Hardy tolera mai bine duhoarea cadavrelor. Poate pentru că era mai înalt şi depăşea cea mai urâtă parte din aceasta sau poate pentru că avea un miros mai puţin ascuţit decât majoritatea oamenilor. De data aceasta însă, duhnea îngrozitor.
– La naiba, ce pute! mormăise Carl pe hol în timp ce îşi trăgeau în picioare papucii din plastic albastru.
– O să deschid o fereastră, zisese Hardy şi intrase în încăperea de lângă intrarea claustrofobică.
Carl mersese mai departe spre uşa ce ducea în micuţa sufragerie. Nu pătrundea cine ştie ce lumină printre jaluzelele trase, dar era îndeajuns ca să vadă silueta din colţ, cu pielea gri-verzuie şi cu fisuri adânci în băşicile ce-i acopereau cea mai mare parte a feţei. Un lichid roşiatic i se prelinsese din nas, iar nasturii cămăşii ameninţau să sară din cauza presiunii exercitate de toracele umflat. Ochii erau ca de ceară.
– Cuiul a fost tras în cap cu un pistol pneumatic Paslode, zisese Hardy din spate. E pe masa din camera următoare. Mai există şi o şurubelniţă automată, încă încărcată. Adu-mi aminte că trebuie să aflăm cât timp poate rămâne încărcată.
Stătuseră acolo analizând scena preţ de câteva clipe, până ce Anker li se alăturase.
– Vecinul locuieşte aici de pe 16 ianuarie, spusese el. Asta înseamnă zece zile şi nu l-a văzut pe cel decedat ieşind din casă nici măcar o dată. Arătase spre cadavru şi se uitase prin cameră. Vecinul stătea pe verandă, bucurându-se de încălzirea globală, când a observat mirosul. Este foarte tulburat, săracul. Poate că ar trebui să-i spunem medicului să se uite puţin şi la el după ce examinează cadavrul.
Mai târziu, Carl nu putuse să ofere decât o descriere lacunară a ceea ce se întâmplase în continuare, iar ofiţerii superiori nu aveau decât să se mulţumească numai cu atât. Oricum, potrivit majorităţii, el nu fusese pe deplin conştient. Dar asta nu era deloc adevărat. De fapt, îşi amintea prea bine ce se întâmplase. Doar că nu avusese chef să intre în detalii.
Auzise pe cineva intrând pe uşa din bucătărie, dar nu reacţionase. Poate că de vină fusese duhoarea, poate că se gândise că sosiseră tehnicienii de la Omucideri. Câteva secunde mai târziu, cu coada ochiului, înregistrase prezenţa unei siluete îmbrăcate într-o cămaşă roşie, care se avântase în încăpere. Carl se gândise să scoată arma, dar nu o făcuse. Reflexele îi jucaseră feste. Simţise undele de şoc în clipa în care prima împuşcătură îl lovise pe Hardy în spate şi acesta căzuse la pământ trăgându-l pe Carl în jos şi prinzându-l sub el. Presiunea enormă a corpului străpuns de glonţ al lui Hardy îndoi într-o parte şira spinării lui Carl şi îi blocă genunchiul.
Urmară apoi împuşcăturile care îl loviră pe Anker în piept şi pe Carl în tâmplă. Îşi amintea cu o extraordinară claritate cum zăcea acolo acoperit de trupul lui Hardy intrat în hiperventilaţie şi cum sângele acestuia se scurgea şi se amesteca pe podea cu al lui. În timp ce picioarele ucigaşilor treceau pe lângă el, se gândise că era bine să-şi scoată pistolul.
În spatele lui, Anker era pe podea şi încerca să se răsucească în timp ce agresorii vorbeau între ei în cămăruţa de lângă intrare. Numai câteva secunde trecuseră înainte ca ei să se întoarcă în sufragerie. Carl îl auzise pe Anker când le ordonase să se oprească. Mai târziu aflase că acesta scosese pistolul. În replică la comanda lui Anker urmase încă o împuşcătură ce cutremurase podeaua şi îl nimerise pe Anker chiar în inimă.
Nu durase mult. Criminalii se strecuraseră pe uşa din bucătărie, iar Carl rămăsese nemişcat. Zăcuse acolo inert.
Nici măcar la sosirea medicului legist nu dăduse niciun semn de viaţă. Mai târziu, atât medicul legist, cât şi şeful de la Omucideri îi spuseseră că la început îl crezuseră mort. Carl zăcuse multă vreme, ca şi cum ar fi fost leşinat, cu capul plin de gânduri disperate. Îi luaseră pulsul şi apoi îi duseseră cu maşina, pe el şi pe cei doi parteneri ai săi. Abia la spital deschisese ochii. Îi spuseseră că atunci avea o privire ca de mort. Crezuseră că din cauza şocului, însă, de fapt, era de ruşine.
– Vă pot ajuta cu ceva? întrebă un bărbat de treizeci şi ceva de ani care purta un halat alb.
Carl se îndepărtă de peretele de care stătuse rezemat.
– Tocmai am fost să-l văd pe Hardy Henningsen.
– Hardy, da. Sunteţi un membru al familiei?
– Nu, sunt colegul lui. Am fost şeful echipei în care lucra Hardy, la Departamentul Omucideri.
– Înţeleg.
– Care este prognoza pentru Hardy? O să poată merge din nou?
Tânărul doctor făcu un gest abia perceptibil. Răspunsul era clar. Starea de sănătate a pacientului său nu îl privea pe Carl.
– Mă tem că nu pot da această informaţie nimănui cu excepţia membrilor familiei. Sunt sigur că înţelegeţi.
Carl îl apucă de mânecă.
– Am fost cu el când s-a întâmplat, înţelegeţi asta? Şi eu am fost împuşcat. Unul dintre colegii noştri a fost omorât. Am fost împreună, de-asta aş vrea să ştiu. O să poată merge din nou? Îmi puteţi spune asta?
– Îmi pare rău, răspunse el şi îndepărtă mâna lui Carl. Nu vă pot da această informaţie, dar sunt convins că o să aflaţi pe parcurs. Fiecare dintre noi trebuie să-şi facă meseria aşa cum crede de cuviinţă.
Acel ton de autoritate tipic tuturor doctorilor şi pronunţarea calculată a vocalelor pe vârful limbii şi cu sprâncenele uşor ridicate nu erau o surpriză pentru Carl, totuşi acţionară asupra lui ca paiele puse pe foc. Ar fi putut să-l pocnească după ceafă, în schimb, alese să-l ia de guler şi să-l tragă spre el.
– Să-şi facă meseria? se răsti elMai bine ai arunca o privire la mizeria suburbană înainte să fii prea plin de tine, amice. Ai înţeles?
Strânse mai tare gulerul bărbatului, iar doctorul îi aruncă o privire disperată.
– Când fiică-ta nu vine acasă la ora zece seara, noi suntem cei care se duc s-o caute; iar când nevastă-ta e răpită sau BMW-ul tău bej de rahat dispare din parcare, noi suntem cei pe care-i suni. Venim de fiecare dată, chiar şi numai pentru a oferi consolare. Ai înţeles, ticălosule? Aşa că te mai întreb o dată: Hardy o să poată merge din nou?
Doctorul înghiţi câteva guri de aer când Carl îi dădu drumul la guler.
– Eu conduc un Mercedes, spuse el, şi nu sunt căsătorit.
Mørck se uită în ochii doctorului în halat alb. Acesta credea că ştia ce era în sufletul lui. Probabil, învăţase el ceva la cursul de psihologie pe care îl strecurase printre orele de anatomie. „O notă de umor de obicei relaxează situaţia“, se părea că fusese învăţat, dar asta nu ţinea la Carl.
– De ce nu dai fuga la Ministerul Sănătăţii ca să înveţi ce este aroganţa adevărată, mizerabilule? zise Carl şi îl împinse pe doctor într-o parte. Eşti numai un începător.
Îl aşteptau în birou, atât Marcus Jacobsen, şeful de la Omucideri, cât şi idiotul de Lars Bjørn. Un semn neliniştitor că ţipetele doctorului după ajutor se făcuseră deja auzite în afara pereţilor groşi ai clinicii. Carl îi studie o vreme pe cei doi bărbaţi. Nu, mai degrabă se părea că un impuls nebunesc le invadase creierele birocratice. Îi surprinse în timp ce schimbau priviri între ei. Sau situaţia mirosea mai degrabă ca o intervenţie de criză? Avea să fie forţat încă o dată să discute cu un psiholog despre cum să înţeleagă şi să lupte cu stresul posttraumatic? Se putea aştepta ca încă un om cu privire pătrunzătoare să apară şi să încerce să-şi forţeze calea în ungherele şi cotloanele întunecate ale minţii lui ca să scoată la suprafaţă ce spusese şi ce nu? Ar fi putut foarte bine să nu-şi mai piardă vremea. Carl ştia mai bine. Era imposibil să-i abată gândul de la acea problemă. Acumulase multe de-a lungul vremii, dar incidentul din Amager îi pusese capac. Puteau la fel de bine să-l pupe undeva.
– Ei, Carl, zise Jacobsen şi făcu un gest din cap către scaunul lui liber. Lars şi cu mine am discutat despre situaţia ta şi, în multe privinţe, cred că ne aflăm în situaţia în care drumurile noastre se despart.
Acum suna de parcă urma să fie concediat. Carl începu să bată darabana cu degetele pe marginea biroului în timp ce privea peste capul şefului lui. Voiau să-l concedieze? Ei bine, nu avea deloc de gând să le uşureze munca.
Carl privi dincolo de Grădinile Tivoli, în sus, la norii care se adunau şi ameninţau oraşul. Dacă îl concediau, avea de gând să plece înainte ca ploaia să înceapă. Nu voia să se obosească să alerge după reprezentanţii sindicatului, ci să se ducă direct la sediul acestuia, pe bulevardul H.C. Andersen. Să concediezi un coleg bun după doar o săptămână de când se întorsese din concediul de boală şi la numai câteva săptămâni după ce fusese împuşcat şi pierduse doi colegi buni? Nu-i puteau face una ca asta. Cel mai vechi sindicat de poliţie din lume nu avea decât să-şi demonstreze valoarea peste timp.
– Îmi dau seama că e puţin cam brusc pentru tine, Carl. Dar ne-am hotărât să-ţi dăm ocazia să schimbi puţin atmosfera, într-o manieră care ne va permite să ne folosim de abilităţile tale excelente de detectiv. Pe scurt, o să te promovăm şef la noul departament Q. Rolul lui va fi să investigheze cazurile care au fost clasate, dar care sunt de interes pentru societate. Ai putea spune că sunt cazuri ce merită o atenţie specială.
„Să fiu al naibii“, îşi spuse Carl, lăsându-se pe spate cu scaunul.
– O să trebuiască să conduci departamentul singur, dar cine poate face acest lucru mai bine ca tine?
– Aproape oricine, răspunse el, uitându-se la perete.
– Ascultă, Carl. Ai trecut printr-o perioadă dură, iar poziţia asta ţi se potriveşte mănuşă.
„Ce ştii tu, ticălosule?“ se gândi Carl.
– O să conduci totul în întregime de unul singur. O să selectăm un număr de cazuri împreună cu câţiva comisari din poliţia districtuală, şi apoi tu o să poţi prioritiza modul în care te vei ocupa de ele şi ce proceduri vei folosi. O să ai un buget pentru călătorii; nu avem nevoie decât de un raport lunar, adăuga şeful lui.
Carl se încruntă.
– Comisari din poliţia districtuală? Asta ai spus?
– Da, este o activitate de interes naţional. Iată şi motivul pentru care nu mai poţi fi în aceeaşi echipă cu vechii tăi colegi. Am înfiinţat un nou departament aici la sediu, dar va fi o entitate complet separată. Biroul tău este amenajat chiar acum.
„Deşteaptă mişcare. Acum nu vor mai fi nevoiţi să-mi asculte criticile“, gândi Carl, dar nu rosti decât:
– Chiar aşa? Şi unde anume se află biroul, dacă pot întreba? Aveţi de gând să mi le daţi pe ale voastre?
Şeful lui zâmbi puţin jenat.
– Unde se află biroul tău? Ei bine, deocamdată este la subsol, dar lucrurile se vor putea schimba mai încolo. Hai să vedem cum merge treaba mai întâi. Dacă procentajul cazurilor pe care le rezolvi este cel puţin decent, cine ştie ce se poate întâmpla?
Carl îşi îndreptă din nou privirea spre nori. La subsol, spuseseră. Deci acesta era planul. Aveau de gând să-l îndepărteze. Îi aruncau câteva oase, îl ţineau pe loc, îl izolau şi se asigurau că rămânea în depresie. Ca şi cum ar fi avut vreo importanţă dacă asta se întâmpla în acel loc sau dedesubt. Urma să facă, totuşi, exact ceea ce voia. Adică pe cât posibil, absolut nimic.
– Apropo, ce face Hardy? întrebă Jacobsen după o pauză potrivită.
Carl îşi mută privirea înapoi la şeful lui. Era prima oară când acesta îi punea această întrebare.
5
2002
Seara, Merete Lynggaard redevenea ea însăşi. Cu fiecare linie albă ce gonea pe sub maşina ei în timp ce se îndrepta spre casă, se descotorosea de o parte a ei care nu se potrivea cu viaţa din spatele copacilor tisa din Magleby. Se simţea transformată în clipa în care se întorcea spre casele adormite din regiunea Stevns şi traversa podul peste Râul Tryggevælde.
Uffe stătea acolo, ca de obicei, cu o cană cu ceai rece pe marginea măsuţei de cafea din faţa lui, inundat de lumina televizorului, cu volumul dat la maximum. Ea parcă maşina în garaj, dădu ocol locuinţei până la uşa din spate şi îl căzu vlar prin ferestrele ce dădeau spre curte. Mereu acelaşi Uffe. Tăcut şi imobil.
Îşi aruncă pantofii cu tocuri înalte în spălătorie, puse servieta deasupra cazanului, îşi agăţă haina în hol şi duse documentele în biroul ei. Apoi îşi scoase costumul cu pantaloni marca Filippa K., îl aşeză pe un scaun de lângă maşina de spălat, îşi scoase hainele de casă şi îşi puse papucii. Totul era aşa cum trebuia. Nu era genul care simţea nevoia să îndepărteze tot ce se întâmplase în timpul zilei sub jetul duşului imediat ce intra pe uşă.
Scotoci adânc prin punga de plastic şi găsi dulciurile Hopjes. Abia după ce bomboana se afla pe limba ei şi îi ridică nivelul de zahăr din sânge era gata să-şi îndrepte atenţia spre sufragerie.
Strigă:
– Bună, Uffe! Am ajuns acasă.
Întotdeauna era acelaşi ritual. Ştia că Uffe observase farurile maşinii încă de când se aflase pe deal, dar niciunul dintre ei nu simţea nevoia de contact până nu venea momentul potrivit.
Se aşeză în faţa lui, încercând să-i capteze atenţia.
– Hei, domnule, încă mai stai aici, la televizor, şi te holbezi la prezentatoarea aceea drăguţă, Trine Sick?
El se strâmbă, ridurile din colţurile ochilor întinzându-i-se până în dreptul părului de la tâmple, dar ochii nu părăsiră ecranul.
– Eşti un ticălos, ştii asta?
Îi luă mâna în palmele ei. Era caldă şi moale, ca de obicei. Dar îţi place mai mult de Lotte Mejlhede. Crezi că n-am observat asta?
De data aceasta observă că buzele lui schiţară un zâmbet. Contactul fusese realizat. O, da, Uffe era încă acolo undeva. Iar Uffe ştia prea bine ce voia de la viaţă.
Ea se întoarse ca să se uite la ecranul televizorului şi să asculte ultimele două reportaje de la ştirile de seară. Primul era despre apelul Consiliului de Nutriţie pentru instituirea unei interdicţii asupra fabricării pe cale industrială a acizilor graşi trans; al doilea era despre campania inutilă de marketing condusă de Asociaţia Daneză a Crescătorilor de Pui cu finanţare guvernamentală. Era familiarizată cu ambele probleme. Avusese parte de două nopţi lungi de muncă intensă din cauza lor.
Se întoarse spre Uffe şi îi ciufuli părul, dezvăluind astfel cicatricea mare de pe creştetul lui.
– Haide, leneşule, să pregătim ceva de mâncare pentru cină.
Cu mâna liberă apucă pernele de pe canapea şi le lovi de ceafa lui până când el începu să ţipe de bucurie şi să dea din mâini şi din picioare. Apoi îşi scoase mâna din părul lui, sări de pe canapea sprintenă ca o gazelă şi traversă sufrageria către scară. Acest lucru nu dădea greş niciodată. Ţipând şi chicotind de bucurie şi de energie reprimată, Uffe o urmă îndeaproape. Ca două vagoane conectate printr-o bară de oţel, alergară sus şi înapoi jos, afară, în faţa garajului, în sufragerie şi, în final, în bucătărie. În curând aveau să stea în faţa televizorului ca să mănânce ceea ce pregătise femeia care venea să îi ajute.
Cu o zi înainte se uitaseră la Mr. Bean. Alaltăieri fusese ziua Chaplin. Astăzi avea să fie din nou Mr. Bean. Colecţia video pe care o deţineau Merete şi Uffe includea numai filmele la care îi plăcea lui Uffe să se uite. De obicei, el rezista o jumătate de oră înainte să adoarmă. Atunci ea desfăcea o pătură, o aşeza peste el şi îl lăsa să doarmă pe canapea.
Mai târziu, noaptea, el venea singur în dormitor. Acolo o lua de mână şi mormăia ceva înainte să adoarmă lângă ea în patul dublu. Când era în sfârşit cufundat în somn şi sforăia uşor, ea aprindea lumina şi se pregătea pentru ziua următoare. Aşa se desfăşurau serile şi nopţile ei. Pentru că aşa îi plăcea lui Uffe. Frăţiorul ei adorabil şi inocent. Adorabilul, tăcutul Uffe.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura RAO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
