Ana Ştirbu a zăcut până spre dimineaţă. O rugase pe Rosamunda s-o lase singură, să se liniştească. A acceptat ceaiul fierbinte. A acceptat şi ceşcuţa cu rom. Nu băuse niciodată rom. Când l-a turnat în ceai era sigură că Rosamunda, care era de faţă, n-o va mai deranja până la ziuă. Avea nevoie să-şi reamintească tot ce se petrecuse, fără să fie tulburată.
Niciodată nu-şi acceptase starea de amantă en titre a celui mai mare scriitor în viaţă. Era măgulitor. Ştia că e invidiată, o mulţime de femei şi-ar fi dorit să fie în locul ei. Dar pe ea n-o mulţumea. Şuşotelile de admiraţie le lua ca pe bârfe. Se simţea plebee, fiinţă de categoria a doua, murdară. Ieşea în lume cu Emil Sorescu, erau nelipsiţi de la sindrofii simandicoase, cunoscuseră oameni care se ridicaseră pe scara socială şi căzuseră, dispărând, alţii în privirile cărora sclipea dorul de a parveni mai repede. Nu era lumea ei, ci doar o lume în care trăia, iar pentru Emil o lume fără de care n-ar mai fi avut vreun rost, pentru că îi oferea subiectele.
Nu lipsiseră bărbaţii care o măsurau hulpavi din priviri, lăsând-o să le înţeleagă dorinţa, numai că nu spuneau dacă poţi fi a lui, poţi fi şi a mea. Zâmbetul ei dispreţuitor îi paraliza, dădeau înapoi. Ştia că unii îi deveniseră în clipa următoare duşmani şi se alăturau mulţimii care colporta bârfe despre ea. A durut-o în primii ani, pe urmă se amuza. Când îi revedea, îi provoca pe cei care nu-şi ascunseseră pofta pe vremuri şi fuseseră respinşi, făcându-i să priceapă cât de ridicoli fuseseră.
Dacă era întrebată, vorbea despre prietenia ei cu scriitorul, marea literatură e plină de prietenii platonice între creatori şi muzele lor, nu putea fi contrazisă. Mustăceau doar la auzul cuvântului muză.
La începuturi, Emil Sorescu era dornic s-o vadă mai des şi mai mult. Petreceau multe nopţi cu pasiune. Când a aflat că nu putea avea copii, pasiunea lui Emil Sorescu părea să fi sporit. I-a mărturisit că nu voia să cadă din nou în plasa cuiva care apare la uşa lui cu burta la gură sau cere pensie alimentară.
- Cât de meschin eşti! a fost tot ce a spus Ana Ştirbu, dar l-a strâns în braţe şi i-a cerut să facă dragoste cu ea din nou.
Dar niciodată Ana Ştirbu nu s-a obişnuit. N-o interesa gura lumii. Ştia că trece în ochii multora drept romantică şi exaltată, că o parte dintre elevi îi râd în spate, că până şi Rosamunda se lăsase păcălită. Cu Rosamunda îi era comod, o simţea ca pe o pavăză după care se putea oricând retrage, nicio lovitură să nu ajungă la ea. Apărată chiar şi în faţa lui Emil Sorescu.
O întrebase o dată:
- Ce mai face prietena ta, lesbiana?
I-a replicat dur, uluindu-l:
- O singură dată dacă mai spui asta, nu mă mai vezi! Nimeni n-a făcut pentru mine ce a făcut ea!
Dar Anei Ştirbu nu-i plăcea situaţia pentru ea însăşi. Nu voia să fie doar amantă. Cu anii, pasiunea de la început se estompase, mai ajungeau din când în când în pat, el – cu ardoare, ea – cu nonşalanţă.
Ştia cât de afemeiat este şi că nu rezista să nu se culce cu orice femeie plăcută ochiului pe care o întâlnea. Prima oară când în timpul unei vizite simţise în casă un parfum asemănător cu al ei a fost şocată, dar n-a întrebat nimic, ar fi intrat în pământ de ruşine dacă el i-ar fi râs în nas. Trebuia întâi să devină imună. Nu i-a luat mult timp. Mai ştia că Emil Sorescu le dispreţuieşte pentru uşurinţa cu care i se dăruiau. Ştia şi cât de repede se descotorosea de ele. Se prefăcea însă că e convinsă că e singura femeie din viaţa lui. Lupta şi stratagemele lui să-şi ascundă aventurile, capacitatea fără limite de a inventa scuze, poveşti, justificări, dezvinovăţiri aproape că o făceau să-l admire.
Dar voia să fie şi altceva. Nu i-a displăcut când s-a gândit că lumea i-ar putea spune Doamna Sorescu. Au discutat despre asta, scriitorul s-a arătat surprins:
- Doar am stabilit demult că nu mă însor cu tine. Cu nimeni. Mi-ajung două experienţe.
- Asta a fost pe vremuri.
- Ce s-a schimbat?
- Tu te-ai schimbat.
- Ce vrei să spui?
- Te apropii de 70. O să-ţi pierzi puterile. Eşti un bărbat grozav în continuare, dar va veni o zi în care nu vei mai fi.
- Frumoasă perspectivă îmi descrii.
- O să vrei să fie cineva lângă tine, a continuat, imperturbabil, Ana Ştirbu.
- Şi n-ai să-mii fii decât dacă-mi vei fi nevastă?
- Dac-o să-ţi fiu nevastă, o să fiu obligată să rămân lângă tine, orice gânduri aş avea, chiar dacă nu mi-aş mai dori.
L-a pus pe gânduri. L-a enervat. A acuzat-o de şantaj. A boscorodit-o şi i-a amintit câte făcuse pentru ea.
Ce-ai făcut?
Te-am scos în lume!
Ca să te admire lumea că eşti potent şi ţi-ai tras amantă tânără!
Nu poţi fi atât de afuristită!
Nu poţi fi atât de meschin şi de nerecunoscător!
A refuzat s-o vadă câteva săptămâni, după care a chemat-o, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic.
Ana Ştirbu a continuat să insiste.
Obişnuiau să bea câte o sticlă de vin împreună şi cu timpul a observat că Emil Sorescu nu mai rezistă la băutură ca pe vremuri. A început să-l tachineze cu zvonurile ajunse la urechile ei despre aventurile lui, despre care spunea imediat că e convinsă că sunt fabulaţii, născociri ale unor minţi invidioase. Emil Sorescu n-avea replică. Iar limba împleticită îl împiedica să peroreze cum obişnuia. Arăta atât de frustrat că devenea înduioşător. Alteori îi istorisea zvonurile despre posibila lui căsătorie cu cutare doamnă sau cutare domnişoară, iar el, în timp ce-şi umplea din nou paharul, alb la faţă, se revolta şi jura că nimic nu este adevărat, de-abia le cunoaşte pe respectivele femei.
- Ţi-am lipsit, când nu m-ai mai vrut aici, îi spunea Ana după o vreme. Ai avut nevoie de mine şi am fost acolo. Pe urmă ai uitat iar. Ştiu că eşti omul care nu regreţi nimic. Dar ştiu şi că nu vei găsi pe nimeni care să-ţi fie atât de devotată.
El sorbea din pahar, pierzându-se în ochii ei.
- Cum să te iau de nevastă când ai secrete faţă de mine? s-a trezit spunând.
- Ce secrete?
- Nu scrii o carte?
- Ba da. De unde ştii? Nimeni nu ştie.
În cele din urmă i-a mărturist secretul ei. Lucra de opt ani la o carte. O tot rescria, o distrugea, o lua de capăt. Nu ştie ce vrea cu cartea aia, de ce n-o mai termină. A avut un contract cu o editură, a depăşit termenul şi chiar prelungirea termenului, l-au reziliat. S-ar putea să fie pe drumul bun şi s-o încheie curând.
- Nu mai spune! Grozav! Despre ce?
- Despre tine. Cred că s-au adunat vreo mie de pagini.
- Şi cine ştie de carte?
- Nimeni. Nici măcar Rosamunda n-a văzut-o. Ştie doar că tu eşti centrul, de asta te-a şi avertizat, dar habar n-are dacă eşti tu ca scriitor sau tu ca om... Probabil de la ea ştii sau de la căposul ăla de editor...
Emil Sorescu era măgulit. Să scrie cineva o carte despre el, de o mie de pagini, şi să lucreze la ea opt ani! Dar imediat se şi sperie. Ce anume scrie? De ce să-l aleagă pe el subiect? Prin ce s-ar califica să ajungă personaj de roman? Sau de studiu? Sau de exegeză? Dar crede că Ana ştie atâtea despre el încât, dacă le aşterne pe toate pe hîrtie, îl poate distruge.
- Dă-mi să citesc!
- Niciodată!
- Atunci de ce scrii?
- Pentru mine.
- Şi o să citesc vreodată?
- După ce se publică...
De câte ori a încercat Emil Sorescu să redeschidă subiectul, a fost refuzat cu un sărut.
La fel i se întâmplase şi cu o zi înainte.
Numai că, fără să-şi dea seama vreunul, discuţia degenerase. Gluma s-a transformat în acuză, fiecare se ţinea tare, dreptatea îi aparţinea pe rând fiecăruia, numai celălalt e neînţelegător. S-au trezit aducându-şi reproşuri, insultându-se, ameninţându-se.
- Ce te-a apucat?
- Ce te-a apucat pe tine?
S-au privit îndelung.
- Mă duc să deschid o sticlă, a spus după o vreme Emil Sorescu.
- Nu beau cu tine, a replicat Ana Ştirbu.
- Poate că vreau să beau singur.
- Eşti liber să faci ce vrei. Întotdeauna ai făcut ce-ai vrut.
- Tu ai făcut altfel?
- Ţi-am fost supusă.
- Să nu-mi spui că nu ţi-a plăcut.
- Nu spun. Dar m-am săturat. Vreau altceva.
- Ai întâlnit pe altul?
- Nu fi ridicol. Nici vulgar. Nici de mahala.
- Ţi-a plăcut să fiu astfel.
- Şi nu-mi mai place.
Cât a căutat Emil Sorescu în cămară o sticlă, Ana Ştirbu şi-a îmbrăcat mantoul. A mers după el în bucătărie.
- Plec, i-a spus.
- Chiar nu vrei să rămâi?
- Plec. Sunt convinsă că e mai bine.
Înainte să-i răspundă a sunat telefonul.
Emil Sorescu s-a angajat într-o discuţie care părea să dureze. Vorbea foarte tare, întotdeauna vorbea foarte tare la telefon, de parcă ar fi fost surd. Părea nemulţumit, chiar enervat. A spus că are pe cineva în vizită.
Da, ea e, Ana.
Nu, n-o să plece curând, abia a venit.
Nu văd de ce insişti.
Ne putem vedea altădată.
Ce carte? Mă bucur că ţi-a plăcut.
Nu, nu m-am apucat să scriu, îmi fac doar notiţe.
Dacă o să fie nevoie, te întreb.
Ştiu că ştii mai multe decât oricine.
Fireşte, sunt băiat mare.
Ce treabă ai tu cu asta?
Doar nu crezi toate zvonurile.
Dacă chiar trebuie, poţi trece.
Deschid sticla până atunci, te aştept.
Ana Ştirbu i-a făcut semn de rămas bun. I-a răspuns cu alte semne care puteau însemna orice. L-a lăsat vorbind la telefon. Era vizibil furios că ea pleacă. Sau poate furios de vizita anunţată.
Stând în pat şi gândindu-se la ce puteau însemna acele semne, Ana Ştirbu simţea că disperă. N-o să-l mai vadă niciodată. Şi era la un pas să-l convingă să se însoare cu ea...
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
