Fiecare dintre noi a avut, brusc, senzatia ca a mai vazut un loc in care nu fusese niciodata, ca a recunoscuet un om pe care nu-l intalnise niciodata. Sfantul Augustin este probabil primul care a luat in serios acest fenomen. Treptat, senzatia de deja vu ii fascineaza pe medici, psihologi, filozofi si scriitori. Toti isi pun intrebari despre aceasta experienta a prezentului care, pret de o secunda, se identifica cu trecutul – o „piramida a timpului". Ce stim noi azi despre acest scurtcircuit intre perceptie si amintire? Sa punem oare aceasta senzatie pe seama unor mecanisme ale inconstientului? Ii gasim oare o explicatie in reteaua neuronala, in lobii frontali, in canalul vizual?
Remo Bodei nu exclude nici o pista, aratand cum marturiile si povestirile despre deja vu dau nastere unei „metafizici populare" sau cum atrag psihologia, poezia, psihiatria, romanul si psihanaliza. In calitate de filozof, Bodei reviziteaza conceptul de deja vu, cu sarmul inerent acestui fenomen cotidian.
Remo Bodei a fost profesor la Ecole normale superieure din Pisa, iar astazi preda filosofia la Universitatea din California, Los Angeles. Dintre lucrarile sale, amintim Geometria pasiunilor (1997).
Acum si atunci
Fiecare dintre noi a trait senzatia clara si neasteptata ca a trait deja intr‑un trecut indefinibil situatii absolut identice: ca a cunoscut deja o anumita persoana pe care o intalneste pentru prima data, ca a mai vazut un loc in care n‑a mai fost, ca a mai rostit fraze pe care nu le‑a mai zis vreodata. Atare senzatie sporadica, efemera si neasteptata de recunoastere paradoxala a imposibilului este insotita de constiinta acuta ca perceptia actuala nu corespunde nici unei amintiri efective. Dimpotriva, stim foarte bine ca abia acum traim, pentru prima data, acea experienta determinata.
Si totusi, senzatia ca parcurgem din nou fragmente de trecut este, pentru cateva clipe, atat de clara si imperioasa, incat ne umple de nedumerire si ne provoaca o dezorientare temporala. Spre deosebire de cunoasterea normala a ceea ce a fost, care – fiind ceva cunoscut – nu ne mai nelinisteste prea tare, senzatia de deja vu este intotdeauna insotita de un sentiment de stupoare, amestecat cu indoiala si neliniste. Certitudinea identitatii perfecte dintre trecut si prezent coexista cu o stridenta disonanta cognitiva in fata confuziei dimensiunilor timpului. Atunci cand prezentul isi pierde caracterul sau de imprevizibila noutate si este redus la o irepetabila repetitie a ceea ce a fost, perceptia si amintirea, originalul si copia par sa fie echivalente si intersanjabile (si asta chiar daca mintea constata cu limpezime eterogenitatea lor). Intrand astfel in contradictie cu ea insasi, evidenta fenomenului afirma si neaga in acelasi timp ceea ce arata.
Pe baza unei reactii chimice speciale, deja vu si jamais vu, exactitatea si imprecizia se combina intr‑o stare sufleteasca de o familiaritate stranie, provocand sentimentul incert de acceptare si de refuz a ceea ce traim. In acest fel, realitatea si irealitatea se suprapun, iar diferentele temporale sunt sterse in chiar momentul in care sunt subliniate. Trecutul si prezentul, atunci si acum, aici si aiurea intra intr‑un scurtcircuit care anuleaza nu doar trecerea timpului, ci si propria lor anulare.
Ceva asemanator se petrece in vis, atunci cand asistam la deformarea unui loc bine cunoscut de noi: stim ca orasul, satul, casa visata exista efectiv si au caracteristici determinate, care, cu toate acestea, acum ne apar diferite, chiar daca recognoscibile in alteritatea lor. Exista o anumita distanta, ceva in plus sau in minus fata de realitatea perceptiva si fata de amintirea din starea de veghe, si, in orice caz, un element care se prezinta in mod evident bulversat si camuflat, desi e recognoscibil. si aici se intersecteaza, nu fara o senzatie de inconfort, recunoasterea si instrainarea, identificarea si dezmintirea, obisnuinta si surpriza. E ca si cum visul insusi ar pune in scena o forma de comunicare oblica, cernand cu grija corespondente si diferente, cu scopul de a sublinia si de a semnala misterios ivirea unor aspecte frapante asupra carora sa ne indrepte atentia. Sau ca si cum ni s‑ar propune un fel de rebus, oferindu-ni-se in mod aluziv cateva elemente-cheie pentru rezolvarea lui. Spre deosebire de experienta onirica, in deja vu devenim victime ale unui „vis rasturnat": in timp ce in vis luam halucinatia drept realitate, in acest caz luam realitatea drept halucinatie, ceva ce cu greu putem crede, chiar daca se afla in fata ochilor nostri. Comuna ambelor experiente este insa aparitia unei absurditati evidente sau a unei evidente absurde.
In timpul scurtei desfasurari a secventelor deja vu‑ului, avem chiar impresia ca putem prezice ceea ce urmeaza sa se intample, ca si cum am cunoaste viitorul imediat si am sti ceea ce inca ignoram. Sau ca si cum am asista la un spectacol deja vazut si am anticipa scena urmatoare. Astfel, in timp ce o parte din noi isi da seama ca timpul cronologic continua sa curga inexorabil, pentru cealalta ceea ce a fost, ceea ce e si ceea ce va fi par, in schimb, sa se deplaseze in paralel. Succesiunea lor normala pare momentan suspendata, transformata intr‑o bizara coexistenta: asadar, se prabusesc diferentele dintre cele trei dimensiuni ale timpului si, pentru o clipa, credem intr‑o omogenitate intre „atunci", „acum" si „apoi", pe cat de spontana, pe atat de improbabila, si in consecventa reversibilitate a timpului.
Ne aflam, oare, in fata unui trompe‑l’ail temporal, a unei false si iluzorii recunoasteri din partea memoriei, a unei irationale „amintiri a prezentului", sau mai degraba ne facem partasi la o exceptionala si misterioasa revelatie a unui alt timp, suspendat intr‑un mod ambiguu in curgerea sa si indiferent la ritmul obisnuit al fluxului constiintei?
In favoarea acestei ultime ipoteze pare sa vorbeasca imediata si completa coincidenta dintre amintirea de nesituat si perceptia actuala. Dar tocmai aceasta identificare fulgeratoare ne umple de stupoare, chiar daca in diferite grade de intensitate, si tocmai efortul de a‑i da de capat acestei anomalii provoaca la nivelul constiintei un usor vertij, iar reactia acesteia produce adesea un sentiment de stranietate. E ca si cum eul, privindu‑se din afara, s‑ar comporta alternativ, cand ca participant, cand ca unul care-si aduce aminte, cand ca observator, cand ca observat, si ar asocia astfel atat alteritatea, cat si identitatea cu el insusi. Fiecare recunoaste si nu cunoaste atunci, simultan, sinele sau obisnuit si un alt sine, care seamana cu cineva care a trait deja trecutul in locul sau si care acum vine sa‑i uzurpe prezentul. Observatorul uluit vede astfel, nelinistit sau detasat, un cvasistrain care se comporta in modul repetitiv si previzibil al unui automat.
Ceea ce nelinisteste este dubiul aruncat asupra identitatii, suspiciunea ca in noi se afla un strain sau un revenant, asupra caruia nu suntem in masura sa exercitam nici o putere. In stare de veghe, actionam, vorbim, simtim, ne inchipuim sau ne gandim incontinuu, dar nu tematizam aproape niciodata aceste activitati atat de comune, nu ne oprim niciodata indeajuns ca sa reflectam asupra acestor functii obisnuite, cel putin atat timp cat viata noastra se desfasoara fara obstacole si surprize deosebite. In schimb, senzatia de deja vu pare sa presupuna o momentana, neasteptata si involuntara oprire a fluxului experientei, o reflectie in sens optic: prezentul, in fond, se oglindeste intr‑un mod atat de exact in trecut, incat perceptia se intoarce instantaneu asupra ei insesi sub forma de amintire.
In general, un atare tip de reflectie pare sa aiba loc atunci cand „atentia indreptata catre viata" se relaxeaza, cand incercam in van, mai mult sau mai putin constient, sa ne aparam de un eveniment, de vreo impresie, fantasma, de un gand neplacut sau potential traumatic, cand, in cazurile cele mai grave, proiectia catre viitor este blocata sau perturbata, iar asteptarile par dezamagitoare sau sinistre. In aceste situatii, personalitatea risca sa se scindeze si partile componente castiga o autonomie relativa si temporara. In general, in deja vu, riscul de dezagregare a personalitatii nu se manifesta in forme catastrofice: el pare sa functioneze mai degraba ca un semnal de alarma, care ne previne ca ne apropiem de zone periculoase, si, in acelasi timp, ca un factor ce determina strategii de fuga si de compensare. Chiar si explicatiile clinice ale senzatiei de deja vu se refera la desirari lipsite de gravitate ale tesutului eului, pe care le resimtim chiar in momentul in care se produc.
In acest ultim caz, clipele deja vu‑ului imbraca uneori odajdiile solemne ale ekstasis‑ului (ale experientelor de iesire din timpul obisnuit) si iau chipul unor stari privilegiate ale existentei. E ca si cum, gratie acestora, un val s‑ar risipi si am avea viziunea subita a unui scenariu profund si enigmatic, care isi primeste lumina dintr‑o sursa ascunsa. Sau ca si cum, datorita lor, am auzi ecoul unor existente anterioare sau am simti tonalitati emotionale de dureroasa melancolie, de bucurie exploziva ori de groaza paralizanta. Desi asemenea impresii (carora nu reusim sa le surprindem sensul si portanta, dar de a caror relevanta suntem adesea intim convinsi) reprezinta pentru simtul comun o simpla iluzie, un banal miraj sau o farsa a memoriei, ele au constituit, in realitate, si constituie in continuare o spirala pretioasa, care – din punct de vedere stiintific, poetic, istoric si teoretic – ne ingaduie sa aruncam o privire asupra unor fenomene de o superioara complexitate si extensie.
Din aceasta perspectiva, senzatia de deja vu este comparabila cu acele mici anomalii prin care ajungem la teorii de caracter general, cu unele dintre acele abateri de la norma care, in istoria stiintei, au contribuit la explicarea normei insesi. Tocmai din acest motiv un fenomen aparent atat de neglijabil a atras asupra sa, mai ales in anumite perioade, atentia aproape obsesiva a oamenilor de stiinta, a poetilor si a filosofilor, care au identificat in el un microcosmos in care se intersecteaza si se ciocnesc, diferit modelate, dorintele, nelinistile, frica, fantasmele, regretele, proiectele si gandurile cele mai ascunse ale oamenilor.
Sfidand evidenta prin faptul ca arata scandaloasa prezenta a unei absente, a unui trecut mort care se da drept prezent, deja vu‑ul – asemenea unui fir de nisip care blocheaza pentru o clipa starea de functionare a unui mecanism – produce cel putin doua efecte notabile: pune in discutie maniera obisnuita si lenesa de a concepe ireversibilitatea timpului si zdruncina credinta intr‑o realitate monolitica si inalterabila, avand o structura solida si un substrat inalterabil care ar rezista mutatiilor proteiforme ale timpului. Din aceasta perspectiva, realitatea insasi se manifesta nu ca ceva dat, care ar preceda pur si simplu experienta subiectiva, ci ca un santier deschis in mod subiectiv, o constructie vesnic neterminata care, prin mica fisura deschisa de deja vu, scoate la iveala efortul, nu intotdeauna incununat de succes, pe care fiecare il depune pentru a conserva in timp sensul global al propriei vieti, pentru a tine intreaga propria identitate, situand‑o in orizontul unei lumi suficient de coerente.
Perceptie si amintire
Dupa ce a fost analizata de mai multi cercetatori, problema deja vu‑ului cunoaste o dezvoltare neasteptata, datorita lui Bergson, intr‑un studiu din 1908, aparut in Revue philosophique, cu titlul „Le souvenir du present et la fausse reconnaissance". Prin caracterul indraznet al solutiilor propuse, aceasta noua abordare ar putea fi asemanata, in domeniul sau, cu cea elaborata, cativa ani mai devreme, de Freud, in legatura cu interpretarea viselor.
Bergson porneste de la constatarea unui acord. Toti cei care au analizat problema deja vu‑ului considera ca se caracterizeaza prin existenta unui „dublu fenomen: pe de o parte, perceptia si, pe de alta, amintirea". Dar intalnirea dintre perceptie si amintire nu implica doar o „falsa" recunoastere a unor situatii si evenimente deja produse, ci si o necunoastere de sine. Sau, daca vrem, presupune recunoasterea tulburatoare a faptului ca suntem, simultan, straini si identici cu noi insine, automate si persoane, si a faptului ca operam o repetitie mecanica a gesturilor si a gandurilor in chiar momentul in care constiinta e inca libera si inovatoare.
De altfel, acea fausse reconnaissance nu are o semnificatie exclusiv cognitiva: ea este inervata de o senzatie de instrainare (de ceea ce psihiatria acelei epoci numea un Entfremdungsgefühl) cu o mai mare sau mai mica intensitate. Asemenea senzatie dispare la fel de neasteptat cum a aparut, lasand in spatele sau o impresie de vis care implica intreaga personalitate, nu doar simturile. Mai mult decat de un deja vu (deja vazut), e vorba aici de un deja vecu (deja trait), in care senzatiile izolate inerveaza organizarea experientelor complexe si ramificate.
Bergson respinge, intr‑o succesiune rapida, toate explicatiile propuse deja, pe care, partial, le‑am examinat: aceea a „creierului dublu", sustinuta de Wigan, aceea privind doua perceptii decalate ale aceluiasi eveniment, propusa de Jensen, ori cea a ecoului interior, avansata de Fouillee; aceea a lui Lalande sau cea a lui Myers; aceea a lui Dugas, conform caruia senzatia de deja vu ar fi simptomul revelator al unei scindari in act a personalitatii (ceea ce, de altfel, Bergson nu semnaleaza); sau, in fine, explicatia, formulata de Ribot, conform careia, in situatiile de falsa recunoastere, exista, imediat dupa perceptia initiala, o halucinatie mai intensa, care transforma perceptia insasi in ceva asemanator cu o amintire.
Odata respinse toate aceste ipoteze, Bergson isi prezinta teoria, indepartata de orice standard precedent: „... formarea amintirii nu este niciodata posterioara formarii perceptiei, ci ii este contemporana. Pe masura ce perceptia este creata, amintirea ei se profileaza alaturi de ea, precum umbra alaturi de corp. Dar constiinta nu o percepe de obicei, nu mai mult decat ochiul nostru ar vedea umbra noastra daca ar ilumina‑o de fiecare data cand se intoarce in directia ei".
Noi nu inregistram amintirea dupa perceptia corespunzatoare ei pentru ca, asa cum suntem inclinati sa credem, dupa modelul clasic propus de Hume, concepem imaginile drept c"pii palide ale perceptiei. Daca asa ar sta lucrurile, cand ar trebui sa recopiem datele percepute? La cat timp dupa? Si ce imagine ar trebui sa pastram din ce am perceput, dat fiind ca – pentru a lua exemplul cel mai la indemana, acela al perceptiei unui obiect material – e suficient ca obiectul sau ochiul sa se deplaseze pentru a avea cu mii de imagini mai mult decat intr‑o pelicula cinematografica? Iluzia unei amintiri posterioare perceptiei ia nastere pentru ca cea mai mare parte din ceea ce percepem si traim in prezent pare sa se piarda si, ca intr‑un mare naufragiu, ne raman doar sunt fragmentele de amintiri care au fost salvate. In realitate, pentru Bergson (ca si pentru Freud si fiziologii din epoca lor), nimic nu se pierde, insa nu totul iese la suprafata memoriei, fiindca aceasta din urma are sarcina de a selectiona si de a oferi constiintei doar ceea ce foloseste actiunii si viitorului.
Insa se intampla ca prezentul sa se imparta in doua in fiecare clipa – asa cum afirma Bergson, cu una dintre frecventele sale imagini „lichide" care au rolul de a sublinia dinamismul constiintei –, in asa fel incat prezentul „se dedubleaza in fiecare clipa, in chiar izvorarea sa, in doua jeturi simetrice, dintre care unul cade in trecut, iar celalalt se lanseaza catre viitor". Primul jet e numit amintire, celalalt – perceptie. Perceptia si amintirea pornesc, asadar, impreuna, din aceeasi sursa, dar cad in doua puncte opuse: din acest motiv, perceptia, proiectandu‑se catre viitor, este en avance, in timp ce amintirea, retragandu‑se catre trecut, pare a fi o copie intarziata a perceptiei in act. Constiinta practica se indreapta catre amintiri doar atunci cand are nevoie de ele pentru a putea inainta din prezent catre viitor. Doar atunci tine cont de ele, iar aceasta atitudine a ei produce impresia ca aceste amintiri iau nastere dupa perceptia propriu‑zisa, ca ele n‑ar fi decat perceptia „intr‑o forma mai modesta".
Amintirea supravietuieste pentru ca are o natura diferita fata de perceptie, fiind virtuala, asemenea acelor figuri care se vad dincolo de oglinda, in timp ce perceptia e actuala, asemenea corpului care produce acele figuri: „Prin urmare, fiecare moment al vietii noastre are doua aspecte: este actual si virtual, perceptie, de o parte, si amintire, de cealalta. Se scindeaza in doua in chiar momentul in care se instituie. Sau, mai degraba, consta tocmai in aceasta scindare, caci clipa prezenta, intotdeauna in miscare, limita mobila intre trecutul imediat care nu mai este si viitorul imediat care nu este inca, s‑ar reduce la o simpla abstractie daca n‑ar fi tocmai oglinda mobila care reflecta fara oprire perceptia in amintire." Fiecare perceptie este insotita, asadar, de amintire, de dublul sau virtual (din punct de vedere terminologic si, partial, teoretic, opozitia dintre „real" si „virtual" fusese avansata de alti doi autori pentru a explica acelasi fenomen).
Senzatia de deja vu se produce atunci cand perceptia si amintirea sunt resimtite in prezent ca fiind separate, ca neizvorand din acelasi „jet", atunci cand ele se despart pentru ca inainteaza cu viteze diferite. In astfel de momente, iau nastere doua euri diferite, dintre care unul se transforma in spectator, iar celalalt in spectacol cu o intriga dinainte cunoscuta. Dar si aceasta dedublare e mai degraba virtuala decat reala, in masura in care este produsa de o „oscilatie a persoanei intre doua puncte de vedere asupra ei insesi". Individul are impresia totusi ca este un actor care joaca din nou un rol deja jucat intr‑un trecut imemorial si inclasabil, intr‑o baudelairiana vie anterieure, si ca se afla „in postura ciudata a unei persoane care crede ca, de fapt, cunoaste ceea ce stie ca nu cunoaste".
Fragment din volumul cu acelasi titlu in curs de aparitie la Editura Art
Experiente nesaturate
Benjamin da peste deja vu in timpul unei sederi la Capri, intre mai si octombrie 1924. Intr‑o noapte de septembrie, intre el si Ernst Bloch are loc o discutie aprinsa, ce se sfarseste in zori, odata cu reintoarcerea in port a barcilor pescarilor. Punctul de pornire al disputei il constituie povestirea cu intriga complexa Der blonde Eckbert, de Ludwig Tieck, din 1797, care atinge in mod direct aceasta tema in interiorul unei „constelatii" ce mai cuprinde memoria, uitarea si sentimentul vinei. Informatiile pe care le avem despre tezele lui Benjamin ne provin dintr‑un studiu al lui Bloch intitulat „Imagini ale deja vu‑ului" (Bilder des Deja vu), in care, printr‑o curbura temporala semnificativa, care privilegiaza „momentul" sJetztt, Bloch defineste acest fenomen ca fiind impresia ca „uneori un moment prezent pare sa se mai fi realizat o data, exact in acelasi mod".
Voi rezuma povestirea urmand, partial, pista propusa de Bloch insusi. Intr‑o seara de iarna, langa semineu, Bertha – nevasta cavalerului Eckbert – ii destainuie unui prieten de‑al sotului sau, Walter Philipp, un secret foarte intim din tineretea sa: dupa ce, in copilarie, a fugit din casa sa umila, departe de parinti, Bertha s‑a pierdut in padure (metafora a ratacirii si a erorii). Mai tarziu, s-a adapostit intr‑o casa in care o femeie batrana traia cu un catel si cu o pasare fermecata ce facea in fiecare zi cate un ou in care se afla o piatra pretioasa. Dupa cativa ani, fetita fuge din nou „din dorinta de a vedea locuri necunoscute", abandonand cainele (al carui nume nu a mai reusit sa si‑l aminteasca) si luand cu sine pasarea fermecata (pe care o va ucide mai tarziu, pentru ca ii da o stare melancolica). In peregrinarile sale, Bertha soseste in satul sau natal – stapanita de o senzatie de „frica" pe care nu si‑o poate explica – si gaseste totul schimbat. Parintii sai murisera de trei ani si casa lor era distrusa. „Cea mai minunata intamplare implinise in sfarsit – povesteste ea – visul meu neintrerupt din copilarie... si iata ca totul era in van s...t si pentru totdeauna fara vreun rost". Toate erau pierdute „pe veci". Imediat dupa, Bertha se casatoreste cu Eckbert.
Dupa ce a ascultat povestea si chiar inainte de a pleca, Walter rosteste, cu aparenta naturalete, numele cainelui: Strohmian. Bertha, ravasita de faptul ca un strain i‑a dezvaluit propriile amintiri, moare; Eckbert il omoara pe Walter, dar mai tarziu se simte urmarit de un tanar cavaler pe nume Hugo, pe chipul caruia recunoaste trasaturile celui pe care l‑a ucis. Rataceste astfel, „ca-ntr‑un vis", ajungand in final intr‑un loc indepartat, unde aude cantecul pasarii si se intalneste, inainte de a muri, cu batrana, care nu este alta decat Walter si Hugo la un loc. Aceasta ii lamureste misterul: Bertha e sora vitrega a lui Eckbert; acesta din urma a uitat ca l‑a auzit, cand era mic, pe tatal sau spunand ca a fost obligat sa o alunge de‑acasa pe propria sa fiica (Eckbert comisese, asadar, un incest): „Dar de ce am fost urmarit intotdeauna de acest gand cumplit?", striga Eckbert. „Pentru ca odata – raspunde batrana –, pe cand erai copil, l‑ai auzit pe tatal tau vorbind despre asta; din cauza sotiei sale, el nu putea sa creasca fetita unei alte femei."
Bertha e vinovata pentru ca a omis sa faca ceva, pentru ca a uitat un obiect intr‑un loc din care a plecat pentru totdeauna. Cainele abandonat – faptul de a lasa in spate ceva caruia nu reusim sa‑i dam de capat, ca acei trei copaci despre care vorbeste Proust in In cautarea... sau camera in care, conform aceluiasi Bloch, am locuit indelung si in care, odata ce am plecat, ramane din noi ceva neterminat – nu reprezinta o eroare, ci „toate erorile", simbolul „tuturor actiunilor intrerupte". Prin urmare, la Tieck, deja vu‑ul se manifesta ca o recunoastere incompleta si tulburatoare, mai intai negata sau considerata jamais vu ori ceva complet diferit de noi insine (batrana care ia mai multe chipuri, cainele, Bertha ca sora si ca sotie, casa in care Bertha s‑a nascut si din care a fugit). Totul se prezinta diferit, insa totul e mereu acelasi.
Privind inapoi spre propria copilarie, fiecare dintre noi s‑a perceput pe sine ca pe un strain, fiind, in acelasi timp, familiar, si a stiut dintotdeauna intr‑un fel sau altul ceea ce a posteriori pare necunoscut. Senzatia de deja vu este, in acest caz, analogon-ul acestei familiaritati stranii: „... cainele si pasarea erau pentru mine ceea ce sunt de obicei prietenii cei mai dragi si cei mai vechi". Din acest motiv, „«confuz si tulburat, Eckbert o auzea pe batrana vorbind, cainele latrand si pasarea repetand cantul sau». O incheiere care ar putea fi un inceput si care, in apropiere, ba, mai mult, in schimbul dintre chipuri si actiuni in acelasi loc, reprezinta o eternitate a insesi senzatiei de deja vu, realizarea mitica a intelegerii ei suspendate."
Deja vu‑ul apare, asadar, ca o „intelegere suspendata", rezultatul unei experiente nesaturate, al unei „uitari a nu se stie ce", care, in final, se dovedeste a fi ceva deja cunoscut, ca o „forma a problemei inconstructibile", una dintre numeroasele forme explorate de Bloch. Uitam amintindu‑ne si ne amintim uitand, ca si cum senzatia de deja vu ar fi un efect colateral al acelui apr's coup, adica a acelei intelegeri intarziate pe care Freud a ilustrat‑o in cazul clinic al Omului cu lupi. Sau, mai bine zis, ca si cum reamintirea ar fi o intentie intrerupta, neactualizata, ca si cum ar reprezenta o schimbare ratata, neexprimata, sufocata a propriei noastre vieti, pe care uitarea a acoperit‑o indelung.
Ecoul temporal al deja vu‑ului
In timp ce pentru Bloch povestirea lui Tieck „reprezinta un caz cat se poate de transparent de deja vu, Benjamin se refera la ea ca la un «locus classicus al teoriei uitarii»", de care e legata o dorinta refulata. In termenii mitologiei populare, mesajul dorintei nu poate fi incredintat decat unei „zane": „Fiecare dintre noi are o zana care indeplineste o dorinta. Doar ca putini reusesc sa‑si aminteasca dorinta pe care au exprimat‑o; si astfel, putini isi dau seama ca ea s‑a implinit in cursul existentei lor." In Copilarie berlineza, Benjamin asociaza senzatia de deja vu cu momentele de soc, „in care o clipa se prezinta constiintei ca si cum ar fi fost traita deja". In general, observa Benjamin, s‑a scris mult despre deja vu, desi expresia nu e cu totul inspirata: „Oare n‑ar trebui sa vorbim mai degraba despre niste circumstante care ne lovesc ca un ecou, al caror sunet originar pare sa fi fost emis demult, in obscuritatea vietii anterioare?". Un asemenea sentiment ne afecteaza, de obicei, sub forma unui sunet: „E un cuvant, un murmur, o lovitura surda care are puterea de a ne readuce brusc in mormantul glacial al trecutului, a carui bolta pare sa ne trimita prezentul doar ca pe un ecou." El este analogul rasturnat al imaginilor memoriei involuntare, care „nu se prezinta altfel decat spontan" si pe care „nu le‑am mai vazut inainte de a ni le fi reamintit". Acest fapt „e cu atat mai evident in acele imagini in care – exact ca in unele vise – ne putem vedea pe noi insine. Stam in fata noastra exact asa cum eram undeva intr‑un trecut indepartat, fara insa sa ne vedem. Iar imaginile pe care reusim sa le vedem sunt cele mai importante – sunt chiar cele developate in camera obscura a clipei traite. Am zice ca o mica imagine, o fotografie cu noi insine a fost suprapusa peste clipele noastre cele mai profunde, ca pe pachetele de tigari. si aceasta viata, a carei imagine se deruleaza, cum spuneam, in fata celui aflat in pragul mortii sau intr‑un mare pericol, este compusa tocmai din aceste mici imagini. Ele defileaza intr‑o secventa rapida ca in acele carnetele – precursoare ale cinematografului – in care puteam vedea un boxer, un inotator sau un jucator de tenis in exercitiul artelor lor."
Amintirea semnificativa survine in memoria involuntara ca un dar, aparent fara efort. Dar amintirea e inepuizabila. Nu suntem niciodata in masura sa o uitam ori sa o pastram in totalitate, nici voluntar, nici involuntar: „Nu putem recupera niciodata complet ceea ce am uitat. s...t socul regasirii ar fi atat de distrugator incat ar trebui sa incetam pe loc sa ne mai intelegem nostalgia. Insa in acest mod o intelegem, si asta cu atat mai mult cu cat trecutul zace mai adanc ingropat in noi."
Senzatia de deja vu pare sa aiba insa caracterul oblic si eliptic al unei sinecdoci, al unei parti care face aluzie la un intreg misterios, la o alta realitate, reevocata de experiente excentrice: „Asemenea acelor plante despre care se spune ca au puterea de a arata viitorul, exista unele locuri care au darul profetiei. De cele mai multe ori, e vorba de niste locuri abandonate, coroana unor arbori care se sprijina de ziduri, un gang intunecat, o gradinita in care nu intra nimeni. In astfel de locuri ai impresia ca tot ceea ce ar trebui sa se intample s‑a intamplat deja." Necunoscutul este opusul deja vu‑ului, dar, in realitate, se confunda adesea cu el.
Din volumul in pregatire la Editura ART. Traducere din limba italiana de Alex. Cistelecan
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
