Originari din Ural, fratii Vladimir si Oleg Presniakov (nascuti in 1969 si 1974) si-au facut studiile de filologie la Universitatea Maxim Gorki din Ekaterinburg, oras in care au creat impreuna un studio de teatru experimental. Autori dramatici, romancieri, regizori de teatru, Fratii Presniakov au devenit cunoscuti pe plan mondial in 2003, cand piesa Terorism a avut premiera la Teatrul Royal Court din Londra. Piesele lor au fost montate la New York, Washington, Londra, Viena, Lisabona, Sydney, Sao Paulo, Turin, Berlin, Hamburg etc. Vladimir si Oleg Presniakov sunt la ora actuala cei mai jucati dramaturgi rusi din lume, dupa A. P. Cehov. Ucide arbitrul!este primul lor roman.
Ucide arbitrul!incepe cu momentul in care Natasa, Hot-Dog, Pepsi si naratorul al carui nume ramane necunoscut pana la sfarsit, se hotarasc sa-l omoare pe arbitrul care a nedreptatit echipa de fotbal a Rusiei in finala campionatului mondial. Cei patru pleaca in Antalia, unde arbitrul isi petrece concediul, se cazeaza la un hotel de lux si petrec cateva zile distrandu-se si pregatind un asasinat care pare sa nu mai aiba loc niciodata. Desi cartea are toate premisele unui thriller, tensiunea si suspansul lasa loc pe parcurs unui discurs satiric presarat de meditatii pline de savoare asupra Rusiei contemporane si Uniunii Europene. La fel ca in piesele de teatru ale Fratilor Presniakov, si aici se pune in discutie granita fragila dintre victima si tortionar si modul in care se inverseaza aceste roluri intr-o lume care colcaie de violenta.
Natasa s‑a ridicat si a mers iar la baie. De data asta, totul a fost bine. Ea pur si simplu s‑a spalat si s‑a fardat. S‑a intors fericita si vesela in camera, ca si cum eu mi‑as fi petrecut tot timpul acesta singur, iar ea, fericita Natasa, a fost undeva si iata ca s‑a intors.
— Ei, cu ce ne vom ocupa?
Cineva batea la usa, si a trebuit sa ne ocupam de Hot‑Dog.
— Iar eu am auzit ca la voi se aude apa si usa trantita…
Pe urma Hot‑Dog a inceput sa se planga ca il doare mana. Apoi Hot‑Dog a intrebat unde e Pepsi. Pe urma a venit si Pepsi, am pornit televizorul si am inceput sa radem mini‑barul din apartamentul nostru. La inceput nici nu am observat televizorul, deschideam cutiile, sticlele, turnam, mestecam si nici nu bagam de seama ce se intampla acolo. Dar mi‑a atras atentia faptul ca Pepsi, Hot‑Dog si Natasa ma neglijau cu totul. Nici macar nu se uitau la ce beau… ei se uitau la televizor… Ce e acolo? Erau stiri normale… rusesti… Primul canal anunta ceva stiri, iar baietii, inca tineri, se uitau la prostiile alea si nici macar nu vorbeau…
— Ce‑i cu voi?
— Asteapta, hai sa aflam ce se intampla…
Ca sa vezi ce nascocire geniala – sa le arati oamenilor ceea ce oricum se intampla, sa le arati in detalii mici, in bucatele, care nu intereseaza pe nimeni … dar daca e Primul canal… nu, ceva nu e in regula… pai, intelegi ca oamenii in varsta se intereseaza de lumea in care si‑au trait viata, dar cei de varsta mea… Ce va trebuie de acolo? Doar totul e nascocit…
— Asteapta…
Spuneau ca unor banci li s‑a retras licenta, ca nu stiu ce tara a fost inundata, ca se distruge o tara, dar tot n‑o pot distruge de tot… si dintr‑odata au inceput sa transmita o stire despre ceva mosnegel care intr‑un raion din Kiev, intr‑un satuc mic din raionul Kiev, a dat drumul unui deltaplan cu motor si a zburat cu el, a zburat toata Hohlandia (Ucraina in argoul rusesc, n.tr.).
si s‑a intors acasa… apoi au transmis starea vremii…
— Dar de ce dracu ne‑au transmis despre el?
— Ei, cum? E rubrica „O‑ho‑ho"!
— Ce‑i „O‑ho‑ho"?
— Tata se abona la ziarul Trud, mi se pare ca acolo era rubrica „O‑ho‑ho", o coloana mica pe o parte a paginii. Acolo scriau tot felul de chestii amuzante: cum au prins o stiuca, iar in interiorul ei era un caine mancat, pe urma ca lui Michael Jackson ii pica nasul, acolo au scris prima oara…
— Dar astea sunt simple stiri, pe care le prind si eu cu satelitul. De ce trebuia sa apara si „O‑ho‑ho"?
— Asa, ca sa amuze…
Pepsi pilea direct din cutie si medita.
— Uite cate nenorociri sunt in lume, catastrofe, razboaie, iar redactorul, cand face planul editiei, incearca sa dizolve totul cu o informatie inutila, dar placuta, ca sa nu ramana un sentiment neplacut… dupa stiri…
— In principiu, ca sa nu se termine cu o stire proasta… a adaugat Hot‑Dog.
— De parca s‑ar gandi ei la bine si la rau… doar e televiziune… nu, e o smecherie, e un semnal, probabil…
— Semnal?— Adresat cui?
— Pai, nu stiu, serviciilor speciale, altcuiva… uitati‑va, e un semnal legal la televizor, il pornesti si primesti informatia secreta – sa transmiti asa ceva la telefon n‑are nici un farmec. Totul se asculta la nivel global. In jur sunt sateliti, toti controleaza totul, dar asa – e legal, deschis, trebuie cineva terminat in Hohlandia – poc! – reportaj: un mester din popor a putut chiar din deltaplan… langa Kiev… gata! Cine trebuia sa inteleaga a inteles totul si acum poate actiona!
— Cum?
— Nu stiu cum… trebuie sa asteptam… o sa vedem ce se va mai intampla…
— Pepsi, cum e tatal tau?
Mie mi se parea ca Natasa pica, dar ea nu dormea, ea ne asculta atenta, desi cu siguranta nu era ceva foarte interesant pentru ea. O discutie obisnuita de‑a noastra, a auzit de multe ori din astea. Pur si simplu cand Pepsi si‑a amintit de ziarul Trud si de tata, Natasa si‑a amintit de ceva si a intrebat.
— Akula (rechin, n.tr.) e bine?
— Cand e judecata?
— Peste o luna… cred…
— Sa ne spui atunci…
— Da, am sa va zic…
Tatal lui Pepsi, Akula, era un consumator de baza al stirilor. El era cel mai activ locuitor al orasului nostru. El a fost primul care a crezut in stiri si ca in tara noastra se va construi capitalismul. Akula, ca un cetatean exemplar, s‑a conectat la acest proces si a devenit unul dintre primii comercianti din oras – el a cumparat un fost chiosc de ziare si a inceput sa vanda acolo betisoare de napolitana umplute cu lapte condensat. Cum se cuvine, odata cu primul afacerist, in orasul nostru a aparut si primul recuperator. Amandoi au invatat in aceeasi scoala, apoi au lucrat la aceeasi statie atomica. Din cauza asta au facut contractul pe loc. Nimeni nu a ucis pe nimeni, toata lumea a fost multumita. si micul business local nu s‑a stins si nici racketul. S‑au inteles… Akula a adunat un oarecare capital in urma afacerilor cu lapte condensat si napolitane si a hotarat apoi sa intre in marele business. Tatal lui Pepsi a luat un munte in arenda. Pentru o perioada foarte lunga, cu o mita imensa. Dar, din pacate, nici statul n‑a fost prost. Statul a declarat ca trebuie respectate legile. Un lucru bun, si Akula a hotarat ca trebuie respectate legile, dar el nu avea pentru asta modalitati – nici materiale, nici morale. Akula a inceput sa construiasca pe munte… cum se numeste… Suvakis, da, este asa un munte la cinspe kilometri de oras, muntele Suvakis… Si Akula, pentru ca se uitase prea mult la rubrica „O‑ho‑ho", a hotarat ca trebuie sa faca pe acest munte o baza pentru schi… sport la moda, business profitabil. A calculat totul bine, un singur lucru n‑a calculat, ca statul are acum alt sport la moda… Da… saracul Akula… l‑au chinuit cei de la finante, care il puneau sa dea socoteala nu doar pentru businessul pe care‑l facea acum, dar si pentru napolitane… iar ultima picatura pentru el a fost faptul ca pe munte a venit GIBDD (Inspectia de Stat pentru Siguranta Traficului, n.tr.).... au spus ca iarna in oras se deruleaza actiunea „Partia‑Sirena" si toate partiile care apar langa partea carosabila vor fi lichidate. Akula s‑a gandit mult cat trebuie sa te dai de pe muntele lui ca sa ajungi la partea carosabila, dar nu s‑a achitat si l‑au luat. Noi cu totii ajutam familia lui Pepsi sa gaseasca un avocat. L‑am gasit intr‑un oras mare. El a promis ca ne va scoate, dar totul se lungea si se lungea. Cu totii vroiam sa mergem la judecata, chiar desenam pancarte in genul comicsurilor japoneze in apararea lui Akula. Doar sa nu le piarda Pepsi pe undeva…
— Nu, ele sunt la mine in garaj… cu pancartele totul e in regula…
Bine… Candva Akula visa ca pe muntele lui va veni presedintele sa schieze, sa se odihneasca. Acum visul lui Akula era mai simplu – el vroia ca judecata sa fie mai rapida, ca sa mearga acolo unde va trebui sa stea.
— Mai bine mergea cu recuperatorii… unchiul Tolea are acum un centru de bowling si un restaurant…
— Unde?
— Nu la noi… in oras…
— A‑a‑a…
Noi ne‑am intristat si am hotarat sa dormim. Am mutat paturile. Ne‑am intins toti patru si am adormit. E bine ca inca suntem la varsta cand vrei sa te culci si sa dormi... adormi imediat… de‑ar tine asta cat mai mult. La un moment dat am simtit o foame groaznica. M‑am ridicat si am mers in restaurant. Peste tot in hotel era semiintuneric. Peretii erau luminati inspaimantator, peste tot se auzea un sforait pe mai multe voci. In restaurant era o lumina intensa. Mesele erau aranjate. Dar nu erau nici chelneri, nici vizitatori. Mi‑am luat o farfurie si am inceput sa‑mi aleg mancare. Nu stiu din ce cauza din toata mancarea de la bufetul suedez era doar halva. De arahide, de susan, de floarea‑soarelui, cu alune, cu scortisoara, cu stafide. Mi‑am luat halva si m‑am asezat la o masa. Nu am bagat in gura nici o bucatica si din spatele salii s‑a deschis o usa de la bucatarie si in restaurant a intrat Jalal. La fel de frumos ca la pranz, el s‑a apropiat si s‑a asezat la masa mea.
— Buna ziua.
— A fost si mai buna. Eu stiu totul despre tine. si despre tine, si despre prietenii tai, si de ce ati venit aici.
— Sunteti de la FSB? Sunteti acoperisul Natasei… Voi ne‑ati permis sa venim aici…
— Hm, a zambit Jalal. Hm… Retik v‑a dat un arc si o sa va puteti face treaba si nimeni n‑o sa va opreasca si n‑o sa va incurce nimeni, doar cu o conditie.
— Ce conditie?
— La noi a venit un inspector. Sta in secret, ca un turist obisnuit, se scalda, sare cu parasuta… De el depinde cate stele ne dau. Lumea Orientului pe asta sta, intelegi – cate stele iti pun, atata o sa si faci anul viitor. Noi avem deja cinci, dar asta nu e limita. Noi vrem sa devenim Super All Inclusive, intelegi?
— Da…
— Si acum totul depinde de tine.
— De mine?
— Da, de tine, ce, esti surd, sau ce?
— Nu, eu pur si simplu sustin stilul conversatiei noastre.
— Ce stil?
— Mistico‑sacral…
— Nu… nu, noi avem stilul de conversatie obisnuit. Tu‑mi faci mie o favoare, hotelului meu, iar noi – tie. Voi veti face ce ati vrut, dar inainte de asta tu trebuie sa te culci cu acest inspector…
— Cu cine?
— Cu inspectorul hotelier trebuie sa te culci!
— Am muscat o bucatica de halva de susan. O samanta mica de susan mi‑a nimerit imediat sub o plomba. In dinte se simtea ceva. Eu m‑am foit. Jalal se uita la mine si astepta.
— Sta la apartamentul 1969… te asteapta.
— Ah, iata cum e, deja… sunt asteptat…
M‑am ridicat, am luat farfuria.
— Poti sa nu strangi… doar aici e all inclusive!
Am pus farfuria inapoi. N‑am vrut sa adun, dar nu stiu de ce am hotarat sa iau cu mine halva in apartamentul 1969. Ciudat, nu stiu din ce cauza nu m‑am revoltat. Nu‑i putin ca trebuia sa ma culc cu un turc, dar mai e si inspector hotelier, si mai ales barbat. Desi de ce am hotarat eu ca e barbat? Inspectorul poate fi si femeie… brutarul, frizerul, invatatorul – cu totii pot fi si asa, si asa…
— Da, m‑a strigat chiar la iesire Jalal, printre voi e un tradator!
Am mers sus. Pe jos. Cu gandul la tradator si la frumoasa turcoaica, care ar putea fi acest critic. Ce face tradatorul printre noi? Tradeaza? Pe cine? Nu ai cu ce ne trada. Atunci ce? Treaba noastra. Care? Uciderea arbitrului. De ce ii trebuie lui asta? Saracul tradator, ce greu trebuie sa‑i fie printre noi. Mi‑am aruncat de pe burta piciorul lui Pepsi si am intrat in apartamentul 1969. Camera era in semiintuneric, de undeva se auzea zgomotul infundat al unor melodii turcesti, care aminteau mult de un cantec vechi de‑al lui Visotki despre o alpinista‑cataratoare. Langa pat ardea o lampa, acoperita cu o batista rosie si din cauza asta semiintunericul era rosu‑deschis. Cineva statea ghemuit in pat intr‑o pozitie de asteptare. Deocamdata se puteau vedea doar ciorapii de golf foarte atractivi, de pe piciorusele incantatoare. Degetelele din ciorapi se miscau si se parea ca ma imbie spre pat. M‑am apropiat. In fata mea statea in toata frumusetea lui sportiva arbitrul chel.
Piciorul lui Pepsi si‑a facut treaba – m‑am trezit. Natasa dormea, Pepsi de asemenea. Hot‑Dog nu dormea. Se uita la televizor. Iar transmiteau stiri. Aratau un orasel din Irak. Militari. Nu ascultam comentariile, cu siguranta nu spuneau ceva nou.
„Cu aparatul Fuji.
Fac o poza in El‑Faluji."
Hot‑Dog spunea o poezie. Chiar el le scria. si poeziile ieseau foarte frumoase si sigure. Scurte, dar era destul, ca sa aiba si sens si o poetica de care habar n‑avea Hot‑Dog. Hot‑Dog se putea inspira din orice. Acum l‑a inspirat sirul interminabil de stiri. Odata, inspirandu‑se din nu stiu ce revista lucioasa pentru barbati, Hot‑Dog a scris:
„Pe podea a picat cearsaful
De pe patul unde statea metrosexualul."
Probabil ca Hot‑Dog era un geniu. si cel mai important era ca daca‑i auzeai poeziile, nu le mai uitai.
„Eu nu mi‑am trait degeaba viata –
In padure am avut o rata."
Asta a scos‑o dupa ce s‑a despartit de cineva si a inceput sa‑si regandeasca sensul vietii. Eu am tinut-o minte.
„La balul mascat
Koala s‑a cacat."
Asta cand Hot‑Dog a aflat ca e bolnav de hepatita.
— E timpul sa‑l trezim pe Pepsi! E ora sapte.
— Da… Ce mai e nou?
— Totul e pe vechi… eu tot astept cand presedintele va avea o cuvantare si va spune: „Zambiti – sunteti cu totii la camera ascunsa". si drapelele rosii vor falfai, si iarasi va fi URSS, Zidul Berlinului va iesi din pamant…
— Nu va mai zice, poate ar fi vrut, dar a pierdut momentul…
— Nu‑i nimic… intotdeauna poti gasi un moment… Pepsi!
— A… da… cand?
— Acum, trebuie sa mergem sa repetam.
Ne‑am spalat. Am mers sa cautam sala video la etajul minus unu. Nu am trezit‑o pe Natasa. Se va trezi singura cand o vrea. Ar fi bine sa doarma pana maine dimineata, atunci ea n‑ar vedea cum o sa ne dezbracam dupa muzica… desi atunci ea nu va vedea cum il vom omori pe arbitru… da, ea oricum nu va vedea asta, ea va fi ocupata cu alibiul ei, ei asta ii trebuie, inseamna ca se va trezi… singura. Am auzit muzica si am mers dupa sunet. Canta trupa Narcotic Thrust. Piesa „I like it". Am avut dreptate – asta era camera cautata. O sala video mica, de douazeci de locuri, cu un ecran intins. Pe podiumul mic Ilza deja se incalzea. Ea se intindea pe ritmul muzicii si zambea. Probabil ca danseaza toata viata, daca s‑a obisnuit sa zambeasca pur si simplu dupa muzica.
— Aha, ati venit!
— Nu puteam sa nu venim.
— Asa, haideti, dragii mei, imbracati costumele astea.
Costumele astea erau formate din chiloti tanga aurii, pantaloni negri si camasi albe. Ne‑am imbracat. Ilza a umblat la casetofon si a pus o piesa veche pentru toate timpurile, ceva despre Harry Cooper.
— Deci, asa, uitati‑va, de dansat, desigur, mai mult voi dansa eu. Cu piesa asta vom incepe programul. La piesa asta faceti pasi simpli, de la pozitia asta la asta, adica elementar, inainte‑inapoi. Impreuna. Da? OK, mainile vor face asa, coapsele asa, dar, in general, trebuie sa va tineti minte imaginea. E foarte important, fiecare dans – o imagine noua! Acum sunteti bancheri tineri de pe Wall‑Street. Sunteti imbracati in costume, vor fi si sacouri, le vor aduce angajatii restaurantului. Dupa ce eu voi ramane in lenjerie si ciorapi, voi aruncati sacourile. E importanta privirea voastra – ati reusit totul, toata lumea e la picioarele voastre, voi negociati, vindeti, revindeti si acum aveti o pauza. La bursa e pauza si va dezbracati, aruncati de pe voi sacourile si in acest timp nu uitati, da, o privire de oameni de succes. Ia, uitati‑va la mine cu o privire din asta!
Noi ne‑am uitat. Ilza s‑a intristat.
— Nu, nu asa! La striptease cel mai important lucru e privirea, intelegeti! Nu dansul in sine. Multi merg la striptease cu calitati de dansatori, dar nu asta trebuie! Trebuie sa se indragosteasca de tine, ca sa le placa mai apoi sa te vada gol! Iar de indragostit, de ce te indragostesti la inceput? De privire, desigur! In dansul acesta trebuie sa aveti privire de invingatori! Amintiti‑va cand ati invins pe cineva si cum va uitati la el. Hai!
Eu nu stiu ce si‑au amintit Pepsi si Hot‑Dog. Eu mi‑am amintit pe cine am invins… da, eu l‑am invins… pe un coleg de clasa… pe cel mai puternic din clasa… noi am facut pariu cine bea mai mult lapte fierbinte… el a baut cinci pahare, eu – opt… eu m‑am uitat atunci la el… cu privirea de invingator… atunci am castigat tot… si toata lumea era la picioarele mele…
— Asa, pai, putem sa va fardam, va vom face un fashion usor si totul va fi cum trebuie… important e sa tineti mine ca fiecare dans va avea o anumita stare si inseamna o anumita privire, aici, tineti mine, Wall‑Street… Si mai departe, deci… cand eu arunc de pe mine rochia si raman asa, ca acum, voi va descheiati sacourile, linistiti, cu demnitate, fiecare in ritmul lui si nu neaparat in acelasi timp… va descheiati si le aruncati la podea… pe urma eu scot un ciorap, voi va smulgeti de pe voi pantalonii… Incercati…
— Cum? Sa‑i rupem…
— Dragii mei, nu trebuie sa‑i rupeti, au lipitori laterale. In loc de cusaturi au lipitori, haideti…
Noi am tras, pantalonii au zburat de pe noi in jumatate de secunda.
— Pe urma, eu imi scot alt ciorap… aha… voi rupeti… tot asa… camasile!
Am rupt si camasile.
— Aruncati‑le pe podea si pana eu ma dezbrac… cum asta… ma dezbrac de ultimele, ma intelegeti… voi treceti gratios pe langa mese, permiteti sa va umble la treaba voastra, ca sa bage bani… cine vrea… apoi in timp ce dansam strangeti hainele si iesiti acolo unde, unde vom pleca-veni! Eu in timpul acesta dansez cecetka. Acum incepe cecetka… Mai departe… mai departe e cel mai interesant… dupa numarul acesta, dragii mei, la noi in program sunt dansurile, dansul individual. Uitati‑va, eu am muzica mea buna, putem sa alegem, dar dansul e individual, dansati ce vreti voi, asa ca e iar vorba despre starea voastra. Din cauza asta trebuie sa‑mi spuneti: nu, nu merge asta – si noi vom alege alta muzica, pe‑a voastra.
Noi taceam, pentru ca nu prea intelegeam despre ce vorbea Ilza.
— Asa, tu, Pepsi, ce piesa preferata ai, ce vrei sa dansezi?
— Nu, pai, cum, iar tu?
— Acesta va fi dansul tau, Pepsi!
— Nu, pai eu nu‑s dansator, eu, daca trebuie – din spate, la comanda. Ce sa arunc? Asta am inteles, iar asa, singur… cum?
— Ce vrei sa ne spui acum? Ca refuzi?
— Nu, dar cum, doar suntem cu tine…
— Asculta, dragul meu, acum e vorba despre faptul ca tu dansezi, asta… nu… e greu… Trebuie sa alegem muzica, zi piesa acum.
— Pai, daca mie imi place, de exemplu, piesa „Wonderful life", o tineti minte…, ta‑ta‑tata, ta‑ta, its a vandeful, vandeful laif, ta‑ta‑tata, ta‑ta…
— A, excelent! Il vom intreba pe DJ‑ul local, eu o stiu, si el o stie cu siguranta… ascultati‑ma, o sa‑ti fie foarte usor, e chipul unui romantic, personajul tau e un romantic, asa… Ilza s‑a apropiat de niste saci umpluti cu niste haine. Asa… iata, vesta asta pe corpul gol si pantaloni scurti… tu insuti vei simti ce si cum sa scoti, e acelasi principiu… acum… Hot‑Dog, e numarul tau, melodia ta?
— A mea… sunt astia, negri, Busta Rhymes si o femeie – „Baby if you give it to me".
— Excelent! Bravo! O am si eu. A fost numarul meu candva… cu aia care acum nu mai sunt, asa… ce avem noi pentru baby… desigur, niste lanturi… lanturi groase de niger… apoi un pardesiu – il arunci, ca pe sacou… draga mea haina sport… tu esti un gangster de strada, care are un suflet bun, adica la inceput o sa iesi brutal, vei trece rapid printre mese, apasat, apoi iesi inainte, te opresti, arunci… la inceput pardesiul, pantalonii, aceiasi, pe urma haina sport si in procesul dezbracarii te transformi… tu devii gingas, te apropii, alegi pe cineva de la o masa, cu diamante din alea, lingusesti doar, sa nu o atingi.
Ilza s‑a apropiat de mine si a inceput sa se dezmierde, invatandu‑l pe Hot‑Dog cum sa faca. Mie mi‑a placut. Ilza era altfel, total altfel decat toate pe care le‑am avut. Doar ca e foarte alunecoasa. Mie mi s‑a parut ca s‑a atins de mine, dar era doar aerul.
— Asa, iar tu ce ai? Dragul meu, pe ce muzica vei dansa?
Eu n‑am avut incredere niciodata in cei ce foloseau des cuvantul acesta – „drag". Cand lumea e compusa doar din dragi, e putin probabil ca cineva sa aiba valoare intr‑o astfel de lume. Pentru Ilza lumea era exact asa.
— Ei?
— Liza Minnelli… „Money"…
— Oho! Cabaret! Asta poate fi prea, a?
— Nu o ai?
— Chiar o am. Cu ea ma incalzesc… uneori… chiar nu credeam ca o stii… bravo.
Iata, deja nu mai sunt drag, ci bravo. Fain. Excelent chiar… tradator, mi‑am amintit de tradator, dar Ilza nu e cu noi, inseamna ca nu ea e tradatoarea. Jalal a spus – „unul dintre voi". Ea nu e unul dintre noi, iar daca va deveni, voi fi atent.
— Cilindru, manusi, baston… ei, dar de dansat oricum nu trebuie nu stiu ce – vom lua mai multe accesorii pentru ca tu mai mult sa te dezbraci… si misca‑te rapid printre mese. Si asta‑i valabil pentru toti: cand va opriti – asta nu trebuie sa va ia mai mult de un sfert de minut, pe urma va miscati si imediat scoateti ceva, nu bagati in seama daca merge inca muzica, iar voi dansati inca, voi terminati, adica lasa sa mearga muzica, dar daca v‑ati dezbracat – cu alergaturi printre mese dupa bani si fugiti, da?
Dintr‑odata am inteles ca Ilza uneori nu vorbeste ruseste, ea incurca cuvintele, pune alte cazuri… ei ii este greu sa vorbeasca ruseste ori vrea sa spuna total altceva decat ce auzim noi… o maniera stranie… doar erau momente cand vorbea corect… Mama mea, cand ascundea ceva de tata sau de mine, vorbea exact cum vorbeste Ilza acum.
— Ne‑am inteles unul pe altul, da?
— O suta de procente.
— Excelent. Dupa numerele voastre fo‑o‑o‑arte scurte, eu o sa dansez un lu‑u‑u‑ng dans din buric. Dupa asta ne odihnim cu totii, eu va platesc si ne odihnim in continuare! Excelent!
Noi nu am mai spus nimic. Ilza a hotarat singura ca totul e excelent. Sincer, eu inca n‑am hotarat ce ar fi mai bine: sa‑l ucidem pe arbitru inaintea numarului individual sau sa stralucesc pe scena de dans dupa omor, cand cu siguranta totul mi‑ar fi indiferent.
— Pot sa iau baietii un minut?
Ne‑a gasit Natasa.
— Da, sigur, pe toti odata? As putea cu cineva…
— Pe toti – Natasa a intrerupt‑o pe Ilza si a disparut dupa usa.
Am iesit in hol.
— Cum e dansatorilor, sa va iau flori? Eu mi‑am luat o masuta acolo, asa ca o sa avem acelasi alibi. Important e sa va coordonati intre voi si sa‑l terminati pe ala.
— Totul se potriveste perfect, uite, o sa avem numere individuale. Pana dansez eu, Hot‑Dog face baie de aburi in sauna, Pepsi danseaza – el inca poate fi acolo. La zece totul va fi aproape gata pentru noi, ne vom coordona astfel ca Hot‑Dog sa fie ultimul dintre noi. El va aparea imediat ce arbitrul se va intinde pe masa. Daca tu nu esti aici, noi vom dansa mai mult. Tu apari, eu cu Pepsi luam arcul, il terminam pe arbitru si inapoi in restaurant. I‑d‑e‑a‑l!
Toti au retinut ultimele mele cuvinte si s‑au linistit. Eu insumi intelegeam cu greu cum de coincide totul, dar in teorie totul era intr‑adevar ideal.
Fragment din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura ART. Traducere din limba rusa de Fratii Vakulovski.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
