Pe 26 mai se împlinesc 15 ani de la apariţia Ziarului de duminică. Am solicitat câteva rânduri – o părere, o amintire, o povaţă, o urare, o sentinţă, fiecare ce doreşte – din partea foştilor membri ai redacţiei (în oricare dintre etapele celor 15 ani) şi din partea foştilor şi actualilor colaboratori, permanenţi sau ocazionali.
Am primit atât de multe răspunsuri, că nu încăpeau într-o singură rubrică. Am fost nevoit să le împart. În prima sunt adunate textele foştilor membri ai redacţiei ziarului (în două părţi). În celelalte trei părţi – răspunsurile colaboratorilor. Doar avalanşa de răspunsuri m-a obligat la această împărţire, altminteri toţi sunt în mod egal făuritorii Ziarului de duminică (S.Ţ.)
Pe baricade
Parc-a fost ieri. Am pus mâna pe telefon (cred că pe vremea aia mai sunam şi de pe fix) şi l-am sunat pe Stelian Ţurlea, cu care colaborasem deja, excelent, la Ziarul de duminică, printr-un serial cu viaţa dramatică a lui Ion D. Sîrbu desprins din teza mea de doctorat.
Eu mă enervez greu şi rar, dar chiar eram enervat din motive pe care le veţi afla din memoriile criticului, atunci, enervat; şi i-am spus lui Stelian: „Dragă domnule Stelian Ţurlea (nu ne tutuiam încă), sunt foarte enervat. Aş vrea să vin să lucrez la Ziarul de duminică. Se poate?”.
Dacă n-ar fi văzut atâtea la viaţa lui, probabil domnul Ţurlea ar fi căzut de pe scaun, dar văzuse, şi pe deasupra aveam şi noroc. Eu am noroc uşor şi des. Bogdan-Alexandru Stănescu tocmai plecase de la ZD la Polirom şi era un loc liber în redacţie. Dar trebuia să fie de acord şi redacţia. Fireşte. Însuşi Poetul avea un cuvânt de spus.
Poetul n-a spus nimic, fiindcă arareori spune ceva: a doua zi, când am fost chiar eu însumi în persoană la sediul redacţiei, Poetul s-a uitat mult înlăuntrul lui şi scurt la mine. Norocul (v-am zis că am noroc) fu că e Poet, şi nu „poet”, şi deci scrisesem despre el cu o vreme în urmă o cronică entuziastă.
Redacţii! Feriţi-vă de poeţi mediocri gen care-i urăsc pe toţi şi în primul rând pe mine. Ioan Es. Pop, zâmbind de parcă o văzuse pe Maica Tereza, şi nu pe un ins care voia să se angajeze la el în redacţie, m-a luat de mână şi m-a dus mai întâi la pretenarul lui Lucian Vasilescu, iar apoi la un tip care stătea, americăneşte, cu picioarele pe birou. Nu mai ştiu cum îl chema, dar adevărul e că-n sediul ăla cam toată lumea stătea cu picioarele pe birouri. Mai târziu, am încercat şi eu o dată, dar fiind destul de înalt, riscam să împing computerul cu labele, aşa că m-am consolat să stau cu ele pe jos.
Tipul-cu-picioarele-pe-birou a ascultat explicaţiile destul de confuze ale Poetului, a spus da, dacă voi vreţi, ne-a zâmbit, şi apoi s-a scufundat la loc în nişte grafice neîndoios mai interesante decât penibilii care-l deranjaseră.
Aşa am ajuns să lucrez la Ziarul de duminică, cunoscând şi alte personalităţi marcate. Daniel Nicolescu nu auzea decât cu urechea dreaptă, şi tot timpul uitam care-i urechea bună şi urlam exact în ea, făcându-l să sară-n sus şi să se mire moromeţian: domnule, tu nu ştii să vorbeşti normal? Nicolescu m-a bătut la ping-pong, ceea ce nu-i la îndemâna oricui, iar acum e în Portugalia la un ICR. Ioan Es. Pop a ajuns la Paralela 45, editura, nu agenţia, precizare necesară, fiindcă Poetul e atât de profesionist, încât ar putea lucra oriunde.
Numai omul care a văzut atâtea, Stelian Ţurlea, e tot pe baricadele Ziarului de duminică, baricade online, dar la fel de frumoase. (Daniel Cristea-Enache)
Un model
Din pasiunea sincronizatoare a lui Adrian Sârbu şi din priceperea şi tenacitatea lui Stelian Ţurlea, acum 15 ani s-a născut Ziarul de duminică. Apărut ca un supliment cultural al Ziarului Fnanciar, ZD avea menirea de a reface un model de presă culturală susţinută de marea presă generalistă care în Occident a atins vârste memorabile, devenind firesc, banalitate, reflex (aşa se fac lucrurile: presa susţine cultura), dar care la noi, ca multe altele, fusese făcut să dispară, adică fusese asasinat într-un moment când şi presa, şi cultura fuseseră dizolvate pentru a deveni, indistinct, propagandă. De la ŞI (presă)-ŞI (cultură) evoluaserăm, aşadar, la NICI (presă)-NICI (cultură): „revoluţie”.
Din păcate, pot spune că această tentativă de recuperare, de reconectare a picat (momentan) prost din punct de vedere istoric, coincizând cu suprapunerea nenorocită dintre sfârşitul a două cicluri istorice: unul lung, global, secular şi chiar multisecular, al modelului marii prese occidentale, obligată să se reaşeze şi să se reinventeze în noile condiţii digital-electronice (proces, „sfârşit” care durează încă, nu s-a încheiat); şi unul scurt, astmatic, local, al libertăţii postrevoluţionare a presei româneşti, care tinde să re-conducă, pe alte baze istorice, spre o nouă dispariţie conjugată nu numai a culturii din presă, ci a înseşi presei din societate.
Aşa cum se întâmplă pe la noi, ZD a profitat de scurta „paranteză istorică” şi ar trebui să rămână un model de cum să faci presă culturală interesantă fără a ceda partizanatelor mărunte, parohialismelor de doi bani. ZD a fost, de la început, pentru mine, care am avut bucuria să fac parte din echipa care l-a lansat, un model, repet – alt cuvânt n-am, nu-mi vine –, de bună separaţie, distanţă, adică respect, între presă şi cultură şi între informaţie şi judecată, el oferind cea mai completă, mai diversă şi mai corectă punere în pagină a actualităţii culturale din întreaga presă românească postdecembristă, ceea ce este esenţial: cum să faci presă slujind în mod independent cultura?
Asta a reuşit şi reuşeşte în continuare ZD. Care ştiu că va reveni, într-o zi, pe hârtie, dacă până atunci se va mai tipări presă! Dar tipologic şi simbolic, în istorie, cultura, chiar dacă e dans, pictură, muzică sau film, se scrie – deci despre cultură cel mai potrivit e să scriem. De aceea, tenaticitatea cu care ZD continuă să se scrie constituie, pentru mine, o profeţie menită să ţină în viaţă speranţa: nu trebuie să cedăm niciodată trecătoarelor intimidări ale istoriei!
La mulţi ani deci, ZD! (Bogdan Ghiu)
Noi începuturi
Când am „aterizat”, acum 13 ani, la Ziarul de duminică, eram plină de supărare, de prejudecăţi şi de orgoliu: veneam de la proaspăt-desfiinţata revistă de teatru Scena, publicaţie mai puţin norocoasă a trustului, şi nu pusesem mâna, până atunci, pe ceea ce socoteam a fi o fiţuică – eventual, cu pretenţii – agăţată doar aşa, „pentru imagine”, de pulpana unui „organ” (Ziarul Financiar) care, cu tot respectul pentru presupusul său conţinut ultrainteligent, nu mă interesa absolut deloc. Pe scurt, eram nefericită. Cum, însă, trebuia să trăiesc (şi mai ales, credeam eu pe-atunci, SĂ SCRIU – şi anume, despre teatru), am strâns din dinţi şi, încet-încet, cu inevitabilele frecuşuri ale oricărei acomodări „de nevoie” şi cu emoţia oricărui nou început, am ajuns să descopăr că: Ziarul de duminică era o revistă de cultură de cea mai autentică speţă, redacţia era alcătuită din oameni pe care îi interesa cu adevărat munca lor (ceea ce îi ferea – şi mă ferea – de frustrări profesionale şi de tot cortegiul de necazuri pe care aceste beteşuguri îl aduc într-o colectivitate restrânsă), lucrul acolo era interesant, cumva provocator şi finalmente aducător de oboseală plăcută. (Îmi dusesem traiul la un „lunar” şi, deşi colaborasem, în timp, şi cu alte genuri de publicaţii, ritmul obişnuit al unui săptămânal îmi punea unele probleme de adaptare.) La capătul a mai puţin de un an, Ziarul de duminică devenise, pentru mine, un loc unde mă simţeam bine. Îmi făcea plăcere să mă întâlnesc, în zgomotoasa hală de la etajul III al fostului „Vulturul de mare”, unde cele patru mese ale redacţiei noastre se înghesuiau între „Acasă Magazin” şi... s-au schimbat vreo câţiva locatari în spatele nostru..., îmi făcea plăcere, zic, să mă întâlnesc cu Ioan Es. Pop, redactorul-şef, mereu cu ochii în ecranul computerului şi totuşi mereu voios, fără nimic din „morga” rafinatului poet care era şi este, cu Daniel Nicolescu, aparent distratul secretar general de redacţie, impecabil cunoscător al limbii române şi suprinzător expert în arte plastice, cu tăcuta şi luminoasa Andreea Chiriac, odihnitoare apariţie blondă, îndrăgostită de film şi de pisici, cu harnica Marcela Gheorghiu, brună şi elegantă, niciodată supărată pe glumele a căror ţintă era dinspre partea masculină (ei, ce să-i faci?) a „colectivului”, cu foarte tânărul Bogdan Stănescu, subţirel şi înflăcărat, cu Daniel Cristea-Enache, reţinut, înţelept şi, pe neaşteptate, prompt emiţător de „poante” hazoase. Cu, în fine, la scurtele şedinţe de luni, „şeful suprem” Stelian Ţurlea, în permanenţă ocupat, în permanenţă, parcă, nemulţumit, în permanenţă la curent cu absolut tot ce se întâmpla cultural sub soarele României, imediat arţăgos şi imediat zâmbitor – cel mai bun „făcător” de ziar pe care l-am întâlnit vreodată (alături de Ion Cristoiu, pe vremea când mai făcea ziare), scriitor discret şi extraordinar animator de viaţă publicistică. (Şi principala victimă a eternelor mele întârzieri în predarea materialelor – evident, şi aceste rânduri sunt trimise în ultima clipă!) Acesta era Ziarul de duminică, atunci când a încetat să mai „iasă” pe hârtie. Şi când ne-am despărţit.
...Pentru a continua, fiecare, să trăiască – „de-adevăratelea” sau „virtual” – o viaţă în care fiecare păstrează amintirea vie a celuilalt. O viaţă care, pentru oameni, va fi mai lungă sau mai scurtă, dar care, pentru Ziarul de duminică, va fi, să sperăm, fără sfârşit. Adică, mereu, cu noi începuturi. (Alice Georgescu)
Gazeta care a scurtat săptămâna de muncă
Primii şapte ani au fost stufoşi, ambiţioşi, încărcaţi cu idei, opinii, proiecte care au unit pentru prima dată fără ocolişuri lumea oamenilor de business de cea a oamenilor cu cultură. În umătorii şapte, până la prima maturitate, s-a extins şi în lumea a tot cuprinzătoare a internetului. Şi iată că sărbătorim primii 15 ani din existenţa Ziarului de duminică, gazeta care a scurtat săptămâna de muncă pentru a oferi tuturor trei zile dedicate culturii. Am avut onoarea şi bucuria de a scrie în ZD cea mai longevivă (de fapt prima) cronică de licitaţii de artă din România. Mulţumesc!
Cu fiecare vineri, Ziarul de duminică ne oferă dreptul la cultură. Să ne citim măcar până la majorat! La multi ani ZD! (Remus Andrei Ion)
O oază de normalitate
Din punctul meu de vedere, Ziarul de duminică a fost la început o picătură care, strop după strop, vreme de 15 ani, a făcut să se nască în preajma sa o oază de normalitate într-un deşert de deşertăciuni. Îndeobşte, publicaţiile de acest fel au destinul unor efemeride – trăiesc şi mor în cicluri rapide. Ziarul de duminică a izbutit să contrazică acest metabolism „de piaţă” şi să se impună drept un reper frecventabil pe orice hartă a culturii române contemporane. Deschis încă de la început purtătorilor de competenţă indiferent de vârstă, de orientare ideologică sau coterii, Ziarul de duminică nu a generat niciodată nici polemici, nici scandal vandabil. A generat exclusiv valoare. Şi, cum se spune în economie, a generat valoare de întrebuinţare. A făcut-o câtă vreme apărea pe hârtie (până în decembrie 2008), o face şi acum, în „exil”, în nesfârşitul spaţiu virtual.
Personal regret hârtia, dar mă bucur că Ziarul de duminică, deşi nu mai foşneşete, există. Tot ce sper acum este ca de la bucurie la nostalgie să nu fie nicio cale... (Lucian Vasilescu)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
