Capitolul VII
Ceva în sufletul lui Leonard se simţea acasǎ în prezenţa mea, ca o fiinţǎ însetatǎ în apropierea unui ochi de apǎ limpede.
Şi mie, la rândul meu, îmi fǎcea bine sǎ-l am în preajmǎ; neliniştea mea permanentǎ se domolea şi gândurile mi se aşezau cuminţi sub frunte, ca nişte cai nǎrǎvaşi sub mângâierea unui îmblânzitor priceput.
Ne cǎutam fǎrǎ sǎ ne dǎm seama şi ne chemam fǎrǎ cuvinte. De multe ori, dorinţa noastrǎ de a fi împreunǎ era atât de puternicǎ încât modela realitatea din jur, sau aşa mi se pǎrea, şi ne trezeam trimişi sǎ rezolvǎm o treabǎ împreunǎ sau ni se cerea sǎ îngrǎmǎdim copiii din clasele amândurora în aceeaşi încǎpere.
Mâinile noastre se întâlneau adesea pe cǎpşorul câte unui copil bolnav sau adunând puţinele jucǎrii puse la dispoziţie de institut la sfârşitul unei zile de muncǎ. Ne sfǎtuiam adesea cum sǎ ne comportǎm cu copiii care pǎreau mai traumatizaţi şi el îşi fǎcuse o misiune din a urmǎri infirmierele mai violente şi a le ademeni la un ceai sau la o conversaţie inventatǎ ori de cate ori ridicau vocea la un copil sau erau pe cale sǎ-l loveascǎ.
Instinctiv, copiii se simţeau mai în siguranţǎ în prezenţa lui şi deja, dupǎ primele sǎptǎmâni, îşi atrǎsese porecla, pe jumǎtate dispreţuitoare, pe jumǎtate îngǎduitoare, de „tǎtucu’ Leo“.
Ca şi mine, nu respecta regulile dure ale institutului, dar copiii îl ascultau şi pǎreau sǎ se calmeze în preajma lui şi asta fǎcea din el un element preţios. Micuţii rǎspundeau acum la numele mic, şi nu la numele de familie, cum fuseserǎ obişnuiţi. Erau Cristi, Florin, Adina, Florica, şi nu Capotǎ, Petrescu, Ignat sau Codreanu.
Împreunǎ, fǎcuserǎm orfelinatul mai uman. Împreunǎ, transformaserǎm clǎdirea aceea despuiatǎ şi impersonalǎ în ceva mai apropiat de noţiunea de casǎ.
Amândoi puseserǎm în locul acela singurul lucru care mai putea avea forţa sǎ-l îmblânzeascǎ şi sǎ aline drama micilor sǎi locuitori fǎrǎ voie: puţinǎ iubire.
În ziua când, uşor fâstâcit, cǎutându-şi cuvintele, m-a invitat la o plimbare şi la un ceai în oraş, am simţit o continuare fireascǎ a poveştii noastre, care se scria singurǎ, fǎrǎ cuvinte, de mai multe luni.
De multe ori m-am întrebat de ce Dumnezeu aduce oamenii unii în calea altora, dupǎ ce criterii şi cu ce tainicǎ misiune.
Alegem fiinţele de care ne îndrǎgostim, încercând apoi sǎ potrivim sufletul pe calapodul aşteptǎrilor lor, sau suntem ghidaţi, fǎrǎ sǎ ştim, de rǎnile din noi şi cǎutam, instinctiv, o fiinţǎ care sǎ ne vindece sau mǎcar sǎ ne aline durerea, ca apoi sǎ ne educǎm sufletul sǎ o iubeascǎ?
Greu de spus. Suntem fǎpturi pǎmânteşti, plǎmǎdite din carne, sânge, gânduri şi emoţii, ce ne face puternici ne face şi muritori, şi hotǎrârile noastre vin dintr-o zonǎ confuzǎ şi nedefinitǎ a sufletului nostru.
Avem nevoie unii de ceilalţi, asta e sigur, dar este iubirea un supus al nevoii din noi? Iubeşte copacul pǎmântul în care şi-a plantat rǎdǎcina? Poate cǎ da, în felul lui, dar nu are cu adevǎrat de ales. Are nevoie de seva din mǎruntaiele întunecate ale pǎmântului, dar totuşi cautǎ disperat lumina şi ramurile lui vor tinde mereu cǎtre cer.
E nevoia din noi iubire?
Aşa credeam pe atunci.
Mi-au trebuit mulţi ani ca sǎ înţeleg cǎ adevǎrata iubire se naşte dintr-un alt ungher al sufletului şi cǎ nevoia nu e o hranǎ pe placul ei.
Iubirea are cu adevǎrat o şansǎ doar când se naşte din apele cristaline şi învolburate ale libertǎţii.
Ca sǎ poţi cu adevǎrat iubi, trebuie sǎ înveţi întâi sǎ fii liber.
Dar asta e o altǎ poveste...
Capitolul XI
În lunile urmǎtoare, o vreme ne-am îmbǎtat cu euforia acelei realitǎţi noi, fǎcute din speranţe mestecate şi pâine goalǎ, pentru cǎ, între timp, îngheţate în aşteptarea unei noi ordini, magazinele alimentare nu mai vindeau nimic.
Dintr-odatǎ, pânǎ şi puţinii bani pe care-i mai aveam deveniserǎ inutili.
Mai aduceam de la ţarǎ produse de grǎdinǎrit, puţinǎ fǎinǎ, câte un ou, dar devenea din ce în ce mai greu şi laţul supravieţuirii parcǎ se fǎcea din ce în ce mai scurt. Ni se restituise libertatea, sau aşa ni se spusese, şi totuşi locuiam în aceeaşi piele a neputinţei şi zilele noastre erau la fel de incerte şi anevoioase.
Eram liberi, urlau toţi pe strǎzi, toate manifestele lipite ici-colo prin oraş, clǎdirea dezolatǎ a partidului care nu mai ştia exact pe cine sǎ adǎposteascǎ, şcolile din care alunecaserǎ uniformele şi lecţiile, de parcǎ revoluţia pusese în discuţie nu doar istoria, ci şi matematica, geografia şi alte materii, şi era necesar ca toate sǎ fie , dintr-odatǎ, rescrise.
Orfelinatul încǎ rǎmânea deschis, deşi conducerea se schimbase, şi destinul sǎu devenea din ce în ce mai incert. Umbla zvonul cǎ-l vor închide şi vor transfera copiii în alt oraş, într-o structurǎ mai mare.
Ceva îmi spunea cǎ, în haosul şi nesiguranţa care se creaserǎ, concediul de maternitate pe care-l luasem ca sǎ o alǎptez pe Alina avea sǎ dureze la nesfârşit.
Eram mulţumitǎ şi îngrijoratǎ în acelaşi timp.
Mulţumitǎ pentru cǎ maternitatea îmi plantase în suflet o luminǎ nouǎ, o conştienţǎ nouǎ, o prezenţǎ care îmi ţinea sufletul în alertǎ în orice clipǎ şi pentru care eram recunoscǎtoare, pentru cǎ fǎcuse din mine o femeie mai bunǎ, mai atentǎ, mai rǎbdǎtoare.
Sentimentul pe care o mamǎ îl are pentru copiii ei este cea mai minunatǎ lecţie de iubire necondiţionatǎ pe care o poţi primi într-o viaţǎ de om. Iubirea cu care, pânǎ atunci, mǎ apropiasem de oameni şi de lucruri, cǎpǎta, dintr-odatǎ, o dimensiune superioarǎ, mai profundǎ şi mai rǎvǎşitoare, care venea de departe, de la prima sǎmânţǎ de viaţǎ a facerii lumii.
Ştiam cǎ acolo se afla rǎspunsul şi inima mea era uşa prin care Dumnezeu îmi intra în viaţǎ şi pe care trebuia sǎ o las mereu deschisǎ, fie cǎ intra o raza de soare primǎvǎratic, fie cǎ intra o vijelie de frunze uscate.
Felul în care atingeam pielea delicatǎ a Alinei sau îl luam de mânǎ pe Georgicǎ era acelaşi cu care îngrijeam muşcatele din fereastrǎ, cǎrţile tatei sau câinele vagabond din faţa scǎrii. Era ca şi cum cǎzuse, dintr-odatǎ, graniţa dintre corpul meu şi lumea din jur, iar pielea mea era doar o fragilǎ iluzie a delimitǎrii.
Leonard o simţise şi el; fǎrǎ sǎ spunǎ nimic, adesea îşi adǎpostea capul în palmele mele, în serile când gândurile şi grijile i se fǎceau apǎsǎtoare sub frunte.
„Ţine-ţi mâinile pe fruntea mea“, îmi spunea, „uneori am impresia cǎ, atâta timp cât voi fi sub cǎldura învǎluitoare a sufletului tǎu, nu mi se va putea întâmpla nimic rǎu.“
Eu îl mângâiam şi simţeam cǎ, în clipele acelea, ne hrǎneam amândoi dintr-o sursǎ de luminǎ nepǎmânteascǎ, care se scurgea între noi prin mâinile noastre şi de care aveam atâta nevoie.
„Vezi tu, Magda, care e misterul... Un bǎrbat e fǎcut din logicǎ, din gânduri colţuroase şi certitudini construite pe calapodul unui suflet care, dacǎ nu eşti atent, pierde complet legǎtura cu divinul din noi. Noi facem regulile lumii, hotǎrâm cine sǎ moarǎ şi cine sǎ trǎiascǎ, construim naţiuni, partide, închisori şi legi, dar rǎmânem veşnic locuitori ai mansardei prǎfuite, construite în mintea noastrǎ. O femeie însǎ rǎmâne mereu înruditǎ cu pǎmântul şi cu cerul, în aceeaşi mǎsurǎ, cu facerea şi cu moartea, într-un fel misterios şi blând, şi toate legile pǎmântului devin neputincioase în faţa unei simple mângâieri din mâna sincerǎ a unei femei. Ceva în mâinile şi trupul tǎu umple golul flǎmând din fiinţa mea şi pielea ta devine dascǎlul meu. Înţelegi tu?“
„Da, cred cǎ înţeleg. Crezi cǎ va fi suficient sǎ ne apere de frigul lumii?“, îl întrebam, urmǎrindu-i cu degetele liniile din palmǎ, ca şi cum aş fi vrut sǎ pǎtrund secretele destinului desenate pe ele.
„Nu ştiu. Dar de un lucru sunt sigur. Dacǎ aş muri în clipa asta, dacǎ Dumnezeu ar hotǎrî cǎ mi s-a terminat timpul şi trebuie sǎ mǎ ridic şi sǎ las lumea aşa, pe neaşteptate, aş lua cu mine în moarte mângâierea aceasta. Ceva îmi spune cǎ e fǎcutǎ din aceeaşi materie rarefiatǎ din care sunt plǎsmuite sufletele.“
Apoi, dupǎ o îndelungǎ pauzǎ:
„Dumnezeule, mângâierea sincerǎ a unei femei vindecǎ rǎnile pǎmântului...“
Dupǎ care tǎcea, cufundându-se într-o linişte învǎluitoare şi blândǎ, respirând profund aerul serii devenit magic, pânǎ când, uşor, trupul obosit îi aluneca, pe nesimţite, într-un somn profund şi hrǎnitor.
Din pǎcate, rǎspunsul la întrebarea mea era nu...
Iubirea din mâinile mele nu a fost de ajuns sǎ ne apere de urâtul lumii.
Haosul noii realitǎţi avea sǎ ne loveascǎ şi sǎ ne rǎvǎşeascǎ şi pe noi, sǎ ne punǎ în genunchi şi sǎ ne oblige sǎ luǎm hotǎrâri care nu întotdeauna erau aliniate cu sufletul nostru.
Ce nu reuşise sǎ facǎ hidosul şi inumanul monstru al comunismului, avea sǎ reuşeascǎ lovitura puternicǎ şi destabilizantǎ a capitalismului sălbatic, obligându-ne sǎ ne redefinim şi reformulǎm regulile de supravieţuire.
Capitolul XIV
Aşa cum timpul omenirii e împǎrţit în înainte şi dupǎ Hristos, tot aşa existǎ şi în viaţa fiecǎruia dintre noi un moment decisiv şi profund al crucificǎrii, o zi în care am murit şi o zi în care am reînviat şi nimic nu mai era ca înainte.
Dacǎ ar trebui sǎ fixez o linie imaginarǎ în viaţa mea, o frontierǎ invizibilǎ care sǎ-mi împartǎ timpul în înainte şi dupǎ, o zi în care m-am urcat pe cruce şi am simţit cuiele în încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, fǎrǎ îndurare şi fǎrǎ scǎpare, este ziua în care mi-am salutat copiii la aeroport.
Se strânseserǎ la pieptul meu ca nişte sǎlbǎticiuni hǎituite de o şleahtǎ de câini invizibili şi simţeam bǎtaia inimioarelor prin haine şi întrebǎrile care dǎdeau buzna în cǎpşoarele lor, fǎrǎ sǎ gǎseascǎ drumul cǎtre buze ca sǎ poatǎ fi rostite.
Şi tocmai eu, care gǎsisem întotdeauna firul unei poveşti de depǎnat, şi trǎgeam inspiraţie şi dintr-o adiere de vânt, şi aveam cuvinte sǎ alin orice durere, eram mutǎ ca un peşte, împiedicatǎ în propria neputinţǎ.
Şi apoi, ce aş fi putut sǎ le spun?
Cǎ mama se întoarce repede?
Cǎ Italia nu e aşa departe, o strǎduţǎ mai încolo, dai colţul şi ai ajuns?
Cǎ plec doar pentru câteva zile, suficient cât sǎ acopǎr nevoile din viaţa noastrǎ, aşa cum peticeam gǎurile din hǎinuţele lor, şi apoi va fi totul ca înainte?
Aşa speram, de fapt, cu toţii, dar ceva îmi spunea deja cǎ drumul pe care o apucaserǎm era lung şi întortocheat şi, de data aceasta, peticele de care aveam nevoie sǎ ne cârpim vieţile aveau un preţ dincolo de aşteptǎrile noastre.
Am reuşit totuşi sǎ gǎsesc forţa sǎ-i strâng lângǎ mine, tâmplǎ lângǎ tâmplǎ, şi sǎ le spun:
„Dragii mamei dragi, sǎ nu fiţi necǎjiţi şi sǎ nu plângeţi. Voi sunteţi bucuria mea şi motivul pentru care plec acolo, departe, este sǎ vǎ vǎd pe voi fericiţi şi cu zâmbetul pe buze. Vom avea bani pentru tratamentele voastre şi pentru medicamente. Veţi avea hǎinuţe noi şi bune, cǎrţi şi jucǎrii. Într-o zi, ne vom muta într-o casǎ mai mare şi veţi avea fiecare camera voastrǎ. Nu vǎ va mai fi foame niciodatǎ. Întelegeţi, dragii mei? Mama o sǎ vǎ asigure toate astea. Nu am nimic mai scump pe lume decât voi.”
„Da’ o sǎ ne fie dol de tine…“, zise încet Alina.
„Ştie mama, pui drag. Dar trebuie sǎ fiţi puternici. Noi suntem cu toţii ca un echipaj al aceleiaşi bǎrci şi trebuie sǎ ne asigurǎm cǎ nu se scufundǎ.“
„Şi noi cum putem sǎ te ajutǎm?“
„Având grijǎ unul de celǎlalt. Puii mamei…, vǎ iubesc atât de mult, încât dragostea mea vǎ va însoţi de departe, se va transforma într-un praf auriu care vǎ va înconjura şi proteja oriunde veţi merge. Dacǎ închideţi ochii, o veţi putea simţi. Iubirea nu cunoaşte graniţe. Nimic nu ne poate despǎrţi.“
Georgicǎ a dat din cap, clipind des ca sǎ nu plângǎ, apoi a luat-o de mânǎ pe surioara lui şi mi-a spus ferm:
„Poţi conta pe mine, mamă…“
„Ştiam eu“, i-am spus, sǎrutându-l pe frunte. „Sǎ ascultaţi de tata şi sǎ fiţi cuminţi. Mǎ voi întoarce cât pot de repede.“
Leo m-a îmbrǎţişat şi el, fǎrǎ prea multe cuvinte.
„Mǎ simt ca un gunoi“, mi-a şoptit. „Dacǎ singura mea soluţie este sǎ trimit mama de lângǎ copiii mei, ca sǎ le dau de mâncare, sunt, într-adevǎr, ultimul ratat“.
„Nu vorbi aşa. Trǎim într-o lume ciudatǎ, în care rǎzboiul e dus de cei slabi şi frontul se mutǎ mereu în altǎ parte. Asta suntem noi, de fapt, Leo: nişte soldaţi ai supravieţuirii, lǎsaţi de izbelişte sǎ înfruntǎm mereu un rǎzboi ici-colo, în care noi suntem mereu învinşi. Mǎ întreb pentru ce ne-am bǎtut la revoluţie? Pentru ce am murit? Ca sǎ alunecǎm, din nou, în indiferenţa unui sistem care se uitǎ la noi, dar nu ne vede, abandonaţi propriului nostru destin. Într-o zi, mǎ vor judeca pentru gestul meu şi mǎ vor arǎta cu degetul. Asta îi va face sǎ se simtǎ mai puţin responsabili. Politicieni cu vorbe înflǎcǎrate pe buze, dar cu întuneric în suflet. Nu vor şti niciodatǎ câtǎ lume au aruncat în mizerie şi cât de puţin se deosebesc de cei de dinaintea lor. Puţinǎ iubire… aşa spunea mereu tata… puţinǎ iubire şi lumea asta ar putea fi salvatǎ. Puţinǎ iubire şi Isus n-ar fi avut niciodatǎ nevoie sǎ se urce pe cruce.“
„Doamne, câtǎ dreptate ai…“
„Dar încǎ mai putem face ceva. Dragostea pe care o purtǎm unii altora ne va aduce la liman.“
M-a sǎrutat îndelung, fǎrǎ sǎ mai spunǎ nimic.
„Ai grijǎ de copii“, i-am mai susurat, sǎrutându-l pe tâmplǎ.
„Stai liniştitǎ. Ei sunt ochii mei din cap.“
Apoi am îngenunchiat şi, luându-i de mânuţe, le-am spus:
„Hei, voi, sǎ vǎ uitaţi dupǎ avion, cǎ voi fi la geam sǎ vǎ fac din mânǎ.“
„Serios?“
„Serios. Şi încǎ ceva, era sǎ uit. Am o micǎ suprizǎ pentru fiecare dintre voi.“
„Ce sulplizǎ, ce sulplizǎ?“, strigǎ Alina.
„Staţi sǎ vǎ spun. Georgicǎ, ţi-aduci aminte ce mi-ai spus cǎ ai vrea, în seara de Crǎciun?”
I se luminarǎ, dintr-odatǎ, ochii.
„Un cǎţel!“
„Şi nu orice cǎţel. Ţii minte?“
„Cum sǎ nu? Ţi-am spus cǎ vreau un pui de labrador.“
„Cam mare pentru apartamentul nostru… dar, dacǎ tati nu se supǎrǎ…“
Leo ne privea cu ochi umezi şi simţeam cǎ, în clipa aceea, aş fi putut aduce şi o turmǎ de elefanţi în casǎ, şi nu ar fi clipit.
„Sigur…“ , a spus doar, încet.
„Ce vrei sǎ spui, mamǎ? Când pot sǎ iau caţelul?“
„Ei… l-am luat deja. Ce crezi? Te aşteaptǎ în curte la tanti Vasilica. E mic şi neastâmpǎrat ca tine. Sǎ-i dai un nume şi sǎ ai grijǎ de el.“
„Sǎru’mana, mama! Abia aştept, nu-mi vine sǎ cred!“
„Iar pentru tine, micuţa mea prinţesǎ…“, i-am spus Alinei care-şi aştepta, cuminte, rândul. „Mai ţii minte ce-ţi doreai?“
„Pǎpuşa aia cale volbeşte!“
„Aha, deci am ţinut bine minte. Am deschis valiza şi am scos cutia de un roz delicat, legatǎ cu panglicǎ argintie.
„O cheamǎ Viorica. Şi va fi prietena ta nedespǎrţitǎ. Sǎ ai grijǎ de ea.“
„Violica!“, exclamase, desfǎcând nerǎbdǎtoare cutia. „Vai, ce flumoasǎ e! Mulţumec, mama!“
M-am uitat în ochii lor luminaţi de acea bucurie neaşteptatǎ, pentru o clipǎ uitând pentru ce veniserǎ la aeroport. În secunda aceea totul a avut, parcǎ, sens şi am ştiut exact pentru ce plecam. Plecam pentru lumina aceea de pe chipurile lor. Pentru bucuria fǎrǎ preţ care li se aprindea în priviri când li se întâmpla ceva bun. Pentru sǎmânţa de fericire pe care o meritau. Dumnezeu îi adusese pe lume şi îi pusese în calea mea, iar asta trebuia să însemne ceva. Nu ştiam ce ne rezervǎ viitorul şi stǎteam, cu toţii, zgribuliţi sub plapuma neîncǎpǎtoare a realitǎţii pe care o trǎiam.
Dar un lucru era sigur: copiii aceia nu aveau sǎ sufere lipsurile pe care le suferiserǎm noi.
Atâta timp cât încǎ mai aveam în trup forţa sǎ muncesc, nu avea sǎ le fie foame, sete sau frig.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Rediviva
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
