Nu e prima dată când o discuţie pasionantă pe Facebook, purtată cu oameni inteligenţi şi cultivaţi, mă face să simt nevoia unei dezvoltări. Despre care mi-am dat seama ulterior că ar fi cea mai potrivită deschidere de an a acestei rubrici a „Ziarului de duminică”.
Am afirmat, aşadar, că bucuria de a trăi începe atunci când nu (mai) consideri că ai ceva de demonstrat. Când nu mai eşti preocupat, frământat, speriat, obsedat că trebuie să-ţi probezi inteligenţa, competenţa, frumuseţea, bunătatea, bogăţia, forţa, curajul etc. Când te împaci cu tine însuţi şi cu lumea, asumându-te aşa cum eşti, cu calităţile şi defectele pe care le ai.
Cu o bicicletă, spune Jerome K. Jerome în „Trei pe două biciclete”, poţi să faci două lucruri: să mergi cu ea sau să o revizuieşti. Este discutabil faptul că prima ocupaţie e mai interesantă decât a doua, căci, executată sub un şopron, revizuirea nu depinde de capriciile vremii, nici de starea drumurilor, nici de trafic, sunteţi doar tu, bicicleta şi uneltele. Dar – atrage atenţia Jerome, care, ca orice mare umorist este şi un remarcabil filozof – marea greşeală este să crezi că poţi să le faci pe amândouă: s-o şi revizuieşti, să şi mergi cu ea! Trebuie să alegi ce vrei să faci.
Mutatis mutandis, cred că viaţa poate fi ori trăită, ori analizată şi revizuită, adică îmbunătăţită. Le poţi face pe amândouă, dar nu în aceeaşi perioadă de timp.
Unii dintre prietenii mei Fb mi-au dat dreptate, în principiu, susţinând însă că o asemenea împăcare cu tine însuţi nu poate veni decât... la pensie şi că este cumva sinonimă cu consolarea, renunţarea, sau măcar cu înţelepciunea. Nu cred asta. Nu cred că e o chestiune de vârstă, ci de prioritate, la orice vârstă.
Alţii doar au oftat că „E cam greu”. Da, dacă o transformi şi pe ea în ceva de demonstrat! Yoga şi alte filozofii de viaţă te pot învăţa cum să cucereşti asta.
Am mai fost întrebat cum ştii că nu mai ai nimic de demonstrat şi am răspuns că nu este vorba de vreun proces raţional, ci doar de ceva ce simţi sau nu simţi. La fel ca Jerome, am subliniat că nu susţin superioritatea vreuneia dintre atitudini, ci doar constat că sunt incompatibile: ori te bucuri relaxat de viaţă, ori eşti încordat de ceea ce (crezi că) ai de făcut.
O ramură specială a discuţiei a fost cea legată de creaţia artistică. Aici am fost în total acord, căci eu, unul, cred asta de mult: cu puţine excepţii, marea artă se naşte din suferinţă, din (auto)torturare psihologică, din frustrare, din supărare, din enervare, chiar din „draci”.
Tiberiu Orăşan, unul dintre participanţii la discuţie a formulat mult mai clar decât mine ceea ce voiam eu să spun: „Ne putem bucura pe deplin de viaţă abia în momentul în care înţelegem ce suntem şi ne asumăm aşa cum suntem, indiferent dacă atingem, fie şi măcar tangenţial, nivelul aspiraţiilor noastre; popular spus, ne bucurăm deplin de viaţă abia atunci cînd ne simţim bine în pielea noastră, eliberaţi de imperative. Cred că viaţa este un dar celest şi nu întotdeauna suntem capabili să ne înţelegem rostul pe această lume.”
Trei mi se par ideile-cheie din această excelentă formulare. Prima: că bucuria de a trăi nu depinde de nivelul de realizare (indiferent în ce sens); mai mult, nu depinde nici măcar de aspiraţiile noastre! Cu alte cuvinte, te poţi bucura de viaţă chiar dacă n-ai făcut mare lucru din ceea ce sperai să faci (sau – adaug eu – se aştepta de la tine sau era „normal” să faci). A doua este sintetizată în sintagma „eliberaţi de imperative”. Nu cred că e nevoie să comentez! A treia: fiecare om are un rost pe această lume, dar nu toţi şi-l înţeleg. Aici e punctul nevralgic al subiectului propus! Cei mai mulţi dintre noi ne atribuim singuri un rost MAI MARE decât cel real şi, cum nu putem să-l atingem, suntem frustraţi şi nu mai apucăm să ne bucurăm de viaţă.
Opiniei mele i s-a mai adus o obiecţie întemeiată pe faptul că un mare număr de artişti care în mod sigur nu mai aveau nimic de demonstrat s-au sinucis, inclusiv vreo doi care luaseră Premiul Nobel. Numai că una este ceea ce credem noi despre gradul de realizare al unui om, iar ceea ce socoteşte el însuşi despre sine poate fi o cu totul altă poveste. „Nemulţumirea creatoare” îi bântuie şi pe unii titani şi, da, poate duce la sinucidere.
În fine, o altă intervenţie m-a făcut să reflectez îndelung şi practic a provocat aceste rânduri. Ea aparţine Danielei Ionescu, o prietenă Fb din Suedia, care, în sub-discuţia despre creaţie, a concluzionat: „Nefericirea a fost intotdeauna motorul progresului”.
Aşa este. Dar nu singurul! Un alt motor al progresului este, de pildă, comoditatea – dacă nu chiar, de-a dreptul, lenea! Telecomanda, servodirecţia şi o mulţime de alte invenţii şi inovaţii au fost create de/pentru oamenii care se săturaseră să se ridice din fotoliu de fiecare dată când voiau să schimba canalul TV sau oboseau trăgând de volan.
Motoare ale progresului sunt şi perseverenţa, şi orgoliul, şi ambiţia, chiar şi întâmplarea.
Între ele – entuziasmul. Adică bucuria de a trăi.
Legenda spune că, ridicat de Regina Elisabeta I la rangul de cavaler după ce crease cel mai tare oximoron din istorie, învingând Invincibila Armada, Sir Francis Drake ar fi rostit următoarele uimitoare cuvinte:
„Bucuria de a trăi vine din acţiune, din efort, din marile încercări – şi nu din succes.”
I rest my case...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
