Televizorul era deschis, sunetul de-abia se auzea, n-o deranja defel. Era ora jurnalelor de seară. Din fundalul vag sonor s-a desprins un nume, Emil Sorescu. A ridicat privirile din caiet. Iar a luat vreun premiu? Nu era sezonul premiilor. Iar l-a omagiat vreo asociaţie? Nu-i mai ajunge câte diplome are?
Vestea că murise i s-a strecurat cu greu în minte. Brusc a simţit că-şi pierde răsuflarea, a căutat telecomanda, s-a apropiat de televizor, a dat sonorul mai tare. Nu putea crede. Nu putea să se fi întâmplat. Toţi mor, dar nu şi cei apropiaţi. Emil Sorescu părea nemuritor. În orice caz, sănătos tun, plin de viaţă, băga mâna-n foc că o să-i îngroape pe mulţi.
Simţea că nu are aer, i se făcuse dintr-odată frig.
A început să strige:
-Rosa! Rosa!
A căzut în genunchi, urlând, cu lacrimile şiroind:
-Rosa!
Din bucătărie năvăli femeia plinuţă, cu şorţul pestriţ agăţat de gât, revărsat peste sânii mari.
-Ce te-a apucat? Tăiam ceapa...
N-a spus mai multe, îngrozită de imaginea celeilalte femei care hohotea în genunchi.
-Ce s-a-ntâmplat?
Ana Ştirbu nu reuşea să îngaime nimic printre hohote. A ridicat o mână, arătând spre televizor. Rosa a întors privirea, Andreea Esca îşi citea ştirile.
-Ce-i? a întrebat.
Ana Ştirbu a reuşit să spună:
-Emil. Emil a murit.
-Ce spui? Eşti nebună! Ce spui?
A schimbat postul şi a dat peste ştire. Pentru prima oară de amar de vreme habar n-avea cum să reacţioneze. A ridicat-o pe Ana cu delicateţe, i-a mângâiat părul, a strâns-o la piept. A lăsat-o să hohotească în voie.
Puţin îi păsa de Emil Sorescu. Dar nu-i putea fi indiferentă moartea lui, dacă o afecta pe Ana, femeii ăsteia îi promisese că n-o să mai sufere toată viaţa. Ba chiar făcuse în aşa fel încât până şi Emil Sorescu să n-o facă să sufere.
Cu zece ani în urmă când îl întâlniseră, i-a fost clar din prima clipă că bărbatul n-o să se lase până n-o să şi-o vâre în pat. Un bărbat fermecător, trecut de prima tinereţe, dar în vână, de-ai fi căutat mult şi bine, unul ca el nu găseai pe o rază de sute de kilometri. Înalt, fără burtă, bine făcut, cu părul uşor grizonat, buze groase şi un zâmbet afurisit agăţat permanent în colţul gurii. Dacă i-ar fi plăcut bărbaţii, pe unul ca el ar fi pus ghearele Rosamunda. Înţelegea de ce biata Ana îşi pierduse minţile. De ce atâtea alte femei îşi pierduseră minţile.
Nu i-a fost greu să afle poveşti teribile din viaţa lui personală, nu le ascundea, ba chiar le expunea cu cinism şi perversitate. Avusese două neveste, amândouă îşi luaseră zilele, dar era greu să spui dacă le adusese el în pragul disperării sau o făcuseră din prostie. Oricum, el declarase solemn că nu se va mai însura în vecii vecilor.
Era un afemeiat celebru. Roiau ca muştele femeile în jurul lui. Una singură îndrăznise să susţină public că îi e logodnică şi o umilise într-un interviu televizat, să afle cât mai multă lume. Femeia a părăsit într-o săptămână Bucureştii şi nu s-a mai auzit de ea.
Rosamunda îl acceptase pe loc pe Emil Sorescu, dar între ei era un fel de război mut, pe muchie de cuţit, oprit într-o secvenţă a sa. Oricând ar fi sărit la gâtul lui, să-l sfâşie. Iar Emil Sorescu ştia asta, para, se prefăcea indiferent, dar se temea. Era singura femeie de care se temea, încât niciodată nu lăsa lucrurile nelămurite, să nu se trezească cu un topor în spate.
Rosamunda l-a urât din prima clipă, dar şi-a dat seama pe loc şi cât de folositor îi va fi: va lăsa să se întâmple, dar va avea grijă şi să se afle. Ana Ştirbu putea fi amanta celebrului scriitor şi cât timp era amanta cuiva, nimeni nu va mai îndrăzni să bârfească despre ele două. Nu avea de ce să se teamă mai mult, era convinsă că Sorescu n-o să se însoare niciodată, oricât de frumoasă şi deşteaptă ar fi fost Ana. Şi la o adică putea da şi ea, Rosa, o mână de ajutor, s-o determine să nu se lege la cap cu mariajul cu un om care băgase în mormânt două femei şi care nu se gândea decât la cărţile lui.
Rosa ştia că Emil Sorescu era departe de a fi uşă de biserică. Făcuse tot posibilul să afle cum îşi duce viaţa şi fusese şocată să descopere câte femei îl vizitau. A insistat să aibă o discuţie cu el între patru ochi.
-Ştiu că eşti incapabil să n-o înşeli, i-a zis fără vreo introducere. Dar ai grijă să nu afle. Una e gura lumii, alta e să vezi cu ochii tăi. Să n-o faci să sufere. Te spintec cu mâna mea. Te sugrum.
Cuvintele se revărsau din ea într-un şuvoi nervos. Simţea că dacă nu spune repede ce are de spus, nu mai apucă sau nu-l convinge şi totul era degeaba. A continuat la fel de vijelios, văzând că n-are replică:
-Vin în locul lui Nicole şi-ţi pun otravă în mâncare.
-De unde o ştii tu pe Nicole?
-Nu deturna discuţia. Ai înţeles ce-am spus? Să n-o faci să sufere!
-Am înţeles. Dar de unde o ştii tu pe Nicole?
-Eu am trimis-o la tine.
N-avea rost să întrebe cum şi când, mai ales că femeia îi dădea înainte cu ameninţările.
-O să-ţi tai şi coaiele!
Brusc niciunul nu mai spusese nimic. După care Rosa izbucni în râs, spre uluirea scriitorului. Şi-l imaginase cu voce de scapete.
-Râzi?
-Mi-nchipui cum o să fii. Şi mă conving că e bine să ţi le tai în ziua în care-o s-o faci pe Ana să sufere. Vezi că nu zic în ziua în care o s-o înşeli. Am priceput că ăsta ţi-e felul.
Reuşea să transmită o furie oarbă, fără să ridice vocea şi să ameninţe, ba chiar şi când nu mai vorbea.
Emil Sorescu înţelesese.
De curând aflase că Emil Sorescu scrie un roman cu femei, două sau mai multe. Nişte femei. Cum era Nişte ţărani al lui Săraru. Rosei i se părea titlul de-a dreptul dispreţuitor. Îl înţelegea ca pe Nişte biete femei. Spera să nu fie ea o eroină. Dar gândul o măcinase într-atât, încât a vrut să ştie mai mult. Mergea des în casa lui Sorescu. A făcut în aşa fel încât a şterpelit câteva pagini. Ea era descrisă, ba chiar eroină. S-a înroşit, a transpirat, au cuprins-o palpitaţiile, a crezut că leşină, că moare de furie.
I-a spus lui Emil Sorescu să distrugă manuscrisul.
-Cum ţi-ai permis să umbli în manuscrisele mele?
-Lasă asta. Distruge ce-ai scris. Sau schimbă personajul!
-Eşti nebună. E cartea vieţii mele.
-Nu asta e cartea vieţii tale. Şi mi se rupe mie de cartea vieţii tale. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus demult.
A ieşit trântind uşa.
Şi acum omul era mort.
Rosamunda nu-şi amintea dacă la ultima lor discuţie mai fusese cineva de faţă.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
