3
2007
Şeful de la Omucideri, Marcus Jacobsen, era complet nepriceput când venea vorba de menţinerea ordinii în biroul său, dar acest lucru nu-l deranja. Dezordinea era doar un fenomen exterior; în interior, el era organizat şi meticulos. Acolo, în mintea lui ascuţită, totul era frumos aranjat. Niciodată nu pierdea din vedere detaliile, pe care avea să le ştie la perfecţie şi zece ani mai târziu.
Numai în situaţii ca cea de faţă, cu încăperea înţesată de colegi super-atenţi, obligaţi să se strecoare printre fişetele uzate şi teancurile de dosare, privea haosul din biroul lui cu o anumită reţinere.
Ridică de pe masă cana ciobită cu Sherlock Holmes şi luă o înghiţitură serioasă de cafea în timp ce se gândea pentru a zecea oară în acea dimineaţă la jumătatea de pachet de ţigări din buzunarul de la sacou. Nu le mai era permis nici măcar să tragă un fum în curte. Ale naibii reguli!
– Bun, fii atent! Marcus Jacobsen se întoarse spre asistentul său, Lars Bjørn, pe care îl rugase să rămână în urmă după ce şedinţa se terminase. Cazul biciclistului omorât în Parcul Valby o să ne sece de resurse dacă nu avem grijă, spuse el.
Lars Bjørn aprobă din cap.
– Al naibii moment pentru Carl Mørck să revină în echipă şi să monopolizeze patru dintre cei mai buni detectivi ai noştri! Oamenii se plâng de el, şi cui crezi că i se adresează? întrebă el, ducându-şi degetul la piept de parcă era singurul care pleca urechea la vorbele lor. Întârzie cu orele, continuă el. Îşi suprasolicită oamenii, scotoceşte peste tot când lucrează la un caz şi refuză să sune înapoi atunci când primeşte apeluri. Biroul lui este un haos desăvârşit şi, n-o să-ţi vină să crezi, dar au sunat chiar şi de la laboratorul de medicină legală ca să se plângă de o conversaţie telefonică pe care au avut-o cu el. Băieţii de la morgă... îţi vine să crezi aşa ceva? Şi cei de acolo nu se enervează prea uşor. Trebuie să facem ceva în legătură cu Carl, Marcus, indiferent de lucrurile prin care a trecut. Altfel, nu ştiu cum o să funcţioneze departamentul.
Marcus ridică din sprâncene. Şi-l imagină pe Carl. De fapt, omul îi plăcea, dar acei ochi mereu suspicioşi şi remarcile caustice puteau enerva pe oricine, ştia prea bine asta.
– Da, ai dreptate. Hardy şi Anker probabil că erau singurii care puteau suporta să lucreze cu el. Dar şi ei erau destul de ciudaţi.
– Marcus, nimeni nu vine să o spună direct, dar omul e o pacoste şi întotdeauna a fost aşa. Nu e potrivit să muncească aici; suntem prea dependenţi unul de altul. Carl a stat prost la capitolul colegialitate încă din prima zi. De ce l-ai adus din Bellahøj?
Marcus îl fixă pe Bjørn cu privirea.
– A fost şi este un detectiv uimitor de bun, Lars. De-aia.
– Bine, bine. Ştiu că nu putem să ne descotorosim pur şi simplu de el, mai ales în situaţia asta, dar trebuie să găsim o soluţie, Marcus.
– Abia s-a întors de o săptămână din concediul de boală, aşa că de ce să nu-i dăm o şansă? Poate ar trebui să îl luăm mai uşor o perioadă.
– Eşti sigur? În ultimele săptămâni am avut mai multe cazuri pe cap decât putem face faţă. Iar unele dintre ele sunt foarte importante, după cum bine ştii. Incendiul dezastruos din Amerikavej... a fost sau nu incendiere? Jaful de la banca din Tomsgårdsvej, în care un client a fost omorât. Violul din Tårnby, în care fata a murit, gaşca de cuţitari din Sydhavnen, ciclistul omorât în Parcul Valby. Să continui? Ca să nu mai spun de vechile cazuri. Nici măcar n-am apucat să luăm amprentele dentare la câteva dintre ele. Şi avem pe cap şi un lider de echipă ca Mørck. Indolent, ursuz, posomorât, care se plânge întotdeauna şi îşi tratează colegii ca pe nişte gunoaie, aşa că echipa se duce de râpă. Este ca un ghimpe în coastă, Marcus. Hai să-l trimitem pe Carl să-şi facă bagajele şi să aducem forţe proaspete. Ştiu că e greu, dar asta este părerea mea.
Şeful de la Omucideri dădu din cap aprobator. Observase comportamentul colegilor lui în timpul şedinţei scurte care tocmai se terminase. Tăcuţi, morocănoşi şi epuizaţi. Sigur că nu le convenea ca cineva să se descarce pe ei.
Asistentul lui Marcus se duse la fereastră şi se uită afară la clădirile de peste drum.
– Cred că avem o soluţie la această problemă. S-ar putea să primim critici de la sindicat, dar totuşi nu cred că se va întâmpla acest lucru.
– La naiba, Lars, nu am energia necesară să mă confrunt cu sindicatul. Dacă te gândeşti să-l retrogradăm, o să ne sară în cap într-o clipă.
– Nu, o să-l împingem mai sus!
– Hmm...
La asta Marcus trebuia să fie atent. Ajutorul lui era un detectiv al naibii de bun, cu o groază de experienţă la activ şi cu nenumărate cazuri rezolvate, dar mai avea încă multe de învăţat despre administrarea personalului. Aici, la sediu, nu puteai pur şi simplu să ridici sau să cobori pe cineva din funcţie fără un motiv foarte bine întemeiat.
– Sugerezi să-l avansăm? Asta vrei să spui? Cum? Şi cine crezi că o să-i facă loc?
– Ştiu că ai fost treaz aproape toată noaptea, răspunse Lars Bjørn. Şi că ai fost ocupat în dimineaţa asta cu nenorocita aia de crimă din Valby, aşa că probabil nu eşti la curent cu ultimele ştiri. N-ai auzit ce s-a întâmplat în Parlament în dimineaţa asta?
Şeful de la Omucideri clătină din cap. Era adevărat că avea prea multe pe cap de când cazul crimei biciclistului din Parcul Valby luase o nouă turnură. Până noaptea trecută avuseseră o martoră bună, de încredere, iar ea, fără îndoială, ar mai fi avut multe de spus... Erau, nu încape îndoială, la un pas de reuşită. Dar tocmai în acel moment ea se dăduse la fund. Era evident că cineva din cercul ei de prieteni primise ameninţări. Poliţia o interogase până la epuizare. Vorbiseră apoi cu fetele ei şi cu mama, însă niciuna nu avusese nimic de declarat. Întreaga familie era înspăimântată. Nu, Marcus nu prea dormise. Nu apucase să vadă decât titlurile principale din ziarele de dimineaţă, aşa că nu era la curent cu ultimele ştiri.
– E vorba din nou de Partidul Danez? întrebă el.
– Exact. Purtătorul lor de cuvânt a prezentat din nou propunerea, ca amendament la proiectul de lege cu privire la poliţie, şi de data asta majoritatea va fi pentru. O să treacă, Marcus. Piv Vestergård va merge mai departe.
– Glumeşti!
– Ea a fost la tribună şi a ţinut un discurs de douăzeci de minute, iar partidele din Guvern au sprijinit-o, desigur, deşi conservatorii, probabil, că nu au fost prea încântaţi.
– Şi?
– Păi, ce crezi? A adus patru exemple cu cele mai urâte cazuri care au fost clasate. După părerea ei, nu este în interesul cetăţenilor ca astfel de cazuri să rămână nerezolvate. Şi pot să-ţi spun că asta nu e tot ce-a pus pe tapet.
– Isuse! Crede că echipa de la Omucideri pune cazurile la rece de plăcere?
– A insinuat că asta s-ar fi întâmplat de fapt cu unele dintre ele.
– Ce porcărie! Care cazuri?
– Le-a menţionat pe cele în care membrii Partidului Danez şi al celui Liberal au fost victime. Vorbim de cazuri naţionale.
– Nenorocita e sărită de pe fix!
Asistentul său clătină din cap.
– Crezi? Ei bine, doar îşi făcea încălzirea. Mai departe, desigur, a menţionat cazurile de copii dispăruţi şi pe cele în care organizaţiile politice au fost subiectul atacurilor de tip terorist. Cazuri cu adevărat cumplite.
– Bine, bine, e la vânătoare de voturi, asta face.
– Da, sigur că asta face, altfel ar fi tratat problema în afara Camerei Folketing. Dar cu toţii au ieşit la vânătoare pentru că acum toate partidele sunt în negocieri la Ministerul Justiţiei. Documentele vor fi în mâinile celor de la Comitetul de Finanţe într-o clipă. Dacă vrei să ştii părerea mea, o să avem o decizie în două săptămâni.
– Şi care va fi de fapt esenţa?
– Va fi înfiinţat un nou departament în cadrul poliţiei criminalistice. Ea a sugerat să poarte numele „Q“ din moment ce acesta este simbolul Partidului Danez pe buletinele de vot. Nu ştiu dacă voia să facă o glumă, dar în mod cert va fi hilar, zise el şi râse cu sarcasm.
– Şi care va fi scopul? Acelaşi?
– Da. Singurul scop va fi să se ocupe de ceea ce ei numesc „cazuri destinate unei cercetări speciale“.
– „Cazuri destinate unei cercetări speciale“, zise Marcus şi dădu din cap aprobator. Asta e o expresie tipică pentru Piv Vestergård. Sună foarte impresionant. Şi cine va decide care cazuri merită o asemenea etichetare? A spus şi asta?
Asistentul ridică din umeri.
– Bine, continuă el, ne-a spus să facem ceea ce facem întotdeauna. Şi ce dacă? Cu ce ne afectează pe noi?
– Departamentul va ajunge sub oblăduirea Comisiei Poliţiei Naţionale, dar din punct de vedere administrativ avem motive să credem că se va ţine de Departamentul Omucideri al Poliţiei din Copenhaga.
Marcus rămase cu gura căscată.
– Cred că glumeşti! Ce vrei să spui cu din punct de vedere administrativ?
– Facem bugetul şi ţinem registre contabile. Avem grijă de personal şi de spaţiul fiecăruia.
– Nu înţeleg. Acum vrei să spui că Poliţia din Copenhaga va fi nevoită să rezolve şi cazurile vechi, care se află sub jurisdicţia departamentelor locale de poliţie? Districtele regionale nu vor fi deloc de acord. O să ceară să aibă reprezentanţi în departamentul de aici.
– Nu neapărat. Propunerea va fi prezentată ca o soluţie de uşurare a muncii departamentelor locale. Nu ca pe o sarcină în plus.
– Îţi dai seama ce spui, nu? Că acum departamentul nostru va trebui să desemneze o echipă pentru cazurile fără speranţă de rezolvare. Iar oamenii mei trebuie să se implice. Nicio şansă, la naiba! Nu poţi vorbi serios!
– Marcus, ascultă-mă. E doar o chestiune de câteva ore pe ici, pe colo şi de câţiva membri ai personalului. Nu e nimic, de fapt.
– Nu sună ca un nimic.
– Bine, atunci lasă-mă să-ţi spun cum văd eu treaba. Mă asculţi?
Şeful de la Omucideri îşi frecă fruntea. Avea încotro?
– Marcus, e vorba şi de bani aici, spuse el şi făcu o pauză în care se uită fix la şeful lui. Nu mulţi, dar destui ca să ţinem un om pe salariu şi, în acelaşi timp, să pompăm câteva milioane de coroane în departamentul nostru. Este un venit în plus care nu e menit să înlocuiască altceva.
– Câteva milioane? întrebă el şi dădu din cap apreciativ. Bine, acum mai venim de-acasă!
– Genial, nu-i aşa? Putem să punem pe picioare departamentul imediat, Marcus. Se aşteaptă de la noi să opunem rezistenţă, dar n-o vom face. O să le dăm un răspuns care le e pe plac şi o să propunem un buget care evită alocarea de fonduri către anumite sarcini. Şi îl facem pe Carl Mørck şeful noului departament, dar nu o să fie cine ştie ce schimbare pentru că va fi pe cont propriu. Şi se va afla la distanţă sigură de ceilalţi, îţi promit asta.
– Carl Mørck, şeful Departamentului Q!
Şeful de la Omucideri parcă şi vedea. Un departament ca acela putea funcţiona cu uşurinţă cu un buget mai mic de un milion de coroane pe an, inclusiv cheltuielile de călătorie, testele de laborator şi toate celelalte. Dacă poliţia ceruse cinci milioane pe an pentru noul departament, aveau să rămână fonduri insuficiente pentru alte echipe de investigaţie din Departamentul Omucideri. Şi atunci se puteau concentra mai mult asupra cazurilor vechi. Poate nu cazurile Departamentului Q, dar ceva similar. Limite fluide, aceasta era cheia. Genial, da. Pur şi simplu genial.
4
2007
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
