Ziarul de Duminică

Aventurile lui Szathmari/ de Emanuel Bădescu

Carol Popp de Szathmari. Autoportret

Aventurile lui Szathmari/ de Emanuel Bădescu

Autor: Emanuel Badescu

27.01.2012, 00:04 1335

Pentru un călător pasionat întâmplările neobişnuite sunt cele mai preţioase trofee, mai ales atunci când a fost salvat de inteligentă sau de erudiţie. Carol Pop de Szathmari a împins curiozitatea artistică până în apropierea riscului fatal, neglijând deliberat pericole insurmontabile pentru cei mai mulţi. Spicuiesc câteva asemenea momente din amintirile fiului său, Alexandru.

Pe când lucra la albumul "Ardealul în imagini, Szatmari, foarte tânăr pe atunci, prinse - într-o cârciumă - şoapte repezi despre hoţii de cai care ar bântui prin preajma Sibiului în drum spre târgul din Râmnicul-Vâlcii. Hotărî pe loc să-i deseneze dacă îi va întâlni. Unchiului său, guvernator al trezoreriei Ardealului, ideea i se păru nebunească şi-l avertiză că acei oameni "exotici" erau nişte bandiţi înrăiţi "care nu lasă martori în viaţă, din care motiv poliţia nu cunoaşte semnalmentele lor". "Atunci îi voi prinde eu!" a răspuns pictorul.

A doua zi, încă din zori, a intrat prin cârciumile mărginaşe întrebând "dacă nu vrea să se angajeze careva vizitiu la butca lui, cu bani buni, căci el urmea­ză să facă o afacere în Vâlcea şi va avea cu ce plăti". În cele din urmă un individ - pletos şi cu hainele zdrenţuite - se învoi. "Cunoşti vreun drum mai scurt? l-a întrebat Szathmari. Sunt foarte grăbit şi duc cu mine lucruri preţioase". Vizitiul a făcut semn că înţelese şi stabili plecarea la al treilea cântat de cocoş. De teamă să nu întârzie, pictorul a dormit iepureşte, dar la ultima strigare a cocoşilor urcă în butcă cu un bagaj voluminos. Vizitiul dădu bice calului şi porniră. "La o cotitură a drumului, nomazi călări se apropie de capră şi întreabă pe ţigăneşte: "Încotro?" povăţuind pe vizitiu să oprească după oraş (Turnu Roşu - n.n.), într-o pădure, cu minciuna că ar avea nevoie să dreagă obezile roţilor". Szathmari, cunoscător al 11 limbi străine, inclusiv cea ţigănească, nu trădă că a înţeles ceva şi a cerut vizitiului "să oprească în Turnu Roşu pentru cumpărături". Însă acolo "a vestit pe cine trebuie". În pădure butca, fireşte, se strică şi vizitiul "sărind de pe capră, s-a ascuns după copaci". Au început "bubuituri de flintă": trăgeau hoţii, dar... şi poteraşii. Nu ştim cum a scăpat cu viaţă, însă, în zori, Szathmari "a trebuit să-şi caute poştalion, că vizitiul lui şi cu tovarăşii drumului se legănau în furci scoţând limba la muşte". Reuşise acolo unde dăduseră greş autorităţile!

Călătoria de documentare pentru întocmirea albumului "Ardealul în Imagini" i-a prilejuit încă o aventură, pe drumul Mediaşului. Fiul iui Szathmari, Alexandru - primul pictor al Balcicului - povesteşte: "Ajunge să poposească la un han, silit de înnnoptare şi vreme rea, după o zi lungă şi trudită. I se dă camera de oaspeţi, la etaj. Mutrele găzduitorilor i s-au părut ciudate, mai ales semnele ce îşi făcură argaţii şi hangiul. Se gândea la asta trântindu-se pe patul uriaş cu polog, când, fără vrere, ochii i se simţiră atraşi de un portret din perete. Un tablou, la un han, acum un veac, era puţin obişnuit. Reprezenta pe un tânăr frumos, pe cap cu o pălărie medievală, împodobită cu trei pene,una verde, una roşie, una albă. Apoi... ciudat, trei pene sunt numai două, una roşie, una verde. Să fie ameţire din osteneala drumului? s-a întrebat călătorul privind din nou spre tabloul care iar avea trei pene. A suflat brusc lumânarea. Dar a mai avut timp să vadă o geană de lumină sub portretul care avea o pană mişcătoare, din spatele căreia cineva iscodise în odaie. Tata lăsând patul neatins, s-a rezemat într-un jilţ. Afară era lună, iar nouri furtunoşi lăsau abia să desluşeşti întuneci­mile. A simţit ca un fior că ceva se mişcă în bezna odăii - şi totuşi nu era o făptură: pologul patului se afunda uşor, clipă cu clipă, încet, nesfârşit de încet şi dintr-o dată, a căzut închis ca o capcană strivitoare, cu duruituri lungi, târând patul jos sub duşumele. Pe urmă, pologul iar a început să se înalţe, revenind la loc.

Era un teasc patul, în care se înăbuşeau drumeţii câţi obişnuiau să aibă cufere. Atunci tata a sărit pe fereastră şi a chemat ajutoare din sat. Cu greu au deschis uşa ferecată a hanului. Paznicii înarmaţi au legat gazdele. La spatele portretului era o firidă pentru iscodire şi coborând în pivniţă au găsit scripetele cu care se mânuia patul. În hrube erau schelete. Lăsând dreptăţii să îşi urmeze cercetările, tata a pornit mai departe". Destinul hotărâse să moară târziu, în sânul neamului românesc, din care i se trăgeau strămoşii, cum opina pictorul Alexandru Satmary.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO