Eugen Uricaru s-a născut la 1 Noiembrie 1946, în Buhuşi. Fondator (1968) al grupării literare şi al revistei Echinox. Debutează editorial în 1974 cu volumul de povestiri Despre purpură. Publică, apoi, volumul de nuvele Antonia (1977) – tradus în Rusia, Macedonia, Serbia – precum şi romanul Rug şi flacără (1977) – tradus în Germania şi Ungaria. Urmează romanul Mierea (1978) – tradus în Germania şi Ungaria, Aşteptându-i pe barbari (1981), tradus în Franţa, Rusia, Vietnam, Ungaria, Vladia (1982 ), tradus în Ungaria şi în Rusia, 1784 – Vreme în schimbare ( 1984), Memoria (1985), Stăpânirea desine (1986), Glorie (1987), Pentimento – La anii treizeci (1989), Complotul (1990). În anul 2001 publică volumul de eseuri Navigare, urmând apoi romanele Supunerea (2005) – apărut în traducere în Franţa, Cât ar cîntări unînger ( 2008), Plan de rezervă (2011).
Traduceri din Curzio Malaparte, Italo Calvino, Carlo Collodi, Alexandr Soljeniţîn. Autor de scenarii de film, Rug şi flacără – Marele Premiu la Santa Rem (Portugalia), Stare de fapt – Marele Premiu la San Marino.
Este laureat al Premiului pentru proză „Ion Creangă” al Academiei Române, al Premiului pentru proză al U.S.R., şi al Premiului Naţional „Mihail Sadoveanu”. Este fondator al Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură “ – de la Neptun.
„Beniamin este cartea sacrificiului, a bunelor intenţii care aştern drumul spre infern, a înţelegerii şi neînţelegerii a ceea ce ni s-a întâmplat în 1989.
Aşa după cum existenţa noastră nu este doar un simplu imperiu al raţiunii, istoria nu este doar o consecinţă logică a evenimentelor. Întotdeauna există ceva ce nu poate fi explicat. Acest roman deschide o cale a înţelegerii grozăviei unor fapte petrecute în decembrie 1989, între care, cea mai învăluită în mister, – uciderea şi arderea cadavrelor unui grup de oameni. Cenuşa lor a fost aruncată la canal. Probabil erau cei care trebuiau să ia asupra lor suferinţa tuturor.” - Eugen Uricaru
Beniamin este a patra carte din proiectul epic început cu Supunerea şi continuat cu romanele Cât ar cântări un înger şi Plan de rezervă, apărute la Editura Cartea Românească.
*
* *
Mama, tata, Beniamin şi cu mine trăiam într-o casă pe care n-o cumpăraserăm, ci chiar o construiserăm. De fapt o construiseră mama şi tata. Asta nu însemna că dăduseră bani la alţii să o ridice. Nu era aşa. Toate casele de pe Câmpul Verde fuseseră făcute chiar de cei care locuiau în ele. Toate erau la fel, se chemau case-tip. Unii aveau puţin noroc şi puteau să le ridice spate în spate, cu un zid comun şi un singur acoperiş. Norocul acesta însemna că le trebuiau mai puţini bani pentru lemnărie şi tablă, zidurile nu costau, că le făceau singuri. Pe locul unde urma să se ridice casa se săpa o groapă, ea devenea pivniţa sau beciul, cum se mai zicea, iar pământul se amesteca bine cu paie şi apă, se frământa cu picioarele, ca la struguri când faci mustul. Pasta cenuşie era turnată într-o formă din lemn, ca o ladă cu mânere, fără capac şi calupurile se lăsau la soare. Dacă ploua, ghinion. Cărămizile astea nearse nu sunt o glumă şi niciun semn de sărăcie. Beniamin ştia şi asta – el spunea că Asiria şi Babylonul s-au construit tot din chirpici. Numai că acolo nu plouă. Tot secretul la casele astea era să reuşeşti să le ridici repede, să aşezi grinzile şi căpriorii şi deasupra, acoperişul. Dacă puneai acoperişul înainte de a ploua, aveai casă. Dacă nu, nu. Ai mei au făcut chirpici singuri. Tata şi-a suflecat pantalonii şi a frământat lutul cu paie cu atâta înverşunare încât cred că au ieşit cele mai bune cărămizi nearse din cartier. Era ceva în furia aia a lui pe care am înţeles-o mai târziu. Am priceput-o când l-am auzit pe fratele lui, unchiul meu preferat, nenea Păvălucă, spunând – Ah, dacă mi-aş lua înapoi pământul meu, acum aş pleca din fabrică. Aş lăsa tot, leafă, program de opt ore, odaia cu chirie, tot aş lăsa şi m-aş întoarce! Două hectare, mă ţâcă, (aşa îmi zicea, nu-i plăcea că mă cheamă Simon) două hectare, dar ale mele! Avea în ochi şi pe faţă umbra aceleiaşi îndârjiri pe care o văzusem la tatăl meu când frământa lutul şi paiele pentru casa lui. Era greu de înţeles cum se născuse cartierul acela de „case particulare“ când tot ce era proprietate privată era fie distrus, fie repudiat. Prăvălioarele de pe uliţa evreiască se închideau pe rând, pe măsură ce la parterul blocurilor se deschideau magazine de stat în care aveai senzaţia că totul e la grămadă, că ajunge la toată lumea, dar din care dispăruse orice urmă de viaţă, de plăcere a negustoriei şi a cumpăratului. Plăcerea era de tocmeala care era de cele mai multe ori distractivă şi întotdeauna presărată cu oftături, plecăciuni, gesturi de favoare. Asta făcea ca totul să fie un fel de duel galant în care toată lumea câştiga. Era greu de înţeles, dar cartierul se ridicase, toate casele aveau grădină de zarzavat în spatele lor şi de flori în faţa lor. Unii, mai gospodari, plantaseră meri şi pruni, chiar şi câte un păr mai pretenţios, încercaseră cu caişi şi vişini dar nu mersese, era un curent de aer rece care cobora dinspre dealul pe care era căţărat oraşul nou, venea pe neaşteptate, când lumea credea că scăpase de iarnă cu totul şi făcea prăpăd în florile albe şi roz ale pomilor. Cred că asta a fost cel mai rău lucru, tot timpul. Răul venea când te aşteptai că ai scăpat de el. Ori poate că nu venea chiar pe neaşteptate, dar asta era slăbiciunea omenească, să uite repede, prea repede lucrurile rele. Beniamin spunea mereu „nu trebuie să uiţi răul, dacă îl uiţi, te obişnuieşti cu el“. Dar dacă nu te obişnuieşti, cum o să poţi trăi în suferinţă, mă întreb eu. Eu cred că aproape toţi oamenii se acomodează cu răul, cu suferinţa şi cumva pot trăi şi aşa. Dar mai sunt unii, puţini, foarte puţini, cam trei-patru duzini, să zicem, dintre toţi oamenii la un moment dat, care nu se pot împăca. Din această cauză suferă. Suferă atât de mult încât îi scutesc pe ceilalţi de suferinţă. Şi să nu vă închipuiţi că-i iubeşte cineva pentru asta! Pe cei mai mulţi, ba, ce spun, pe toţi, nici nu-i bagă în seamă. Se uită la ei şi parcă ar spune „aşa le trebuie, dacă nu-şi bagă minţile în cap!“. Dar nu spun. Nu spun deoarece asta ar însemna să arate că ei îşi dau seama de ce se întâmplă. Îşi dau seama că există aceşti nenorociţi care suferă pentru ei. Că îşi dau seama că datorită lor, viaţa e suportabilă. Dacă ar recunoaşte asta, măcar atât, să nu facă nimic, dar să recunoască, suferinţa s-ar împrăştia în lume, i-ar atinge pe toţi şi chiar că viaţa ar deveni insuportabilă, un chin. Un chin pentru toată lumea! Măcar aşa, o mână de oameni, o grămăjoară se perpeleşte, şi e doar vina lor iar restul pot să-şi vadă de treabă. Ar putea să fie doar o poveste de îmbrobodit copiii dar nu e. Nu e, deoarece eu chiar am reuşit să-mi dau seama cine, în cartierul nostru, suferă ca un câine şi am reuşit pentru că nu l-am scăpat din ochi pe Beniamin. De fapt, nu pe el, pe el îl aveam aproape, era toată ziua sub ochii mei, ci pe cei care căscau gura şi ochii la el. Dar Beniamin îi strânge în jurul lui, ca un magnet, pe toţi cei care poartă în spinarea lor, povara suferinţei celorlalţi. M-am întrebat mereu cum face şi mai cu seamă, de ce o face. Bineînţeles că n-am aflat nimic sau măcar, n-am aflat mare lucru. De la fiecare dintre cei care-l înconjurau cu admiraţie pe fratele meu am reuşit să obţin ceva, cu voia sau fără voia lor, dar asta nu înseamnă că ştiu. Nici că m-am apropiat cumva de adevăr. Între toţi, Hariton Milea, pe care de fapt nu-l chema Hariton, mi-a fost de cel mai mare ajutor, adică m-a făcut să înţeleg că nu oricine putea suporta puterea de atracţie a lui Beniamin. Cei mai mulţi fugeau la timp, înainte să înceapă să-l iubească, să-i devină apropiaţi. Se îndepărtau, fiecare în felul său, dar sunt sigur că într-un fel sau altul toată viaţa lor au purtat cu ei semnele faptului că l-au cunoscut. Aşa cum copiii poartă toată viaţa urma vaccinărilor, pe braţ, ori, dacă nu o au, ciupiturile de vărsat, ori pe nas, ori pe obraji. Cum s-ar spune, nu era scăpare de Beniamin, dacă te întâlneai cu el. Sau, dacă îţi ieşea în cale. Cu mine e altceva. Eu sunt fratele lui, chiar dacă mai mic, deci cumva sunt ca el, o parte din el sunt şi eu, deşi chestia asta e foarte nelămurită. Nenea Păvălucă, fratele tatei, care lucra cu el la aceeaşi fabrică de mobilă de la marginea oraşului, nu foarte departe de cartierul nostru, puteai merge pe jos, deşi se introdusese cu fast o linie de autobuze, el era tapiţer, iar tata era tâmplar, nenea Păvălucă zicea – tu semeni cu taică-tu, da’ Beniamin parcă e făcut numai de maică-sa.
Nu-mi închipui că nenea Păvălucă i-a văzut certificatul de naştere. Eu l-am văzut. Toate actele şi fotografiile de familie sunt puse bine într-o cutie de tablă, o cutie de biscuiţi, nemţească, din vremea războiului, rămasă, cine ştie cum, în locuinţa în care stăteam înainte de a ne muta în casa noastră. Era o casă mare, boierească, avea şi mansardă şi scări de ciment care duceau fie la subsol, fie până în pod, cămăruţe pline de vechituri în care intram doar noi, Beniamin şi cu mine, pentru că erau ticsite de lucruri nefolositoare, cărţi vechi, rupte şi scorojite, ale vechilor proprietari şi tot felul de dulapuri şi dulăpioare încuiate. Tot ce se găsea în acele cămăruţe nu era al nostru. Era al lor. Adică al unor oameni pe care nu i-am văzut niciodată şi nici nu cred că îi voi întâlni vreodată, cu toate că într-o zi s-ar putea întoarce. Tata şi cu mama şi cu Beniamin s-au mutat în casă când acolo nu mai era nimeni. Toată lumea ştia asta, numai Beniamin zicea altceva. El susţinea că nu există casă cu adevărat pustie. Încă de la început, când se ridică pereţii, când se pune acoperişul, casa începe să se umple de prezenţe, aşa spunea el, „prezenţe“. Astea sunt un fel de urme, de amprente, voci, sunete care se imprimă în zid, rămân în aer, se lipesc de tavan, se plimbă prin pod. Nu sunt „prezenţe“ la întâmplare şi ale tuturor celor care au trecut pe acolo, ci doar ale celor care sunt de-ai casei. Chiar aşa spunea Beniamin „nu le spunea oaspeţilor să se simtă ca acasă, iar prietenilor apropiaţi să fie de-ai casei?“.
Eu i-am văzut actul de naştere pentru că aveam o curiozitate şi o plăcere de nedescris să scotocesc prin cele mai ferite locuri şi o făceam nu doar din dorinţa de a afla secrete, pentru un adolescent tot ce nu ştie devine secret, dar şi dintr-o firească necesitate de a afla cine este, cui aparţine, cine sunt ceilalţi. Mă căţăram pe dulapurile cu haine unde se aflau cutii de carton şi câtre o valijoară scâlciată, pline cu mărunţişuri ori încălţări uzate de care nu se îndura nimeni să scape, căutam cu înverşunare prin buzunarele paltonului, ale pantalonilor de iarnă, întotdeauna se mai găsea câte ceva, un bilet de cinema, altul de tren, câteva monede de 25 de bani, ba chiar şi vreo hârtie mare de trei lei cu care mă puteam duce pe ascuns la film. Cotrobăiam pe sub paturi ori în lada cu rufe de pat şi întotdeauna mai descopeream ceva. Aşa am dat peste cutia de tablă în care se aflau actele familiei. Pentru mine a fost o pierdere de sine. Era uluitor, plin de mistere şi un morman de noutăţi, la un loc. Erau acte vechi, cum ar fi carnetul de meşter al tatălui meu, în care scria că el este tâmplar de meserie şi asta o spunea Regele. Nici nu ştiam că existase un Rege, regii vin din poveşti şi se întorc în poveşti, oricum Regele adeverea că tata era tâmplar. Tâmplar a fost în continuare şi când n-a mai existat Regele şi cred că a rămas la tâmplărie din cauza lui Beniamin. Poate şi din cauza mea, dar Beniamin era fratele cel mai mare. Fratele care conta. „Băiatu’ acesta nu va câştiga niciun ban, niciodată“, spunea tata când îl auzea pe Beniamin vorbind de unul singur în odaia de lângă bucătăria în comun. Împărţeam casa cu altă familie care nu avea copii. El era contabil la Fabrica de Spirt, doar aşa se explica de ce părea tot timpul ameţit deşi nu se atingea de băutură, iar ea lucra la Gară. Nu ne vedeam decât în bucătărie. „O să rămân tâmplar până la moarte ca să-i dau lui de mâncare“ bombănea tata, dar eu mi-am dat seama că de fapt era foarte atent la ce spunea Beniamin. Iar băiatul lui cel mare citea tot felul de cărţi pe care nu ştiu de unde le aducea, că în casă nu aveam cărţi, nici măcar rafturi pentru cărţi pe care să troneze mileuri croşetate iar deasupra lor bibelouri, peşti de sticlă sau măcar vaze cu flori din hârtie, cum am văzut în alte locuinţe. Nu umbla prin odăiţele în care se găseau tot felul de vechituri, ca mine, acolo erau şi cărţi scorojite, pline de praf, dar cărţi. Pe acolo cotrobăiam doar eu. Aşa am găsit cutia şi în cutie, actul lui de naştere. Era şi actul meu de naştere. Aşa am putut să le compar. Pe al meu scria limpede cine era tatăl. Cine era mama. Pe al lui scria numai cine era mama. În dreptul tatălui era trasă o linie. O linie subţire, neagră dar foarte clară şi foarte decisă. Cred că m-am uitat la hârtiile acelea verzui, uşor tocite pe la colţuri, asta însemna că nu fuseseră puse acolo şi uitate, s-a umblat cu ele şi totuşi nu deranjase pe nimeni faptul că Beniamin purta numele de familie care era al tuturor din această familie, dar când era vorba de numele tatălui său – o linie. Subţire, neagră, decisă. Atunci mi-a încolţit în minte un gând care nu mi-a dat pace niciodată – Beniamin nu e un copil obişnuit, e fratele meu, dar nu e fiul tatălui meu. Pe tatăl meu îl chema Iosif. Nu era foarte incitant că îl chema ca pe Stalin, deşi Stalin murise. Sau poate de aceea, cât Stalin a trăit nimeni nu se lua de el, de cum îl cheamă. Dar după ce Stalin a murit şi încet-încet lumea a început să-l înjure în gura mare, tata a hotărât ca lumea să-i spună Joji. Joji e un fel de Iosif, dar pe ungureşte. Noi nu suntem unguri şi de acum Joji nu avea nicio legătură cu Iosif. Pe unul dintre prietenii mei îl cheamă Adolf dar nimeni nu se ia de el, pentru că seamănă a evreu. Nu e, dar are noroc să semene şi aşa nimeni nu îl ia peste picior.
Cu vremea, lumea a uitat de Stalin, a uitat de multe şi pe tata a început să-l cheme din nou Iosif. Aşa scria şi în actul meu de naştere – Prenumele tatălui – Iosif. În actul de naştere al lui Beniamin, nu scria nimic. Tatăl – necunoscut. Sau neştiut. Sau, mai ştii, are alt tată al cărui nume nici măcar nu se putea scrie. Iar dacă nu se putea scrie, nu se putea pronunţa. Acesta e Beniamin, pentru care tatăl meu e hotărât să muncească până la moarte din cauză că el nu-i în stare să-şi câştige o bucată de pâine. Să aibă o meserie, să meargă la lucru, chiar la fabrica de mobilă unde şi-a găsit locul pe lângă tata şi unchiul Păvălucă. E loc acolo şi pentru cei care nu taie în lemn. Numai că Beniamin nu taie nici în fier, nici în piatră, nici în stofă, nu taie în nimic. El vorbeşte. Toată ziua vorbeşte, chiar şi când citeşte cărţile lui, vorbeşte. Nu mi-am dat seama niciodată dacă citeşte cu voce tare ori discută, comentează ceea ce e scris acolo. Stătea singur în odaie şi îi puteai auzi paşii, se plimba şi gesticula de parcă ar fi fost în faţa cuiva, iar cuvintele lui erau răzbătitoare şi dincolo de pereţi, de uşi, atât de puternice încât voiai nu voiai, îl ascultai. Tata, mai ales, era atent la vorbăria lui. Poate îşi punea ceva speranţe, poate avea nădejde că se va alege ceva de capul lui. Eu nu-l ascultam, nu-mi era uşor să nu-l ascult, dar mă străduiam. Îmi căutam de joacă, aveam o maşinuţă din tablă, cu cheie, răsuceam cheia şi îi dădeam drumul să meargă, iar răsuceam cheia iar maşina mergea unde o îndreptam eu. Niciodată în altă parte.
Din romanul cu acelaşi nume în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
