În afara caselor care au aparţinut unor personalităţi culturale, demolate de-a lungul vremii, mai sunt desigur de amintit şi altele ai căror proprietari au jucat un rol important în viaţa economică şi comercială a Bucureştilor.
CASA TUDOR HAGI TUDORACHE, str. Vasile Lascăr, la intersecţia cu str. Italiană, construită cca. 1860
Hagi Tudorache a fost unul dintre cei mai importanţi comercianţi din Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Posesor al unei importante averi imobiliare, lasă moştenire hanul din Lipscani care îi purta numele, o prăvălie în Hanul cu Tei, două pe uliţa Cavafilor şi casa din mahalaua Oţetarilor.
Acest din urmă imobil se afla foarte aproape de biserică Oţetarilor, fiind una dintre cele mai mari ale mahalalei. Importanţa acestei familii pentru zonă este confirmată de faptul că, în 1856, strada pe care se afla casa era numită „Hagi Teodoraki”.
Numele celui care a condus lucrările de ridicare a casei este, ca şi în cazul altor imobile din Bucureşti, greu de aflat. O informaţie preţioasă este furnizată de unul dintre urmaşii săi care precizează că meşterul Josef Weltz a ridicat „casa părintească din strada Vasile Lascăr”. Analizând informaţiile referitoare la acest meşter cu o bogată activitate în Ţara Românească se poate deduce că lucrarea putea fi făcută între 1820 şi 1860.
Clădirea ocupa terenul aflat la intersecţia actualelor străzi Vasile Lascăr şi Italiană, urmărind aliniamentul acestor străzi.
Acoperită cu şarpantă, cum se obişnuia în acea epocă, construcţia avea un volum amplu. Scara masivă din partea centrală conducea spre nivelul superior unde se desfăşura un hol de primire.
Faţadele erau concepute în maniera Rundbogenstil-ului, des întâlnită în arhitectura civilă a Ţării Româneşti.
Construcţia se distingea şi prin elementele decorative, compuse simetric: pilaştri corintici aşezaţi pe socluri, arhitrave cu frize masive în stilul romanicului lombard sau rozete elaborate.
Deşi construcţia solidă putea adăposti sediile unor instituţii, în timpul regimului comunist s-a luat hotărârea arbitrară a demolării sale.
CASA GEORGE SAN MARIN (IOSEFINA STOICESCU), str. Mircea Vodă nr. 3, construită în 1878
Şi George San Marin (1819-1885) a fost un important comerciant în prima parte a secolului al XIX-lea. Potrivit uneia din cele mai preţioase catagrafii ale vremii, redactată în perioada 1844-1855, „Planul Borroczyn”, terenul aflat în proprietatea lui George San Marin se afla în „vopseaua de Negru”, una din unităţile administrative ale Bucureştilor, în mahalaua Vergului, foarte aproape de intersecţia uliţei Sfântul Ştefan (Calea Călăraşilor) cu Mircea Vodă.
La sfârşitul secolului al XIX-lea pe teren erau două corpuri, clădirea principală fiind aşezată departe faţă de stradă, în mijlocul unei grădini. În corpul anexă erau probabil grajdurile. Faţadele construcţiei erau de inspiraţie clasică
Clădirea a căzut victimă sistematizărilor din anii 1980, locul ei fiind luat de o clădire masivă fără prea mari pretenţii arhitecturale şi mai multe garaje.
CASA DIMITRIE ROŞU (FARMACIA CENTRALĂ) Calea Moşilor nr. 45, construită în 1889
Chiar spre mijlocul secolului XIX, incendiile au continuat să producă pagube însemnate şi modificări în peisajul Bucureştilor. Un exemplu caracteristic în acest sens este „marele foc” din martie 1847 care a schimbat în bună măsură aspectul uneia dintre cele mai importante artere ale oraşului, Calea Moşilor, astfel încât în reprezentările grafice din anii următori din zona bisericii Răzvan, proprietara terenului, apare un loc gol.
Pentru acest spaţiu, I.D. Roşu cere permisiunea, în 1889, să ridice „pe calea Moşilor, colţ cu pasagiul bisericii Răzvan”, în curtea acesteia, „o pereche de case de locuit de zid masiv”.
Planul clădirii a fost conceput de Ion N. Socolescu (1856-1924) fiind caracteristic pentru concepţia aceluia care este considerat „unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai şcolii româneşti de arhitectură modernă”. După ce studiază la „Şcoala de Arte frumoase” din Paris şi la Roma, Socolescu a pus bazele societăţii arhitecţilor români şi a fost preşedintele ei. În 1892, împreună cu C. Sterian, şi pe propria cheltuială, înfiinţează prima şcoală de arhitectură românească. În general, Socolescu foloseşte repertoriul de forme al academismului francez, stilul său caracterizându-se prin claritate şi monumentalitate, aşa cum o demonstrează edificiile proiectate de el în Bucureşti şi la Craiova (Palatul de justiţie).
Clădirea care va ocupa un front larg pe Calea Moşilor era destinată, în primul rând, scopurilor comerciale, astfel încât de-a lungul său erau dispuse prăvălii separate de un gang amplasat central. În spatele acestora se aflau încăperi secundare în legătură cu spaţiile comerciale. Tot în această clădire se afla una din cele mai mari farmacii ale oraşului.
Construcţia era acoperită cu o şarpantă învelită cu tablă. Faţada principală era compusă simetric, iar golurile ferestrelor erau flancate de coloane corintice ce susţineau arce în acoladă. Spaţiile dintre acestea erau decorate de stucaturi în relief plat. Acestor elemente li se adăuga un frumos balcon din fier forjat.
Soliditatea construcţiei a făcut ca ea să reziste diferitelor intemperii până la cutremurul din 1977, când ea a fost serios deteriorată şi, fără să se încerce refacerea ei, a fost demolată, ceea ce a reprezentat o adevărată pierdere pentru istoria arhitecturii bucureştene.
CASA MANGÂRU, str. Mântuleasa nr. 9, construită în 1911
Locuitorii cartierului şi străzii Mântuleasa erau persoane cu posibilităţi financiare, astfel încât aici se vor ridica o serie de construcţii al căror stil se încadra curentului academismului de şcoală franceză.
Tot aici se aflau unele instituţii, cum a fost şcoala comunală de băieţi, cunoscută sub numele de „Şcoala Mântuleasa”, frecventată şi de Mircea Eliade.
După îndelungi tratative cu mitropolia, familia Mangâru reuşeşte să achiziţioneze, în 1907, în preajmă un teren, obţinând şi autorizaţia de construcţie a unui imobil al cărui plan aparţine arhitectului Petre Nicolescu. Clădirea, destul de amplă, ocupa aproximativ 400 mp., având două subsoluri şi un etaj, legătura dintre ele fiind asigurată de o scară din lemn. Structura sa era potrivită pentru amenajarea unei şcoli, având în vedere că Elena Mangâru conducea „pensionul de fete” de pe parcela vecină.
Din punct de vedere stilistic, clădirea se încadra în formele curentului neoromânesc, influenţele arhitecturii practicate de Ion Mincu fiind vizibile. Astfel, cornişa era bogat decorată cu motive geometrice specifice acestui stil, iar clădirea era prevăzută cu coloane corintice dispuse la colţurile faţadei orientate spre stradă.
În tot cazul, şi acest imobil s-a numărat printre cele mai reprezentative construcţii ale Bucureştilor, ceea ce nu a împiedicat, la aproape un secol de existenţă, demolarea sa considerându-se că este „improprie noilor realităţi economice”. În momentul de faţă, în spaţiul în care s-a aflat Casa Mangâru se întinde un maidan pe care creşte o vegetaţie „luxuriantă”.
În afară de exemplele menţionate, mai sunt de amintit şi altele referitoare la case ale unor personalităţi ale vremii care au fost de asemenea demolate. Unele dintre ele sunt menţionate în lucrarea lui George Potra, „Din Bucureştii de altădată” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).
O asemenea soartă a avut-o „Casa Dimitrie (Mitiţă) Sturdza” (1833-1914), om politic de patru ori prim-ministru al României, preşedinte al Academiei Române. Imobilul se afla în apropierea Blocului Aro şi a fost demolat la sfârşitul anilor 1920.
Nici „Casa Pache Protopopescu” (1845-1893), unul din cei mai importanţi primari ai Bucureştilor, nu a fost scutită de o asemenea soartă. Imobilul se afla pe locul unde ulterior va fi ridicat, în 1920, blocul ,,Dunărea”, distrus şi el la cutremurul din 1977.
„Casa Comănescu” se găsea între Muzeul „Th. Aman” şi Fundaţia Universitară Carol I (Biblioteca Centrală Universitară). După dispariţia sa, aici s-a găsit Grădină de Vară „Boema” şi ea demolată.
Imaginile nr. 9-11 sunt reproduse după publicaţia „Ring” (7 octombrie 2011)
PS: Încercăm în cuprinsul acestui serial să stabilim cu aproximaţie şi să ilustrăm locurile, zonele în care s-au aflat casele demolate. Deoarece acest demers inedit prezintă un anumit grad de dificultate, rugăm pe cititori să ne sprijine prin transmiterea unor corecturi sau informaţii suplimentare.
Revenim la atenţionarea pe care am formulat-o în urmă cu câteva săptămâni referitoare la dispariţia unor librării bucureştene, unele cu prestigiu, dat fiind că, între timp, exemplele s-au înmulţit: Librăria Dalles, Librăria Sadoveanu (relocată doar cu numele), Librăria Bastilia, Librăria de la coloane din Piaţa Romană, Librăria de pe Calea Victoriei (peste drum de Palatul Ştirbei), Librăria de pe Bulevardul Brătianu (peste drum de Colţea), ba chiar şi una din sucursalele Editura Humanitas de pe Calea Victoriei.
Probabil mai sunt şi altele pe care nu le-am identificat…
Unele au fost retrocedate, altele pur şi simplu scoase la vânzare, iar altele ?
Vom ajunge oare să cumpărăm şi să citim cărţi doar online ?
Eu sper că nu…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
