John Fitzgerald Kennedy a fost asasinat vineri 22 noiembrie 1963. Astăzi, vineri, 22 noiembrie 2013, după exact cincizeci de ani, publicăm acest fragment din cartea care încearcă - a câta oara?! - să descopere adevărul despre moartea celui mai tânăr preşedinte al Americii.
După cum ştiu toţi istoricii serioşi, în trecutul Statelor Unite s-au pus la cale mari conspiraţii. În cazul asasinării lui John şi Robert Kennedy, numeroase fapte ascunse legate de aceste crime, descoperite după ani de zile şi puse laolaltă aici, demontează fără drept de tăgadă scenariul oficial al pistolarilor „singuratici”.
Astăzi, mulţi americani au înţeles că CIA le salvează vieţile zi de zi, reţelele de strângere de informaţii ale agenţiei, atacurile cu drone şi alte acţiuni clandestine fiind cruciale pentru războiul împotriva terorismului. Nu a fost mereu la fel. Această carte, Criminalii CIA şi asasinarea celor doi Kennedy: Cum şi de ce au conspirat agenţii Statelor Unite să-i asasineze pe JFK şi RFK, prezintă istoria celor mai negre zile ale CIA − anii 1960.
*
* *
În mod obişnuit, atunci când îşi scriu textele, jurnaliştii răspund la cinci întrebări: cine, ce, când, unde şi de ce. În această carte, vom analiza, de asemenea, şi întrebarea „cum.” Cum au fost plănuite, executate şi muşamalizate cele două asasinate? Probele demonstrează că amândouă conspiraţiile s-au bazat pe o variantă inovatoare a unei înfricoşătoare operaţii CIA numită la început MKULTRA, căreia i-au adăugat un element crucial: programul a utilizat un individ implicat fără voie alături de trăgători din umbră (nefiind acelaşi lucru cu „candidatul manciurian”). Această descoperire oferă cadrul înţelegerii adevăratei istorii a asasinării celor doi Kennedy.
Obiectivul acestei cărţi este să descopere, cu ajutorul ştiinţei medico-legale şi a altor resurse, adevărata identitate a indivizilor responsabili de aceste asasinate îngrozitoare. În urma unei anchete cuprinzătoare şi a studierii celor care aveau suficiente motive, mijloace şi ocazia s-o facă am ajuns la concluzia că un singur grup întruneşte aceste criterii: agenţii CIA Richard Helms şi James Angleton, în fruntea echipei lor de criminali conspiratori, şi aliaţii mafioţi. Povestea lor va fi depănată în capitolele următoare.
Această perspectivă revizionistă a istoriei i-ar putea contraria pe unii istorici, în special pe cei care îşi amintesc de faptul că Bobby Kennedy a fost împuşcat la Hotelul Ambassador din Los Angeles la câteva clipe după ce a susţinut un discurs însufleţit care-i marca victoria în alegeri. Câteva minute după miezul nopţii, pe 5 iunie 1968, când trecea prin spatele tribunei unde susţinute discursul şi printr-o bucătărie plină de oameni, a fost împuşcat în ceafă şi în spate de foarte aproape. Sirhan Bishara Sirhan, un palestinian imigrant în vârstă de 24 de ani, a fost arestat cu arma în mână. Chiar dacă Sirhan a tras, într-adevăr, savanţii criminalişti sunt de acord că, după cum dovedesc probele, nu el a fost ucigaşul. Sunt trei motive pentru această concluzie: nu există asemănare între gloanţele trase ulterior de criminalişti din arma sa şi cele descoperite în victimă; deşi Kennedy a fost împuşcat în spate, Sirhan se afla în faţa sa; împuşcăturile fatale au fost trase de la o depărtare de 2,5 cm, după cum o dovedesc urmele de praf de puşcă, iar arma lui Sirhan s-a aflat la câţiva metri. Mai mult, presupusa armă a crimei avea opt gloanţe, însă probele au arătat că s-au tras cel puţin zece gloanţe. Martorii au declarat că au văzut alţi doi trăgători lângă Kennedy, când acesta se prăbuşea. Sirhan nu-şi aminteşte crima, nici chiar sub hipnoză. El pretinde, de asemenea, că nu-şi aminteşte să fi scris cele 48 de pagini ale aşa-zisului său jurnal, o probă pe care statul a invocat-o pentru a demonstra premeditarea. Psihiatrul care l-a consultat ultima dată pe Sirhan a afirmat că nu avea nicio tulburare comportamentală.
Pe 23 aprilie 1969, Sirhan a fost condamnat la moarte şi trimis în camera de gazare pentru asasinarea senatorului Robert F. Kennedy. Sentinţa a fost comutată la închisoare pe viaţă după ce statul California a abolit, în 1972, pedeapsa cu moartea. Când scriam aceste rânduri, Sirhan se afla încă într-o închisoare din California. Din 1992, a fost deţinut în penitenciarul Corcoran, în nordul oraşului Bakersfield. Apoi, în noiembrie 2009, a fost mutat în închisoarea Pleasant Valley în Coalinga, California, cam la 120 de km vest de Big Sur şi vreo 360 de km nord-vest de Pasadena.
Robert Kennedy, care avea 42 de ani, urma să fie, cel mai probabil, următorul preşedinte al Statelor Unite. Când a fost împuşcat era pe ultima turnantă a unei campanii prezidenţiale electrizante. Candidat care se opunea războiului din Vietnam, senatorul Kennedy ar fi urmat să câştige nominalizarea Partidului Democrat împotriva principalului său rival, de asemeni un candidat pacifist, senatorul de Minnesota, Eugene McCarthy. Cu o victorie la convenţia din Chicago, Kennedy avea toate şansele să meargă mai departe şi să-l învingă pe candidatul republican Richard M. Nixon la alegerile generale din noiembrie 1968. Examinarea faptelor, pe baza celor mai bune probe, dovedeşte că eliminarea lui Robert Kennedy din cursă a fost un plan inteligent şi bine pus la cale.
Cu patru ani şi jumătate înainte, în noiembrie 1963, preşedintele John F. Kennedy semna ordinul pentru retragerea graduală a trupelor Statelor Unite din Vietnam. Câteva zile mai târziu, pe 22 noiembrie 1963, pe când străbătea în maşină străzile oraşului Dallas, Texas, preşedintele Kennedy a fost asasinat. Ordinul pentru retragerea din Vietnam a fost revocat imediat de nou-învestitul preşedinte Johnson. În ziua în care preşedintele Kennedy era asasinat, directorul CIA John McCone mergea la casa lui Robert Kennedy din McLean, Virginia. După cum scrie Richard Mahoney în cartea sa Sons & Brothers: The Days of Jack And Bobby Kennedy, Arcade Publishing, 1999 (Fii şi fraţi: Zilele lui Jack şi Bobby Kennedy), Walter Sheridan, consilierul lui Kennedy, a dezvăluit că atunci când McCone a sosit, au ieşit cu toţii afară, pe peluza casei, unde Bobby l-a întrebat dacă CIA l-a ucis pe fratele său. După aceea, Bobby a sunat la o adresă din Washington unde CIA încartiruise o unitate de agenţi anti-Castro. Aceşti agenţi CIA, care făceau parte din departamentul agenţiei asupra căruia Richard Helms avea deplină autoritate, întreprindeau incursiuni în Cuba şi încercau să-l asasineze pe Fidel Castro. Ei au fost înfuriaţi de decizia administraţiei Kennedy de a pune capăt ostilităţilor împotriva lui Castro. Bobby a vorbit cu un scriitor de acolo, Haynes Johnson, cel care a făcut cronica invaziei din Golful Porcilor din aprilie 1961. Discutând despre asasinarea fratelui său, Bobby i-a spus: „Unul dintre oamenii tăi a făcut-o”, adică agenţii CIA care-i supervizau pe cubanezii anti-Castro.
În public, Bobby a fost de acord cu investigarea asasinatului făcută de Comisia Warren, dar a făcut-o doar pentru a evita controversele mediatizate în vreme ce-şi punea la cale propriul drum către Casa Albă, o poziţie avantajoasă din care putea să încerce să aducă în faţa justiţiei atât adversarii personali, cât şi pe cei ai păcii şi democraţiei.
Preşedintele Kennedy a fost asasinat la 46 de ani, când era pe punctul de a se lansa în campania pentru al doilea mandat, la alegerile din 1964, mandat pe care, cu certitudine, l-ar fi câştigat. Planurile sale de a încheia pacea cu Uniunea Sovietică şi cu Fidel Castro, exprimate elocvent în discursul rostit în iunie 1963 la Universitatea Americană, erau anatema pentru mulţi dintre cei mai influenţi demnitari, în special pentru conducerea CIA. Acţiunile lui Kennedy i-au pecetluit soarta.
Presupusul asasin, Lee Harvey Oswald, era un fost militar din marină, avea 24 de ani, locuia în Dallas, era căsătorit şi avea doi copii mici, în 1963. A fost arestat la câteva ore după asasinat într-un cinematograf, după uciderea unui ofiţer de poliţie şi a fost acuzat de asasinarea preşedintelui. Oswald a fost învinuit că a tras cu o armă cu închizător cilindric rotativ (bolt-action) de la fereastra etajului şase al Texas School Book Depository, clădire aflată în piaţa Dealey din Dallas. Când maşina în care se aflau preşedintele, soţia sa, Jacqueline, guvernatorul John Connally şi soţia acestuia trecea pe Elm Street, au fost trase mai multe focuri, lovindu-l pe Kennedy în cap şi în spate şi rănindu-l, de asemenea, pe guvernatorul Connally. 51 de martori oculari au afirmat ulterior că împuşcăturile au venit din spatele unui deal înierbat aflat în faţa preşedintelui, nu din clădirea depozitului de cărţi aflată în spatele coloanei de maşini. Niciun martor nu l-a văzut pe presupusul asasin la fereastră. Oswald a fost observat cu câteva minute înainte şi după împuşcături stând în cantina depozitului de cărţi. Investigaţiile de mai târziu au arătat că declaraţiile martorilor oculari, probele filmate, mărturiile doctorilor de la Parkland Hospital şi dovezile medico-legale referitoare la unghiul şi direcţia gloanţelor indică faptul că asasinarea lui Kennedy a fost executată de trei ucigaşi care au tras patru focuri.
Oswald a fost împuşcat la două zile după asasinat, în timp ce era dus prin subsolul secţiei de poliţie din Dallas către tribunalul oraşului. Chiar în faţa camerelor TV, Jack Ruby, un mafiot local mărunt, l-a redus la tăcere pe suspectul numărul unu al guvernului, eliminând astfel necesitatea unui proces.
Ca soldat în marină, Oswald a studiat limba rusă, vorbind-o fluent. A fost trimis la o importantă bază americană de spionaj din Japonia şi, după trei ani de serviciu, a fost lăsat la vatră, apoi a plecat în Uniunea Sovietică şi s-a căsătorit acolo. Uşurinţa cu care a intrat şi a ieşit din ţară, accesul la resurse financiare şi alte indicii demonstrează că „trădarea” lui avea legătură cu operaţiile de spionaj sub acoperire care se desfăşurau în acea perioadă. Cei mai apropiaţi asociaţi ai lui Oswald erau agenţi CIA: George de Mohrenschildt, un imigrant bogat din Dallas care l-a ajutat pe Oswald când acesta s-a întors din Uniunea Sovietică în zona metropolitană a oraşului. Apoi căpitanul Alexi Davison din Atlanta, doctor la ambasada Statelor Unite pe care l-a întâlnit de multe ori în URSS şi David Ferrie, pilot care lucra pentru grupurile cubanezilor anti-Castro din exil susţinuţi de CIA. Când Oswald şi-a început activitatea de reprezentant omnipotent al organizaţiei Fair Play pentru Comitetul Cuba, biroul său se afla în aceeaşi clădire cu al lui David Ferrie. Dar, în ciuda acestor relaţii cu serviciile secrete, Lee Harvey Oswald mai avea o particularitate care, cu certitudine, nu se potrivea cu punctul de vedere al eşalonului superior din CIA: admiraţia sa pentru preşedintele John F. Kennedy, după cum spun prietenii lui Oswald din Dallas.
Se spune că presupuşii asasini, Sirhan Sirhan şi Lee Harvey Oswald, erau nişte „nimeni” care doreau să fie „cineva”. Această interpretare uzuală, folosită de mulţi în presă sau în cercurile guvernamentale, admite că teoreticienii conspiraţiilor sunt oameni care refuză să accepte că un om atât de „insignifiant”(adică Sirhan sau Oswald) ar putea ucide un om atât de „mare” (RFK sau JFK). Cei care cred că revizioniştii gândesc astfel nu pot accepta că o clică de oameni inteligenţi − chiar dacă demenţi – aparţinând guvernului ar putea fi atât de nemiloasă şi inumană încât să ţeasă asemenea intrigi diabolice. În schimb, scriitorii acestei convenţionale „viziuni oficiale” cred că fiecare asasinat a fost înfăptuit de un singur trăgător. „Răul organizat” sau ideea de conspiraţie ar fi prea mult pentru a fi luat în considerare. În acelaşi timp, există alţi autori care cred că există asemenea lucruri cum ar fi răul organizat în societate, de pildă Mafia. Însă refuză să accepte că unii membri ticăloşiţi ai CIA, „băieţii buni”, ar fi putut acţiona cu atâta rea-voinţă. Într-adevăr, pentru mulţi istorici, asasinatele sunt enigme învăluite în emoţii (pentru a-l parafraza pe Winston Churchill).
În fine, mai există şi critici ai conspiraţiilor, mulţi pe poziţii de putere în media, la edituri sau în lumea universitară care cred cu tărie că a susţine teoriile conspiraţiei este o opţiune criminală pentru că subminezi astfel încrederea publicului în guvern. Dimpotrivă, aşa cum o pot afirma şi cei care studiază istoria, a căuta adevărul în arhivele publice promovează deschiderea care, la rându-i, ne întăreşte guvernul. Şi, desigur, mai există cei aflaţi în aceleaşi tabere, care cunosc adevărul – criminalii CIA şi membrii Mafiei i-au ucis pe JFK şi RFK –, dar care îşi neagă convingerile în public, spunându-şi „Nu vrem ca inamicii noştri să ştie că uneori suntem la fel de răi ca ei”.
Alţi analişti influenţi, bine cunoscuţi la nivel naţional, au afirmat că discuţia pe tema conspiraţiilor intensifică paranoia în ţară. A căuta iţele unei conspiraţii, scria jurnalistul Anthony Lewis de la The New York Times, în 1975, „ne împiedică să ajungem la înţelegerea faptului că în această viaţă au loc deseori tragedii fără motiv”.
Cea mai comună greşeală a gânditorilor establishmentului este ideea că asasinatele au fost executate de un individ în căutarea celebrităţii, adică „de o persoană dementă care vrea să fie cunoscută”. Dacă ar fi aşa, atunci de ce unul dintre aşa-zişii asasini a contestat acuzaţiile care i s-au adus, iar celălalt susţinea că nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat? Lee Harvey Oswald şi-a avertizat fratele, Robert: „Să nu crezi aşa-zisele probe împotriva mea”. Iar Sirhan B. Sirhan şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în spatele gratiilor, în vreme ce avocatul său a încercat să obţină exonerarea clientului său care ar fi fost doar un ţap ispăşitor.
Cele două asasinate din anii 1960 despre care discutăm în aceste pagini presupun metode similare, ucigaşi din culise şi ţapi ispăşitori. Motivul a fost, în ambele cazuri, continuarea războiului împotriva comunismului în Vietnam şi Cuba şi suprimarea manifestaţiilor care aveau loc în ţară pentru respectarea drepturilor civile eliminându-i pe liderii-cheie care le stăteau în cale. Numai Richard Helms şi James Angleton, şefii CIA ai contrainformaţiilor, aveau mijloacele de a planifica şi de a executa acest tip de operaţii fără să atragă atenţia, chiar dacă sprijinindu-se parţial pe cei mai apropiaţi dintre ofiţerii lor: David Atlee Phillips, şeful CIA pentru afacerile latinoamericane, E. Howard Hunt, expert în sabotaj, şi alţi confidenţi. Helms şi Angleton aveau două motive importante: să acumuleze putere şi să se protejeze, dar mai existau şi altele. Amândoi doreau cu ardoare să distrugă comunismul în toate formele sale atât în ţară, cât şi peste graniţe. Aparţineau generaţiei Spaimei roşii, cu câţiva ani mai tineri ca „vânătorul de comunişti”, senatorul Joseph McCarthy din Wisconsin, ei şi cei de-un leat au creat Lista neagră, vânându-i pe presupuşii comunişti din armată, guvern şi de la Hollywood. McCarthysmul anilor 1950 este cel care a culminat cu asasinatele anilor 1960. JFK şi RFK au decis s-o ia pe altă cale. Ei s-au confruntat cu turbaţii anticomunişti din acele zile. În probleme ca războiul, pacea şi drepturile civile au urmat altă cale şi din această cauză au fost culcaţi la pământ în plină ascensiune.
Agentul CIA Richard Helms era motivat de factori care ţineau de structura sa psihologică, însă, cu inteligenţă şi şarm, el a menţinut iluzia normalităţii. Dacă trecem de suprafaţă (când îi vom analiza amănunţit personalitatea, în paginile următoare), vom descoperi un mincinos aparent patologic, un individ acţionând ca un om fără conştiinţă care ar face tot ce trebuie pentru a supravieţui şi a merge înainte. De fapt, el avea semnele clasice ale unei serioase dereglări mintale − nu neapărat nebunie, dar o sociopatie bine ascunsă.
Celor care critică teoriile conspiraţiei le place să susţină că oamenii, în general, nu acceptă iraţionalul. Cu toate acestea, asasinatele nu au fost defel iraţionale. Repetăm, este foarte dificil pentru persoanele superficiale să suporte realitatea dură, inumană că există indivizii în cadrul propriului guvern care au conspirat să-şi asasineze conducătorii.
Nimănui nu-i place să creadă că a fost minţit sau, mai rău, că a crezut în nişte minciuni. Putem întâlni oameni al căror ego nu poate accepta faptul că au fost păcăliţi în vreme ce alţii, mai puţin ascuţiţi la minte ca ei, nu s-au lăsat înşelaţi. Prin urmare, mulţi dintre cei care cred în „linia oficială” îşi întorc privirile, naivi. Ar crede mai degrabă în mirajul colectiv că aceste asasinate sunt completamente fără sens şi tragice, că nu au nicio explicaţie decât să se confrunte cu realitatea cruntă.
Alţii se întreabă: Dacă m-am înşelat în privinţa conspiraţiei asasinatelor înseamnă că m-am înşelat şi în alte aspecte importante ale vieţii mele? Aceştia îşi rezolvă neliniştea respingând fără zăbavă punctele de vedere adverse. Teoriile „nebunului singuratic” au fost create pentru a muşamaliza adevărata poveste din spatele a două incredibile pierderi. La o analiză mai amănunţită, istoria trebuie rescrisă. Această carte a implicat utilizarea teoriei mozaicului în privinţa strângerii de informaţii conform căreia frânturile de informaţii sunt combinate cu alte probe pentru a forma un tot. Unind punctele, putem dezvălui informaţia care a fost ascunsă publicului larg de decenii, cu forţă, claritate şi semnificaţie.
Unele conexiuni-cheie şi concluzii din paginile următoare nu au mai fost publicate până acum. Acestea reprezintă noua interpretare a faptelor provenind din analiza probelor medico-legale de care dispunem şi din evaluarea muncii mai multor istorici sârguincioşi ale căror cărţi sunt citate tot timpul. Mergând pe urmele insistentelor eforturi investigative şi punând cap la cap multele piese ale puzzle-ului, am ajuns să înţelegem mai bine istoria modernă americană.
Richard Helms şi James Angleton au luat cu ei în mormânt secretele asasinatelor din anii 1960. Helms a murit de cancer osos la el acasă în Washington, D.C., pe 22 octombrie 2002. Avea 89 de ani. Angleton a murit de cancer la plămâni, tot în Washington, D.C., pe 11 mai 1987, la vârsta de 69 de ani. De atunci au fost scoase la iveală suficient de multe probe şi fapte istorice legate de asasinate, permiţându-ne să înţelegem rolul jucat de Helms şi Angleton în înfăptuirea acestor crime în timpul celor 30 de ani de operaţii sub acoperire.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura Corint. Traducere de Sorin Şerb
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
