Amintiri cu mopete şi revista „Lumea”/ de Stelian Ţurlea

15 iun 2011 Autor: Stelian Turlea

Vezi galeria foto Amintiri cu mopete şi revista „Lumea”/ de Stelian Ţurlea

La recentul Târg de Carte Bookfest am dat peste, probabil, cel mai recent volum din seria aniversară a Editurii Paralela 45 - "Mircea Ivănescu - 80" - un volum coordonat de Al.Cistelecan, alcătuit pe aceeaşi structură cu care ne-au obişnuit precedentele titluri ale seriei - interviuri, mici fragmente din literatura poetului, empatii, amintiri despre personaj, analiză a poetului -, dar, socotesc nu numai subiectiv, din motive pe care le voi dezvălui mai jos, probabil cel mai consistent şi cel mai bun titlu apărut până acum.

L-am întâlnit pe Mircea Ivănescu în 1966, la revista "Lumea", pe când eram student. De la început vreau să spun că n-am avut norocul să-i fi fost prieten, dar l-am văzut de nenumărate ori în anii care au urmat, până la mutarea sa definitivă la Sibiu, şi am avut şi am o admiraţie fără margini pentru om şi pentru poet. Eram în acel 1966 încă student la limbi străine, nu mai ţin minte cu cine am ajuns în redacţia revistei "Lumea", sunt aproape sigur că am fost trimis acolo, chiar la M. Ivănescu, de profesoara mea, traducătoarea şi poeta Irina Mavrodin. La fel de sigur este că mi se vor fi părut copleşitoare mai mult decât apăsătoare culoarele enorme de la etajele trei şi patru ale "Casei Scânteii", aripa dinspre şosea, unde erau birourile redacţiilor "Contemporanul" şi "Lumea", conduse de George Ivaşcu. Ştiam că în spatele acelor uşi grele de lemn lustruit lucrează persoane ale căror condeie mă încântau.

M. Ivănescu nu mi s-a impus prin nimic în primele momente - era mic de statură, cu fruntea enormă, părul mare dat pe spate, dar mai degrabă nepieptănat, un nas enorm, un mers uşor dezlânat, dar în spatele ochelarilor cu lentile groase ochii jucăuşi îi străluceau şi nu ştiu cum se făcea că zâmbea aproape tot timpul - sau cel puţin aşa ţin minte - şi încerca glume la tot pasul. Îşi zicea "meivănescu". Sau "cememepe" sau "cememepeve" - adică, traducea tot el, "cel mai mare poet în viaţă". Atunci am auzit vorba pe care aveam s-o mai aud de zeci, de sute de ori, repetată chiar de el, răsfăţându-se, că "nimeni nu-l iubeşte pe meivănescu". Tot timpul se răsfăţa. Folosea gerunzii forţate - "stătând", de pildă - care erau preluate imediat de cei din jur. Inventase "sasofilia"... În ciuda urâţeniei chipului, avea ceva fermecător, în vorbă şi în port. Era coleg la acea revistă cu Ştefan Aug. Doinaş, pe atunci şeful corecturii, cu Virgil Nemoianu, şeful documentării, dar şi cu o seamă de ziarişti valoroşi, pe mulţi dintre ei aveam să-i mai prind şi eu în redacţie, peste aproape trei ani, când aveam să încep să ucenicesc în redacţia de politică externă - Mircea Grigorescu, Cristian Popişteanu, George Serafim, Cornel Răducanu, Ion Cârje, Felicia Antip, Sergiu Verona, dar şi mai tinerii Radu Pascal, Rodica Georgescu, Anca Voican, Rodica Dumitrescu, Mihai Matei, Ilie Şerbănescu, Radu Budeanu - toţi incontestabil o elită a presei. Mircea Ivănescu mai era prieten cu doctorul Andrei Bacalu, cel care avea să devină cu adevărat celebru în noaptea aselenizării, când ore la rând a tradus în direct discuţiile astronauţilor ajunşi pe Lună. (Cu Bacalu, care avea să emigreze în Israel, curând după acea ispravă, m-am revăzut cu bucurie după anii 90 şi, o vreme, l-am convins să fie colaborator al "Ziarului de Duminică". Cu profesorul Matei Călinescu, care m-a iniţiat în facultate în literatura universală, şi el aflat în cercul poetului, plecat definitiv şi destul de repede în străinătate, nu mi-am permis să păstrez vreo legătură şi am regretat toată viaţa, cum n-am făcut-o nici cu celălalt profesor, Virgil Nemoianu, care mă surprindea cu argumentele sale logice aruncate printre înghiţituri de votcă.) Aproape tot acest grup, unit de idei mai mult decât de meserie, era înclinat spre boemă, glume şi băutură, după serviciu adăstau mai toţi îndelung la restaurantul Grădiniţa, din centrul Capitalei, sau pe terasa celui care, am impresia, încă nu se chema Perla, sau la o crâşmă micuţă de pe Cazzavilian, în apropierea casei lui Radu Pascal. La unele întruniri binecuvântate de acest fel, în care discuţiile dezordonate atingeau toate subiectele imaginabile, mai puţin cele de politică strictă, am participat, fără a avea curajul să deschid de prea multe ori gura.

Ce-am aflat despre M. Ivănescu din primele clipe e viu şi azi. Avea o memorie prodigioasă şi în general era omul capabil să dicteze direct linotipistului (ei, da, aşa se făcea presa pe acele vremuri!) un articol cu câteva minute înaintea deadline-ului revistei, dacă se petrecea undeva în vreun colţ de lume vreo lovitură de stat, să zicem. Îi plăcea enorm să scrie poeme, cerea o temă, se aşeza la vreuna din maşinile de scris butucănoase de dinainte de război şi dactilografia un poem în oricare din cele şapte limbi străine pe care le cunoştea la perfecţie. Îi plăcea să fie înconjurat de lume, mai ales de femei, care întâmplător erau şi frumoase - toate "domniţe cu sufletul curat" spunea el. De la început am aflat că Rodica Georgescu era "bruna Rowena" în multe din poeziile sale. Îl inventase deja pe atunci pe "mopete", un alter ego ce va deveni celebru în anii următori. Din diverse motive, pe care nu le mai amintesc aici, prieteni apropiaţi îi populau versurile, dar se transformaseră, îi recunoşteau doar iniţiaţii, de pildă "v. înnopteanu", "tatăl lui vasilescu". Era atent cu vorbele, cum avea s-o spună într-unul din poeme sale: "trebuie alese cuvintele cu grijă,/ vorbele lasă urme - îţi aminteşti/ mai târziu de ele - aşa cum paşii rămân în zăpadă,/ trebuie alese vorbele (însă uneori e atât de uşor)/ să ştii să aşezi vorbele unele peste altele/ să însemne ceva - ceva ce nu se mai aşază deloc exact peste ceea ce ştii tu cu adevărat că e în tine - că simţi."

Era mare consumator de votcă - iar eu, care pluteam după un pahar, îi priveam cu uluire pe el, pe Radu Pascal şi uneori pe Mihai Matei, convins că oamenilor acelora le lipsea ficatul, care altfel ar fi trebuit să se revolte de sticlele golite una după alta, fără ca ei să cadă sub masă.

Locuia, ţin bine minte, într-o casă cu curte pe de Calea Moşilor, lângă intersecţia cu Eminescu, locul a dispărut de decenii sub blocurile imense şi urâte. Avea - de fapt soţia sa Stela avea - vreo douăzeci de pisici. Când am intrat prima oară în casa lor m-am sufocat pur şi simplu...

Păstrez cu sfinţenie dar şi cu bucurie din acele vremuri de demult, vreo douăzeci de planşe, desene în pix, pe "dosare" desfăcute, semnate de celebrul Florin Pucă, al căror subiect este M. Ivănescu şi pe care sper să le public într-o bună zi, când voi găsi fonduri. Titlurile lor sunt încântătoare - iată câteva: "Degetele poetului ca nişte sarcofage de înţelepciune", "M. Ivănescu stătând la masa de lucru, înconjurat de admiratori şi, afară, plouă" (cei din jurul poetului fiind V.Nemoianu, Radu Pascal, Bulescu, R. Georgescu), "Colectivul redacţional citind cu încântare poematiconul domnului Ivănescu despre Japonia", "Pasărea înţelepciunii colecţionând opere de M. Ivănescu în diverse ediţii, dar şi o ediţie bibliofilă în 6 volume", "Regele junglei citind ca o rugăciune pentru copiii săi, fiii regelui junglei, poeme de M.Ivănescu".

Toate acestea mi le-a reamintit excelentul, repet, volum închinat poetului Mircea Ivănescu la împlinirea vârstei de 80 de ani (evenimentul a avut loc la sfârşitul lunii martie), o carte nu numai substanţială despre acest mare poet al literaturii române, dar şi o carte esenţială pentru oricine vrea să afle mai multe şi să înţeleagă mai bine epoca în care M. Ivănescu s-a impus - sfârşitul anilor 60, anii 70 şi începutul anilor 80. Ar trebui să-i amintesc şi pe cei care au contribuit la reuşita acestui volum, dar sunt prea mulţi, îi veţi găsi citind cu real folos această carte. Remarcabil însă este că aparţin tuturor generaţiilor, foştilor colegi sau prieteni ai poetului, dar şi unor tineri care nici nu se născuseră când se zămislea "mopete".