Trebuie să fii cultivat pentru a face faţă cu brio unui dialog? Dimpotrivă, este mai degrabă un obstacol. În Anglia, clever este cam cel mai neprietenos lucru spus despre o persoană. Noi, cei de pe continent, nu suntem la fel de severi, dar în esenţă şi aici se aplică aceeaşi regulă: ne deranjează când cei din jur ne terorizează cu înţelepciunea şi cultura lor.
Regula supremă a conversaţiei sună însă astfel:
SĂ NU PLICTISEŞTI!
Preţurile ridicate la care se ajunge cu prilejul licitaţiilor sunt uşor de explicat şi în lipsa maşinăriei de spălat bani a pieţei de artă. Arta înseamnă investiţie. Creşterea valorii de piaţă a lucrărilor-vedetă de pe piaţa de artă a fost în ultimii ani de-a dreptul spectaculoasă. De ce se întâmplă aşa? Miliardarii nu ştiu ce să facă cu banii. Cum, după ultimul mare crah, nicio oportunitate de investiţie nu mai poate fi considerată cu protecţie de criză, ei preferă să îmbine plăcutul cu utilul şi îşi atârnă capitalul de pereţii palatelor lor de pe Rubliovka, la Moscova, sau de pe Bishops Avenue, la Londra.
Oligarhul rus Roman Abramovici încă nu ştie să mănânce corect cu furculiţa şi cuţitul – dar lucrările importante de artă contemporană achiziţionate de partenera sa de viaţă îi asigură şi lui acceptarea în societate. În zilele noastre orice proprietar mai răsărit de magazin cu materiale de construcţie are avioane particulare şi iahturi, dar cine vrea să se distingă cu adevărat trebuie să pătrundă în casta marilor colecţionari. Niklas Maak, şeful redacţiei de artă de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, scrie următoarele: „Aşa cum pe vremuri te întâmpina leul din marmură la intrarea palatului, ca însemn seniorial, simbolul suveranităţii absolute de astăzi este un rechin de-al lui Hirst expus în hol.”
Ar fi un semn de îngustime să ne plângem de una ca asta sau să îl facem răspunzător pe artist de lista colecţionarilor săi, acuzându-l de o specie de prostituţie. Oare arta nu-şi manifestă capacităţile ei cele mai subversive tocmai în saloanele celor puternici? Ce poate fi mai încântător decât să ţi-l imaginezi pe Abramovici în palatul său londonez, trecând pe lângă un cap de mort creat de Damien Hirst, acel memento mori făcându-l să se îndoiască zilnic, măcar o clipă, de intangibilitatea sa. Şi dacă tot a venit vorba, de când este setea de prestigiu un argument împotriva artei pe care o protejează? Megalomaniei înfumuratului parvenit papa Iulius al II-lea, supranumit Il Terribile, îi datorăm una dintre cele mai mari opere ale umanităţii, Capela Sixtină pictată de un anume Michelangelo.
Aşa cum ajung fetele nevinovate să facă trotuarul, la fel se întâmplă şi la bursă, repeta Kosto mereu: „Mai întâi e curiozitate, apoi plăcere şi la urmă lăcomie.” Verdictul său: „Pe vremuri, un tată îşi trimitea la bursă doar fiii cei mai nerozi. Cei înţelepţi mergeau la universitate, să înveţe ceva serios.”
La München ne întâlneam întotdeauna în vechiul bar Schumann’s, deoarece nu-i plăcea nicio cafenea din oraş. Însă cel mai bine se putea sta de vorbă cu el tot în cafenele, la Viena în Café Central, la Budapesta în Café New York, în acel extraordinar kitsch pompos. Cafeneaua era catedra lui, habitatul lui natural. Unde şi-a petrecut o jumătate din viaţă în faţa meselor minuscule, din marmură. Acolo ţinea prelegeri, citea, cădea pe gânduri, aţipea, se trezea, conversa, iarăşi citea… Mereu perfect îmbrăcat, pantofi Budapester impecabil lustruiţi, jachetă de tweed, batistă în buzunarul de la piept, cămaşă de comandă, niciodată cravată, întotdeauna papion.
„Răul? Răul suntem noi toţi”, a spus odată un om, de a cărui prezenţă la dineul oferit cu prilejul aniversării mele de optsprezece ani voi fi întotdeauna mândru – şi care, însufleţit de vin, mi-a ţinut şi o prelegere: Friedrich Dürrenmatt. Îl întrebasem de ce oamenilor le face atâta plăcere să asculte poveşti despre crime. Dürrenmatt mi-a răspuns că în fiecare dintre noi există o latură întunecată. Nenorocirea este că ne vine aşa de greu să ne-o mărturisim. În schimb poveştile ne dau mereu prilejul să ne vizităm abisurile, de la o distanţă sigură.
Vremea starurilor a apus – deşi trăim într-o epocă obsedată de cultul starurilor. Zelul de a urmări viaţa vedetelor avea odată un voios parfum arhaic. La fel ca zeii grecilor antici, întruchipau idealuri omeneşti şi slăbiciuni omeneşti. Acest voaierism mângâia nespus, reuşea să potolească pentru o vreme propria nefericire. Era, chiar mai mult decât religia, opiu pentru popor. În era digitală, însă, Olimpul a fost luat cu asalt. Deodată, fiecare are în mână instrumentul multimedia propriu, cu care să se reprezinte pe sine. Exhibiţionismul a înlocuit voaierismul, ca anestezic. Procesul de selecţie, despărţirea celor care se bucură de atenţie de cei care comunică în gol, este făcut de crowd intelligence, fiind acum cu adevărat democratic.
O singură dorinţă omenească pare mai veche şi mai puternică decât nevoia de a privi sus, spre zei: dorinţa de a-i vedea doborâţi.
Este adevărat că, prin intermediul dreptului roman, suum cuique a intrat în fondul comun al moştenirii occidentale, însă de fapt ce înseamnă exact „fiecăruia ce este al său”. Venim pe lume cu drepturi fundamentale? Ne este lumea datoare cu ceva? Răspunsul gândirii occidentale la această întrebare este mult mai echilibrat, dar experienţa ne învaţă fără greş: da, lumea ne datorează ceva – şi anume un şut în fund. Ascensiunea socială – şi aici îl contrazic pe istoricul economist Clark – este totuşi posibilă, însă numai pentru cei care au înţeles fără rezerve ideea că lumea nu-ţi datorează decât acel şut în fund.
Nu de mult am participat la un dineu împreună cu soţia mea, la Berlin. Miniştri, un fost cancelar, redactori-şefi, colecţionari de artă americani, bineînţeles primarul Berlinului, toată lumea era prezentă. În drum spre casă, am întrebat-o pe soţia mea cu cine îi făcuse cea mai mare plăcere să converseze. Fără să ezite, l-a indicat pe un bărbat plinuţ, de vârstă mijlocie, greu de remarcat la prima vedere, care stătuse lângă ea, la masă. Ştii cine este? „Nu”, mi-a spus. Ştii cu ce se ocupă? „Habar n-am.” L-ai întrebat ce anume îl pasionează? „Nu, dacă stau să mă gândesc bine, eu am vorbit mai tot timpul. Cum este viaţa la Berlin şi aşa mai departe…” Ce se întâmplase de fapt? Soţia mea avusese o întâlnire cu un bigshot. Bărbatul alături de care stătuse, abia trecut de cincizeci de ani, era un miliardar self made, aflat în topul celor mai bogaţi zece americani. Pe vremuri a fost cel mai tânăr manager de la Goldman Sachs, între timp este deţinătorul celui mai de succes fond de hedging din lume şi cel mai de seamă filantrop din Chicago. De regulă, asemenea persoane au două caracteristici comune. Mai întâi, nu simt nevoia să vorbească despre ele. Ce ar putea spune? Pe cine să impresioneze? „Tocmai mi-am cumpărat un Cézanne.” Sau: „Tocmai am donat o nouă sală de operaţii spitalului de copii din Chicago.” „Noul meu avion este un G-5.” Sună a fantezie. Apoi, pornesc în general de la ideea că nu ştiu destule şi că este bine să afle mereu lucruri noi – şi asta din cele mai neobişnuite surse. Urmăresc spusele unei femei frumoase la fel de însetaţi ca analizele specialiştilor lor în finanţe, şi se întâlnesc cu un benzinar cu acelaşi interes ca pentru un pasionat al IT-ului. Sunt ascultători de performanţă. Ascultă spusele interlocutorilor nu din politeţe, ci pentru că informaţiile preţioase răsar adesea din sursele cele mai neaşteptate.
Atât alteţele regale, cât şi marii nobili privesc de sus, cu vag dispreţ, către secţiunea a III-a. În secţiunea a III-a din Gotha, aşa cum se cheamă manualul nobilimii editat iniţial la Gotha, sunt listate acele familii care poartă titlu princiar fără să fi dispus vreodată de suveranitate teritorială, el fiind atribuit doar onorific (aşa ca familiei Bismarck).
La baza tortului trietajat se află marea masă aristocratică, formată din simpli conţi şi baroni. Ei sunt urmaşii acelor familii care s-au bucurat de privilegii fiscale în Vechiul Imperiu, dar fără să fi avut vreodată suveranitate asupra unor landuri proprii. Aceste familii au reprezentat grosul funcţionărimii alteţelor lor regale. De aceea ei au fost cei care s-au străduit să provoace şicanele despre care vorbeam mai înainte, cu prilejul reformelor teritoriale. Duşmănia istorică dintre mica şi marea nobilime este de aceea extrem de acută.
(...)
SFATURI DE ÎNCHEIERE
Unii citesc cărţi începând cu sfârşitul. Pare nefiresc, dar este un gest absolut nevinovat. O dovadă că suferim de exces de informaţie. Pentru cei în cauză, adică în primul rând pentru cei care îşi petrec mai toată ziua în faţa unor mici ecrane, care au cu adevărat nevoie de o introducere în modul de comunicare IRL (In Real Life), pentru ei, prin urmare, am rezumat esenţialul cărţii în câteva vorbe, care să-i scutească de restul lecturii:
Zece reguli de aur pentru orice ocazie – cocktail party, recepţie sau sărbătoare:
1. Stai drept! Mergi drept!
2. Nu lăsa niciodată să se observe că interlocutorul te plictiseşte. Nu te uita niciodată peste umărul lui, în căutarea altor persoane!
3. Fii interesat! Procedează ca marele maestru Clinton. Sau că ambasadorul din Liechtenstein la Berlin. Când vorbeşti cu oameni ca ei, îţi transmit sentimentul că s-au trezit în acea dimineaţă cu gândul că trebuie să te întâlnească pe tine.
4. Nu lăsa să apară vreo pauză în conversaţie! La nevoie, întreabă: „Ce lucru frumos vi s-a întâmplat astăzi?”
5. Nu fi servil. Poţi să şi contrazici, când este cazul!
6. Nu fi arogant. Lasă-l şi pe interlocutor să aibă dreptate!
7. Fii întotdeauna amabil cu angajaţii!
8. Nu jigni niciodată o mamă. Sau un câine.
9. Nu pune niciodată telefonul mobil pe masă.
10. Ascultă!
Teme care trebuie ocolite în societate:
* bărbierit în zone intime;
* concediere;
* dimensiunile tumorii bunicii;
* Orientul Mijlociu;
* deodorante;
* bilanţuri;
* divorţ;
* teorii ale conspiraţiei;
* digestie;
* herpes;
* poststructuralism;
* şcolile Waldorf;
* nebunia dietelor;
* dispariţia tipăriturilor;
* Vladimir Putin;
* vârsta gazdei;
* wellness center;
* taxa de moştenire;
* buchetul vinului;
* buchetul interlocutorului.
Teme mereu valabile în societate:
* nasturii de pe blazerul interlocutorului;
* pantofii doamnei din grupul vecin;
* ultima expoziţie de la Whitney Museum;
* revista Vogue;
* dispariţia prânzurilor prelungite;
* piaţa neagră a pianelor;
* Münchenul în anii şaptezeci;
* zvonuri;
* meniul din localul londonez Rawduck;
* demodarea unor obiecte până nu de mult omniprezente (cabine telefonice, maşini de scris portabile) în epoca revoluţiei tehnice;
* pârtiile de schi;
* ultima carte a lui Faramerz Dabhoiwala (profesor de istorie de la Oxford, autor, printre altele, al volumului The Origins of Sex: A History of the First Sexual Revolution);
* Maria Furtwängler (Maria Furtwängler-Burda, cunoscută actriţă de televiziune germană şi medic);
* Ayurveda;
* uleiul de măsline de pe Insula Lesbos;
* străzile comerciale.
Niciodată de laudă:
* că nu îţi citeşti corespondenţa;
* că menţii curăţenie impecabilă în maşină;
* că nu ştii câţi bani ai în cont;
* că ai mai mult de un amant;
* că pleci cu papucii de casă din hotel;
* că întotdeauna faci rost de masă la Jimmy’s, în Monte Carlo;
* că eşti prieten cu Ayesha al-Gaddafi.
Cu ce te poţi lăuda:
* că îţi respecţi siesta;
* că îţi place să călătoreşti cu trenul;
* că îţi place să fii şic;
* că îţi place singurătatea;
* că te simţi bine în societate.
Nu te plânge niciodată de:
* mâncare;
* programul de televiziune;
* toaleta din cafeneaua Hawelka de la Viena;
* costurile pentru internatul copiilor;
* angajaţi;
* propriul şef;
* partenerul de căsnicie;
* piercing;
* Angela Merkel.
Te poţi plânge de:
* temperatura şampaniei;
* avocatul propriu;
* taxiurile din Hamburg;
* consilierul propriu în materie de artă;
* coada de la şaormeria lui Mustafa din Kreuzberg;
* cafeaua servită pe Air Berlin.
Câteva sugestii de deschidere a conversaţiei:
1. „Aţi auzit că la Breguet au lansat o linie de brăţări pentru transportat poloniu?” (Când nimeriţi într-un cerc de oligarhi ruşi.)
2. „Care a fost cea mai lungă perioadă petrecută fără să dormiţi?” (În discuţiile cu soldaţi sau când sunteţi lângă ringul de dans din clubul Berghain.)
3. „Dacă aţi vrea să puteţi comite un delict fără să fiţi prins, care ar fi acela?” (Când vorbiţi cu un patron.)
4. „Care este filozoful preferat?” (În discuţiile cu cei din branşa modei.)
5. „Când v-aţi dat seama pentru prima oară că sunteţi deosebit?” (În conversaţiile cu narcisiştii. Ştiu ce spun, funcţionează fără greş.)
Cele mai mari şapte păreri greşite auzite la cocktail party-uri:
1. Maria Antoaneta a spus: „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac?” Adesea, o poveste născocită poate să se apropie de adevăr mai mult decât cel mai categoric adevăr. Nu în cazul nostru. Ultima regină a Franţei nu a fost o persoană fără inimă. Şi nu a rostit niciodată asemenea cuvinte. Este posibil să fi fost pronunţate de o metresă a lui Ludovic al XIV-lea. Dar e sigur că Maria Antoaneta i-a cerut politicos scuze călăului ei, după ce l-a călcat pe picior, în drum spre ghilotină.
2. Folosim doar 10% din capacitatea creierului nostru. E o pură inepţie, ceea ce arată perfect cercetările tomografice. Funcţie de solicitare, însă, diferitele regiuni cerebrale pot să se activeze sau nu.
3. Dom Pérignon (1638–1715) a inventat şampania. Greşit. În vremea sa se cunoştea de mult că fermentarea vinului produce bule de gaz. „Méthode champenoise” se folosea în Anglia încă din secolul al XVI-lea. Ceea ce lumea îi datorează cu adevărat călugărului benedictin este o altă descoperire: prin amestecarea unor varietăţi de struguri diferite se pot obţine vinuri calitativ superioare.
4. Hitler a fost vegetarian. Toate biografiile lui amintesc de plăcerea cu care consuma cârnaţi, însă uneori, din cauza problemelor digestive, i se recomanda să renunţe la carne. În realitate, vegetarianul a fost Himmler.
5. Băutura preferată a lui James Bond este Dry Martini. În romanele lui Ian Fleming, Bond bea în total o sută unu pahare de scotch – însă numai nouăsprezece Martini.
6. Corzile de vioară se fabricau odinioară din intestine de pisică. Gogoşi. Zvonul a fost răspândit chiar de violonişti, ca să-şi păzească instrumentele de furt (după cum se ştie, aduce ghinion dacă omori o pisică).
7. Stridiile au efect afrodiziac. Nu, din păcate. Cel puţin nu imediat. Stridiile sunt pline de potasiu, fosfor, sodiu, calciu, magneziu, fier, cupru şi de vitaminele A, B, D şi E. Tot stridiile au şi conţinut ridicat de zinc, care stimulează secreţia de testosteron a organismului. Însă devin eficiente doar consumate cu regularitate. Casanova mânca zilnic câte două duzini.
Locuri în care e preferabil să nu începi o conversaţie:
* în faţa ghişeelor Deutsche Bank din Vaduz (Liechtenstein);
* în ambulanţă;
* în camera de interogatorii a CIA-ului;
* într-o celulă de închisoare;
* la toaletă;
* în elicopter;
* în tribuna fanilor din Westfalenstadion (Stadionul echipei Borussia Dortmund);
* în saună (şi în spaţiul de odihnă!);
* în sala de aşteptare de la agenţia pentru locuri de muncă;
* pe Herbertstraße (stradă a cunoscutului cartier St Pauli, din Hamburg);
* sub streaşina unei capele mici, când plouă cu găleata;
* în lift;
* în sala de aşteptare a cabinetului lui dr. Mang (cunoscut specialist în chirurgie estetică);
* pe malul Lacului Constance.
Cum te poţi face iubit în societate, garantat:
* achitând nota de plată.
Trei reguli de aur ale beţiei:
1. Dacă ne îmbătăm, să o facem cu intenţie.
2. Din când în când, un pahar de apă.
3. Tot ce a fost spus, indiferent ce, trebuie uitat a doua zi. Nu vorbiţi niciodată, nimănui, despre acea noapte. Niciodată.
Trei reguli importante pentru dinner party:
1. Să întârzii întotdeauna un sfert de ceas;
2. Să nu pleci niciodată ultimul;
3. Să nu comentezi nimic despre mâncare.
Lucruri pe care, când eşti gazdă, trebuie să le ai mereu pregătite:
* cuburi de gheaţă;
* paracetamol;
* boxe active;
* lichior de şarpe;
* iarbă (de grâu! Pentru băuturile organice!);
* telefonul pentru comandă de taxi;
* telefonul unui chiroterapeut.
Feluri de mâncare de evitat:
* creveţi cu avocado;
* sufleuri;
* arici-de-mare proaspeţi;
* spaghetti aglio e olio;
* ficat de viţel;
* raci vii, în alcool;
* sparanghel.
Feluri care trebuie neapărat servite:
* ficat de gâscă;
* fingerfood vegetarian;
* votcă;
* sorbet.
Personaje de evitat în societate:
* politicieni;
* lucrători ai Serviciului Federal de Informaţii;
* membri ai Partidului Liber Democrat;
* suporteri ai Califatului;
* redactori ai revistei Closer;
* prostituate;
* fostul amic al celei mai bune prietene;
* foşti bancheri, astăzi sponsori ai artelor.
Lucruri care contribuie la strălucirea unei nunţi:
* petrecerea să fie la ţară;
* discursurile să fie spirituale (dar nu vulgare!);
* petrecerea miresei să aibă loc în seara dinaintea mariajului;
* te trezeşti în pat cu un alt invitat;
* la ceremonialul de oficiere să fii puţin mahmur şi, după câteva ore de somn, să intri în biserică cu floare la butonieră şi umflat la faţă;
* doamnele să poarte pălărie;
* domnii să poarte un costum clasic, respectiv morning suits (dar fără veste ridicole, multicolore);
* să fie foarte cald;
* şampania să fie bine frapată;
* după o săptămână, să citeşti relatarea evenimentului în Bunte şi în Point de Vue.
Indicii după care recunoşti o nuntă nereuşită:
* se desfăşoară într-o metropolă;
* Rolls-Royce-ul închiriat;
* ceremonia se desfăşoară la ofiţerul stării civile;
* confetti;
* smoching la lumina zilei;
* fratele miresei se ocupă de import-export.
Evenimente care nu trebuie ratate:
* Festivalul de la Salzburg;
* Festivalul de la Bayreuth;
* ceremonia de „dat cep butoiului” la Oktoberfest, la München;
* Bienala de Artă de la Veneţia;
* concursul Miss Corviglia de la St Moritz;
* săptămâna de curse hipice de la Baden-Baden;
* gala de decernare a Premiului de film al Bavariei;
* nunţile din familia Oetker.
Neapărat de ocolit:
* Life Ball la Viena;
* Rosenball la Monaco;
* concursul Miss Sunshine de la Magalluf, în Mallorca;
* inaugurări de cluburi de noapte la Moscova;
* Berlinale;
* nunţile din familia Brenninkmeijer (proprietara firmei C&A).
Grupuri pe seama cărora să te abţii de la bancuri:
* germani din Răsărit;
* vienezi;
* transsexuali
* beneficiari ai ajutoarelor sociale;
* jurnalişti din presa tipărită;
* moaşe.
Grupuri pe seama cărora neapărat să faci bancuri:
* bancheri;
* travestiţi;
* muntenii din regiunea Bernei;
* berlinezi;
* hamburghezi;
* plătitori de taxe.
Gata, asta a fost. Acum, tânăra generaţie se poate întoarce la aparatele ei electronice. Restul cititorilor, adică cei suficient de răbdători să citească volumul meu până la ultimul cuvânt, vor fi răsplătiţi de mine prin dezvăluirea unui secret. Un secret care în mod normal le rămâne ascuns cititorilor de ghiduri practice de felul celui de faţă. El sună astfel: nu trebuie să te schimbi. Rămâi aşa cum eşti, cu bunele şi cu relele tale! Dacă înţelegi această realitate, nu mai ai de ce să cumperi vreodată niciun ghid practic. Încercarea de a te schimba nu te duce nicăieri. Indiferent cât ar fi de lăudabilă tentativa de transformare, porneşte de la o premisă falsă – dorinţa de a fi altul decât eşti, de fapt. Desigur, poţi oricând corecta un detaliu de comportament, însă obstacolul propriu-zis rămâne împăcarea cu propria ta natură. Doar cine este consecvent sieşi, doar cine ştie că este aşa cum este şi acceptă acest fapt – indiferent cât ar suna de paradoxal – păstrează cât de cât o şansă să se transforme. Pe înţelesul tuturor: Yo, chill! („Stai calm, şezi normal!”)
Fragment din Arta conversaţiei, de Alexander von Schönburg. În curs de apariţie la Editura Baroque Books & Arts. Traducere din limba germană de Mihai Moroiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
