Până în 24 aprilie, galeria Dialog găzduieşte expoziţia "Un altfel de portret", semnată de Ana Ruxandra Ilfoveanu. Un alt nume semnificativ al picturii contemporane se adaugă astfel muzeului imaginar ideal pe care galeria se străduieşte să-l construiască de ani buni încoace. O retrospectivă amplă, focalizată nu pe (mai) cunoscutele peisaje agreste ale autoarei, pe imaginile ei colinare aproape abstracte, ci pe figuri umane. Fie chipuri, tratate expresionist - un soi de măşti incizate sau tatuate cu tuşe groase, ca nişte exoschelete ale feţei, amintind vag de arta neagră, fie personaje drapate medieval, surprinse în atitudini hieratice şi decupându-se pe fundaluri câmpeneşti şi ceruri mereu senine.
O imagine, oarecum stingheră în această serie antropomorfă, este cea pe care stă scrijelit, în sepia, "Erotice gotice (după un desen de-al meu din anul 2000)" (foto 1). De două ori stingheră, pentru că, la o privire fugară, m-a dus cu gândul la penelul suplu şi la cromatica picto-desenelor celuilalt Ilfoveanu, Sorin. Într-un fel, mi s-a părut o fabulă a modestiei, care încerca să încifreze plastic raporturile de autoritate în cadrul clanului Ilfovenilor - leul şi pisica, dar şi linia genetică - în ordine plastică - comună. Zăbovind însă mai atent şi mai fără prejudecăţi asupra selecţiei din prezenta expoziţie, acele aşa-zise armoarii familiale, mai degrabă gattice (de la italienescul gatto) decât gotice, au rămas ceea ce, de fapt, sunt: o imagine născută dintr-un imaginar şi dintr-un stil profund personale, aflate dincolo de orice filiaţie facilă cu maestrul Ilfoveanu.
Puternice, cu undă de şoc deloc neglijabilă, portretele-cap rămân, în această suită, fie şi prin comparaţie, nişte crochiuri, nişte exerciţii de stil, pentru că adevărata pondere se află, credem, în portretele-fabulă (cu care am şi ilustrat întreg acest articol: foto 2-9), cele în care pictoriţa şi-a regăsit adevăratul ritm şi tărâm imaginar autentic. Şi, mai ales, suflul narativ şi dorinţa de tâlc. Sunt personaje aduse de spate, cu fizionomie sensibil asemănătoare, cu mâini prelungi şi degete oblonge, care pozează în atitudini miezoase, cu adjuvanţi care intrigă (păsăret şi mecanisme alchimice) sau care stau supendate, cum spuneam, în peisaje naturale cu copăcei împrimăvăraţi sau ogoare smălţuite de flori. Fiecare părând câte-un decupaj sui-generis din "Fabulele flamande" bruegheliene, indivizi ciudaţi - şi în mod straniu asemănători - dintr-o lume pe dos, în care non-sensul unei pedalări pe monociclu în văzduh şi cu un zmeu în spate are, musai, un sens ascuns. Un sens pe care-l presimţi şi care nu vorbeşte despre morală, ca în fabulele propriu-zise, ci despre lumile nevăzute pe lângă care trecem. Pedalând, desigur, cu ochii îndreptaţi în niciunde.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
