit uzine, sisteme de irigaţii, aerodromuri şi şosele cu sprijin din partea URSS, SUA şi a Republicii Federale Germane. A modernizat armata afgană cu arme, echipament şi instructaj sovietice.
În 1963, Zahir Şah s-a debarasat de Daud pentru a-i linişti pe conservatorii înfuriaţi de faptul că acesta cocheta cu stânga politică şi cu sovieticii. Însă regele a continuat politica de reforme. A introdus o formă de monarhie constituţională care prevedea libertatea de exprimare, a permis înfiinţarea de partide politice, le-a dat femeilor drept de vot şi a garantat educaţia primară pentru fete şi băieţi. Femeilor li s-a îngăduit să urmeze cursuri universitare, iar în sistemul de educaţie au predat femei din străinătate. Compania Arian Airlines a folosit însoţitoare de bord şi recepţionere femei care nu purtau văl, apoi au apărut prezentatori-femei la Radio Kabul şi tot o femeie a fost trimisă ca delegat la Naţiunile Unite.
În toţi acei ani, sistemul de educaţie s-a dezvoltat sistematic, cel puţin în capitala ţării. Colegiul Habibia, un liceu care a luat drept model o şcoală musulmană de elită din India britanică, a fost înfiinţat în Kabul în anul 1904. Amanullah a trimis mulţi studenţi la studii în Franţa şi alte ţări europene. În 1932 s-a înfiinţat o Şcoală de Medicină, urmată de facultăţi de drept, ştiinţe, agricultură, educaţie şi tehnologie, care au fost reunite într-o universitate în anul 1947. Majoritatea manualelor şi o mare parte din predare au fost făcute în limbile engleză, franceză sau germană. În 1951 s-a înfiinţat o facultate de teologie, care a avut legături cu Universitatea Islamică Al-Azhar din Cairo. În 1967, Uniunea Sovietică a contribuit la înfiinţarea Institutului Politehnic, unde au predat în cea mai mare parte profesori ruşi. În timpul regimului tolerant instituit de Zahir Şah, în Kabul şi Kandahar au fost înfiinţate organizaţii studenţeşti.
Daud a extins rapid sistemul public de învăţământ. Între 1950 şi 1978, numărul elevilor a crescut enorm: de 10 ori în cazul şcolii primare, de 21 de ori în cazul şcolilor secundare şi de 45 de ori în cel al învăţământului universitar. Însă economia nu s-a dezvoltat suficient de rapid pentru a asigura locuri de muncă numărului crescând de absolvenţi. Mulţi puteau să îşi găsească slujbe doar în cadrul birocraţiei guvernamentale, în expansiune rapidă. Salariile, deseori mizerabile, şi-au pierdut jumătate din valoarea reală în anii ’60 şi ’70. Vestea bună – deşi nu pentru conservatori – a fost că 10% din cei care lucrau în cadrul birocraţiei erau femei.
Savantul american Louis Dupree a numit Universitatea din Kabul „un teren perfect de naştere a nemulţumirilor politice”. Primele mişcări politice din Afganistan s-au născut în universităţi. Un partid comunist, numit Partidul Democratic al Poporului din Afganistan a fost înfiinţat în 1965 de Nur Mohamed Taraki, Babrak Karmal (1929-1996) şi Hafizullah Amin, care aveau să joace un rol major în perioada premergătoare invaziei sovietice. O serie de studenţi, care ulterior au ocupat poziţii remarcabile în cadrul luptei anti-comuniste şi anti-sovietice, şi-au pregătit carierele politice tot la acea universitate: Rabbani (1940-), Hekmatyar (1947-), Abdul Rasul Sayyaf (1946-) şi Ahmad Şah Masud (1953-2001) au studiat la Universitatea din Kabul. Studenţii au organizat demonstraţii în 1968 împotriva încercărilor conservatoare de a limita educaţia femeilor. În 1969 s-au înregistrat alte tulburări şi câteva decese, când elevii de liceu au protestat împotriva administraţiei şcolilor. Universitatea a fost închisă o scurtă perioadă.
Nemulţumirile politice şi sociale au sporit odată cu revenirea tinerilor afgani care fuseseră trimişi în străinătate pentru instruire tehnică sau militară. Între 1956 şi 1978, aproape 7 000 de studenţi afgani au urmat cursurile unor instituţii tehnice şi academice sovietice. Un acord încheiat cu sovieticii în 1955 prevedea instruirea militară în Uniunea Sovietică: aproximativ o sută de tineri au mers în Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia în fiecare an.3
Admirabile ca principiu, toate aceste schimbări instituţionale s-au bucurat de puţin sprijin din partea poporului afgan. Numărul de afgani educaţi şi reformişti a crescut în Kabul şi alte câteva oraşe. Însă aceştia aveau foarte puţină influenţă în sate, care au rămas sub controlul conducătorilor tribali, proprietarilor de pământ şi mulahilor. Când şi când, reformele şi emanciparea femeilor de către liberalii din oraşe au intrat în conflict cu conservatorismul religios al satelor şi al locuitorilor din munţi. Iar când situaţia s-a complicat, părerile celor din zonele rurale au avut câştig de cauză şi au subminat cele mai sincere eforturi ale reformatorilor.
Rusia imperială se deplasează spre sud
Începând cu secolul al XVIII-lea, noi prădători au început să roiască în jurul chinuitului stat afgan. După ce ruşii şi-au asigurat frontierele apusene împotriva vecinilor europeni, dar şi cele răsăritene şi sudice împotriva nomazilor şi tătarilor, logica imperiului – dorinţa de securitate şi de a face comerţ – i-a dus în pădurile Siberiei şi spre stepele şi deşerturile uriaşe şi subpopulate de la sud.
Expansiunea lor a întâmpinat unele opoziţii. Ruşii s-au confruntat cu Imperiul Turc şi cu cel Persan, au ajuns curând să perceapă statele mai puţin complexe din Asia Centrală drept o ameninţare, o oportunitate şi un obstacol în calea ambiţiilor pe care le manifestau faţă de Afganistan şi de bogăţiile Indiei.
Imaginaţia lui Petru cel Mare a fost înflăcărată de poveştile despre aurul care se găsea de-a lungul fluviului Amu Daria, care avea să devină în cele din urmă graniţa dintre Afganistan şi Rusia. Conducătorul local, hanul din Khiva, se pare că ar fi dorit să devină vasalul lui Petru cel Mare în schimbul protecţiei faţă de supuşii lui rebeli. Petru i-a dat ordin să afle mai multe lui Aleksandr Bekovici, căpitan în Garda de Onoare, un prinţ din nordul Caucazului convertit la creştinism. I-a pus la dispoziţie lui Bekovici o forţă de peste şase mii de soldaţi – cai, hrană, tunuri şi o mână de negustori – pentru a construi fortăreţe de-a lungul fluviului Amu Daria, pentru a-l convinge pe hanul din Khiva să îl ajute să găsească aur şi să deschidă un drum comercial spre India. Bekovici a ajuns în Khiva în vara anului 1717. După ce a iniţial fost primit bine, hanul i-a măcelărit mai apoi cu perfidie pe el şi pe oamenii săi, i-a împăiat capul şi l-a trimis hanului din Buhara. Câţiva ani mai târziu, în 1728, ruşii s-au confruntat prima oară cu afganii, când trupele lor au luptat contra armatei afgane, care invadase Persia. Ruşii au câştigat bătălia.
La mijlocul secolului, ruşii şi-au dat seama că aveau de înfruntat alt duşman, unul ale cărui ambiţii imperiale le egalau pe ale lor. Pe vremea lui Petru cel Mare, britanicii din India fuseseră doar negustori. Însă Rusia a început să îi ia în serios pe măsură ce Compania Indiilor de Est şi-a consolidat poziţia după Bătălia de la Plassey din 1757, anexând cu forţa statele indiene, impunându-şi hegemonia asupra conducătorilor indieni rămaşi independenţi doar cu numele şi alungând rivalii francezi, olandezi şi portughezi.
În deceniile care au urmat, dorind să se răzbune pentru înfrângerile suferite în India, francezii le-au propus ruşilor o serie de planuri neserioase privind invadarea Indiei prin Persia sau Afganistan. În 1791, un consilier francez al Ecaterinei cea Mare i-a sugerat acesteia să trimită trupe pentru a mărşălui împotriva Indiei prin Buhara şi Khiva, „anunţând în timp ce înaintau că sosiseră pentru a readuce la fosta ei glorie stăpânirea musulmană sub moguli (şi astfel) să alimenteze revolte de masă împotriva britanicilor din India drept dovadă a viitoarei lor expansiuni”. Potemkin, confidentul şi amantul Ecaterinei, a descurajat-o, recomandându-i să nu dea ascultare unui plan atât de bezmetic.
O altă stratagemă franco-rusă a apărut în 1801. În ciuda faptului că cele două ţări erau practic în stare de război, împăratul rus Pavel I i-a propus lui Napoleon să declanşeze un atac comun împotriva Indiei. Fără a mai aştepta răspunsul lui Napoleon, Pavel i-a ordonat generalului Orlov, comandant al cazacilor de pe Don, să pornească în fruntea a treisprezece regimente „pe unul sau pe toate cele trei drumuri care treceau prin Buhara şi Khiva către posesiunile britanice din India, care se află dincolo de fluviul Indus”. Drept recompensă, Orlov putea lua pentru sine toate bogăţiile Indiei. În mod îngrijorător, Pavel a adăugat: „Hărţile pe care le deţin nu trec dincolo de Khiva şi fluviul Amu Daria. Mai departe, depinde de tine să capeţi informaţii despre posesiunile britanice şi despre popoarele indiene care le sunt supuse.”
Orlov a pornit în miezul iernii cu peste douăzeci de mii de soldaţi. În cursul primei luni, oamenii lui, flămânzi şi prost echipaţi şi înzestraţi, au pierdut o cincime din cai şi un număr necunoscut de oameni. Orlov nici măcar nu apucase să părăsească solul imperial, pentru că a fost rechemat după ce Pavel a fost asasinat pe data de 11 martie, strangulat de miniştrii săi, cu complicitatea fiului său şi (după cum cred ruşii) cu amestecul intens al ambasadorului britanic.
Stratagemele nebuneşti au continuat să fie plănuite de capetele înfierbântate din Sankt Petersburg vreme de decenii. Însă cei cu păreri mai sobre au fost de acord cu afirmaţiile generalului von Bennigsen, aristocratul german din ţările baltice, care a comandat armata rusă în 1807. El a susţinut că britanicii creaseră în India un sistem militar după sistem european, finanţat de contribuabilii locali. Această armată, „alcătuită pe aceleaşi principii ca şi regimentele noastre europene, comandate de ofiţeri britanici, şi înarmată excelent, manevrează cu precizia grenadierilor noştri”. În trecut, armatele asiatice de cavalerie invadaseră India trecând peste frontiera sa de nord-vest şi cuceriseră subcontinentul, dar acestea nu aveau nicio şansă împotriva infanteriei şi artileriei anglo-indiene. În acest timp, nicio armată europeană rivală nu putea ajunge pe subcontinent, deoarece britanicii dominau rutele maritime, iar problemele logistice pe care le presupunea aducerea unei armate organizate în stil european prin Persia sau Afganistan erau insurmontabile. După ce condusese chiar el o campanie în nordul Persiei, Bennigsen avea autoritatea de a vorbi în cunoştinţă de cauză.
Din volumul „Afganţii. Ruşii din Afganistan (1979-1989)” de Rodric Braithwate, în curs de apariţie la Editura Corint, în colecţia Corint Istorie. Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
