Pe 26 mai se împlinesc 15 ani de la apariţia Ziarului de duminică. Am solicitat câteva rânduri – o părere, o amintire, o povaţă, o urare, o sentinţă, fiecare ce doreşte – din partea foştilor membri ai redacţiei (în oricare dintre etapele celor 15 ani) şi din partea foştilor şi actualilor colaboratori, permanenţi sau ocazionali.
Am primit atât de multe răspunsuri, că nu încăpeau într-o singură rubrică. Am fost nevoit să le împart. În prima sunt adunate textele foştilor membri ai redacţiei ziarului (în două părţi). În celelalte trei părţi – răspunsurile colaboratorilor. Doar avalanşa de răspunsuri m-a obligat la această împărţire, altminteri toţi sunt în mod egal făuritorii Ziarului de duminică (S.Ţ.)
Critica muzicală de început de secol XXI şi nu numai
Oare aşa făceam şi acum 15 ani când trebuia să predau săptâmanal articolul pe teme muzicale la Ziarul de duminică? Tot aşa trimiteam în ultima clipă? Sigur că nu. Efemerul on line-ului şi potenţialul de a apărea şi dispărea instantaneu de acolo ne-a modificat modul de a privi lucrurile. De câţiva ani scriu aproape exclusiv on line, aşa cum apare şi Ziarul duminică de altfel. Totuşi, ceea ce îl diferenţiază în zilele noastre, este faptul că găzduieşte semnături valabile şi că se susţine prin opiniile celor care contribuie la paginile lui.
Revenind la întrebarea cum făceam acum 15 ani, tind să cred că în primăvara în care Stelian Ţurlea îşi împlinea visul unui supliment săptămânal al Ziarului Financiar sub titlul Ziarul de duminică eram mult mai parolistă şi tratam cu o seriozitate care parcă a dispărut din presa de astăzi (nu numai la mine), onoarea de a avea o rubrică săptămânală la un ziar. Au fost 7-8 ani de cronici săptămânale, începând din anul 2000, apoi mai rar, a fost mult timp pseudonimul Daria Filimon, apoi am redevenit la Oltea Şerban-Pârâu, au fost sute de cronici, interviuri, anchete, reportaje pe teme muzicale şi în special de muzică clasică... dar despre ce vorbesc eu? Despre ceva ce citesc tot mai rar în limba română şi în orice caz aproape deloc în presa scrisă. M-am bucurat să asociez în acea perioadă cronicile mele scrise cu cronicile vizuale, fotografice, ale lui Virgil Oprina, care mai târziu alterna cu mine inclusiv în comentarii, păstrând în paginile ce vor fi devenit istorie instantaneul unui început de secol din viaţa muzicală clasică românească şi nu numai.
E foarte aproape. Sunt doar câţiva ani de atunci. Totuşi, în viteza cu care se schimbă lucrurile în zilele noastre, privind acele ziare, am acelaşi sentiment pe care l-am avut răsfoind albumul cu tăieturile semnate Cronicar din presa începutului de secol XX când îmi scriam lucrarea de diplomă despre Maria Fotino.
Poate că la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, cineva va fi interesat de o radiografie a acelor ani de dezvoltare şi emulaţie, inclusiv în lumea muzicii clasice şi va avea unde să caute. În colecţia Ziarului de duminică.
Şi ca să-mi înţelegeţi elanul nostalgic şi livresc, să scriu aici şi de unde mi-am împrumutat parţial pseudonimului din Ziarul de duminică. De la primul critic muzical român, Nicolae Filimon. Dar cine mai ştie de el? (Oltea Şerban-Pârâu sau Daria Filimon la începuturile Ziarului de duminică)
La mulţi ani, Ziarul de duminică!
A fost pe hartie (şi arăta atât de bine!), acum apare doar online (accesibil oriunde ne-am afla!). Captează o tematică de o diversitate unică în peisajul presei româneşti. Se întemeiază pe un simţ viu, deschis al valorilor. Actualitatea în plină desfăşurare intră în rezonanţă cu multiple şi interesante referinţe istorice. Chipul dinamic al României creatoare intersectează ecouri şi orizonturi ale altor spaţii. Rubricile Ziarului de duminică deschid, nu o dată, zone şi perspective neaşteptate ale culturii, pe care ne simţim îndemnaţi să le urmărim. Interviuri remarcabile ne apropie personalităţi din cele mai felurite domenii ale spiritului – de la noi şi din străinătate. Stelian Ţurlea, jurnalistul de excepţie, cu o experienţă vastă în meseria sa şi o neobosită curiozitatea intelectuală, este cel căruia îi datorăm natura acestei publicaţii. La împlinirea a 15 ani de la întemeiere, urăm Ziarului de duminică să păstreze mereu la fel de vii antenele deschise către semnalele de o nesfârşită bogăţie ale culturii. (Ioana Ieronim)
O pasăre rară
15 ani, vârsta de adolescent! Dar pentru un ziar, în vremurile de azi, e mult. Îmi dau abia acum seama, după atâţia ani, că e un ziar special. O pasăre rară. Şi iata de ce: niciodată n-am ştiut nici cine e finanţatorul, patronul, omul politic sau gruparea din spatele lui. Scriind pentru acest ziar m-am simţit LIBERĂ. Nimeni nu mi-a dat vreo „preţioasă indicaţie”, nimeni nu m-a cenzurat, nimeni nu a încercat să mă „orienteze” ca să fiu pe placul cuiva. De aceea am şi colaborat o bună bucată de vreme, cu ceea ce am crezut de cuviinţă, cu ceea ce am simţit. S-a mai pomenit un asemenea ziar? Nu prea. Toate sunt dirijate, orientate, influenţate de cine plăteşte sau sub pălăria căruia fiinţează. Îi doresc acestei rara avis să zboare liberă cum şi e, încă o mulţime de ani în peisajul încruntat al publicisticii româneşti! (Daniela Crăsnaru)
Care i-a fost secretul
Şi când apărea în ediţie tipărită, şi pe urmă, când s-a aliniat presei electronice, Ziarul de duminică a rămas o apariţie aşteptată cu mari speranţe, o bucurie a cititorului, o sărbătoare a week-end-urilor cu aşteptări culturale şi artistice. Secretul lui nu a fost şi nu e, cum s-ar crede, reţeta de bun gust, asezonarea ingredientelor, subiectele ori numele colaboratorilor. Ceea ce face diferenţa este unitatea de substanţă şi de perspectivă pe care o asigură întregului spiritul larg, ecumenic, de deschidere şi de anvergură intelectuală al celui care face această publicaţie: Stelian Ţurlea. Romancier prompt şi acut, autor de cărţi de neuitat pentru copii, gazetar împătimit şi, mai ales, manager priceput al unui domeniu faimos pentru că, pasămite, „n-ar vinde” – mă refer la cultură –, scriitorul îşi şi ne reglează de cincisprezece ani, cu promptitudine şi cu aplomb britanic, ceasul interesului săptămânal, prin curcubeul publicistic de relevanţă luminoasă numit Ziarul de duminică.
Viaţă întinsă revistei care ne menţine în stare de dialog şi multă sănătate dirijorului ei! (Ovidiu Pecican)
ZD
Când Ioan Es. Pop mi-a propus să colaborez (încă nu ştiam nici eu, nici el, natura acestei colaborări, el avea impresia că scriu poezie, eu aveam impresia că e o pălărie prea mare), Ziarul de duminică era deja un mit. Ca şi Observator cultural, ZD-ul a pornit ca din puşcă în 2000 (unul în februarie, altul în mai), făcându-ne pe noi, cei câţiva ameţiţi de la Litere care frecventam cenaclul lui Ianuş să ne dorim o competiţie reală cu ceea ce gândeam a fi presa literară 2000-istă. Şi când paginile s-au deschis şi poeţii de la cenaclu au apărut cu prezentări în ZD, deja lucrurile luaseră o amploare greu de imaginat. Pur şi simplu iubeam cele două publicaţii, atât de diferite şi, totuşi, atât de naturale într-o lume literară blocată în propriile obsesii.
Ca atâţia, am cumpărat Ziarul Financiar doar pentru ZD, deşi, chiar în primul an, Ianuş a făcut un fel de reportaj despre mine, incluzând câteva proiecte şi idei. Acolo au fost anunţate, în pagina tradusă deja în engleză, Biblioteca de poezie şi ediţiile sonore de carte. Acestea din urmă au făcut şi obiectul unei ample anchete realizată peste câţiva ani de mine în ZD.
Pot spune că am fost mult timp un răsfăţat al revistei. Ianuş semna cu numele meu şi cu acordul lui Pop portretele unor tineri scriitori (eu aflând după consumarea faptelor), iar cele 8 pagini îmi dădeau porţia săptămânală de informaţie necesară. Acum, parcurgând retrospectiv întreaga colecţie pe print (am avut această şansă), locul ZD-ului mi se pare incredibil de important, iar continuarea poveştii, fie şi numai în on-line, necesară. Şi nu pentru că aici aş fi luat primii bani pe colaborări, ci pentru că exista sentimentul acela unic că eşti băgat în seamă. Lumea părea foarte mare şi foarte interesată de literatură. Speranţele erau altele, aproape fiecare nebun care citea ZD-ul spera, în sinea lui, să colaboreze aici. Viitorul avea şi o conotaţie culturală. (un cristian)
Vitalitatea proiectului
În anul 2007, pe când eram redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic, revista pe care o conduceam a fost nominalizată la Premiile Radio România Cultural, alături de Ziarul de duminică. Cei care au luat premiul, pe bună dreptate şi binemeritat, au fost Stelian Ţurlea şi Ziarul de duminică. Am admirat din start felul în care a funcţionat această revistă. Aţi fost de la început şi aţi rămas un model pe piaţa românească a revistelor culturale. Cu siguranţă, neutralitatea politico-ideologică ori de „gaşcă literară” a constituit un avantaj.
Ulterior, când am avut onoarea să fiu acceptat în rândul colaboratorilor constanţi, acum câţiva ani, prin rubrica „Spiritualia”, am redescoperit cât imens efort şi câte sacrificii sunt necesare pentru ca o astfel de revistă să apară în condiţii de eleganţă, profesionalism, acribie. Însuşi faptul că Ziarul de duminică a supravieţuit până acum, chiar şi după trecerea exclusivă în formatul online, pe când atâtea reviste culturale, din păcate, au sucombat, demonstrează vitalitatea unui proiect inteligent, bine articulat şi realizat. Felicitări din inimă celor care au contribuit la acest proiect purtător de viitor! (Marius Vasileanu)
Capitolul mirific al bi(bli)ografiei mele
Colaborarea la Ziarul de duminică e un capitol mirific al bi(bli)ografiei mele. Ca împătimit devorator de reviste (cu un stagiu de 13 ani pe post de redactor & realizator al prezentării grafice la Echinox), fusesem instantaneu cucerit de calitatea materialelor şi de înfăţişarea excelentisimului hebdomadar bucureştean.
Nu pot să-mi explic decât prin intervenţia Providenţei privilegiul de a ajunge să public acolo. În plan mundan, Divinitatea protectoare a ideilor tipărite a acţionat prin generoasele intermedieri oferite de domnul Radu Constantinescu – chiar aici, acasă, la Cluj, dublate de cordialele întâlniri cu Daniel Nicolescu în ambianţa redacţională. Şi pentru ca referirea la transcendenţă să fie confirmată peste ani, iată epilogul episodului diplomatic al vieţii mele (desfăşurat în Portugalia între 2006-2012): după ce, timp de şase ani, îmi revărsasem toate energiile de care (mai) dispuneam în edificarea întâiului Institut Cultural Român din spaţiul lusofoniei, conducerea ICR Lisabona îi fu încredinţată amicului meu din redacţia Ziarului de duminică, Daniel Nicolescu, om de spirit şi de mare probitate profesională. În haosul inextricabil al lumii de azi, văd în asta un semn că o relaţie atât de frumoasă se cuvine a fi respectată şi perpetuată.
Aşadar, nu avui parte doar de apariţii într-o revistă de cultură de înaltă ţinută, dar mă alesei şi cu doi adevăraţi confraţi, cărora îmi permit să li-l alătur şi pe domnul Stelian Ţurlea. Fără structura instituţională pe care a creat-o dânsul, asemenea faste întâlniri intelectual-existenţiale nu s-ar fi produs. Sincerele mele mulţumiri şi urări de continuitate iniţiativei sale publicistice! (Virgil Mihaiu)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
