Nu ştii dacă să te cruceşti, să te indignezi sau, totuşi, să te bucuri: la peste 23 de ani de la revoluţie, românii au descoperit că trăiesc printre ei, netulburaţi până acum, torţionari ai puşcăriilor comuniste, că au pensii grase şi că ăsta e un motiv să spunem „Tz-tz-tz!” O parte a presei a decis că e cazul să facă o campanie serioasă pe tema asta. Sigur, ai putea spune „Mai bine mai târziu decât niciodată!”, dar cel puţin două lucruri tulbură această concluzie împăciuitoare.
Primul şi cel mai deranjant este acela că pentru unii n-a fost decât un pretext ca să tragă spuza pe turta lor, sucind subiectul: „Uite cu ce nu s-au ocupat procurorii ăia răi care în schimb se iau de bieţii jurnalişti!” În fapt, procurorii anchetează posibile fapte infracţionale comise de unii administratori de presă – şi nu acte jurnalistice. Pe de altă parte, dacă Parchetul a dormit pe el în ceea ce priveşte vinovaţii crimelor comuniste, nu mai puţin adânc au dormit jurnaliştii care pozează acum în victime. Nu i-am văzut atacând - acum 5, 10, 15 sau 20 de ani - tema puşcăriilor comuniste şi a uriaşei nedreptăţi prin care călăii o duc mult mai bine decât victimele.
Al doilea aspect supărător n-a fost, ce-i drept, o surpriză, înscriindu-se în trendul general al presei: agitaţie mare câteva zile, tăcere mâlc după. Am mai bifat o „acţiune”, nu altfel decât se bifau înainte de decembrie 1989.
Cu foarte puţin înainte de această agitaţie temporară, aniversarea a 20 de ani de existenţă a Memorialului Sighet stârnise un interes restrâns. Câţi români – şi în particular câţi ziarişti combativi, mamă-mamă! – ştiu cât de cât ce-au făcut, vreme de două decenii, Ana Blandiana, Romulus Rusan şi minunata lor echipă pentru ca amintirea infernului comunist să nu se dizolve de tot, într-o ţară al cărei popor, în majoritatea lui sondată repetitiv, consideră că era mai bine înainte de 1990? Câţi români ştiu cât de cât ce-a făcut, în anii din urmă, IICMER, prin ce coclauri umblă Marius Oprea, câte victime şi câţi călăi a descoperit, câţi morţi a dezgropat – la propriu şi la figurat?
Asta ca să nu întreb câţi români ştiu ceva despre activitatea – mult mai modestă, dar şi cu resurse mult mai modeste – a Fundaţiei Corneliu Coposu, care, cu o mână de oameni şi aproape fără bani, se luptă să ţină viu numele celui mai important reper politic, uman şi moral cu care am avut nemeritatul noroc să fim contemporani.
Azi, pentru că a murit de mult şi nu mai e de mult un pericol, nici măcar indirect, e de bon ton pentru cei care l-au huduit, denigrat, înjurat să-şi declare consideraţia faţă de Senior. Dacă mai vine cumva vorba despre el.
Ei, bine, o să vină! Îmi face plăcere ca aici, în „Ziarul de duminică”, de care mă leagă atâtea, la a cărui naştere am fost prezent şi în care am scris de-a lungul întregii sale existenţe, să anunţ public pentru prima dată că pregătim pentru 2014 Centenarul Corneliu Coposu – 100 de ani de la naştere. Iar faptul că acest lucru se va petrece într-un an electoral al României, într-un an în care românii vor fi chemaţi la urne să-şi aleagă preşedintele, este o coincidenţă la care ar merita reflectat. Cel care pentru noi – mulţi, puţini, câţi om fi – a fost preşedintele moral al României ar trebui să fie, măcar acum, reperul absolut: înainte de a pune ştampila pe un nume sau altul, gândiţi-vă măcar un minut cât de departe sau cât de aproape este de profilul lui Corneliu Coposu.
Din ce punct de vedere? Aproape oricare! Moralitate, consecvenţă, capacitate de a rezista oricăror presiuni şi suferinţe, calm, înţelepicune, spirit creştin, bunătate, cultură, umor, eleganţă, refuzul de a se vinde, refuzul de a face compromisuri. A avut Corneliu Coposu şi defecte? Sigur, ca orice om. În lumea de azi, în România de azi, distrusă de o jumătate de secol de comunism şi încă departe de a fi refăcută, Seniorul a fost cu siguranţă lipsit de pragmatism. Judecaţi însă dv., privind în jur, dacă era mai bine sau mai rău să-l fi avut...
Şi, pentru că am pornit de la torţionari, iată un episod mai mult decât semnificativ, relatat de distinsele surori ale Seniorului. Ani de zile, după eliberarea din închisoare şi domicliul forţat într-un sat din Bărăgan, a fost anchetat, hărţuit, sunat, căutat de un ofiţer de Securitate care „îl avea în grijă”. După revoluţie, una dintre surori şi-a amintit de personaj şi a întrebat: „Ce-o mai fi făcând? Ce-ar fi să-l căutăm şi să-l întrebăm de sănătate?” La care Corneliu Coposu – care nici măcar nu a încercat să-şi vadă dosarul de urmărire (cam un metru şi jumătate de volume, puse unul peste altul) – s-a încruntat: „Ce fel de creştină eşti tu!? Lasă-l în pace!”
Asemenea oameni am avut şi n-am ştiut să-i preţuim. Ce-a rămas, se ştie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
