Un adevărat fenomen editorial, romanul de debut al scriitoarei franceze Hélène Grémillon a devenit bestseller imediat după apariţie, în 2010, fiind tradus până în prezent în 27 de ţări. Confidentul a fost încununat în Franţa cu numeroase premii, printre care Lauriers Verts de la Forêt des Livres – Prix du Premier Roman (2010), Prix Palissy (2011), Prix Emmanuel Roblès (2011), Prix Montalembert (2011) şi Prix Jeune Talent Littéraire des Clubs de Lecture Saint-Germain-en-Laye (2011), în Germania primind Euregio-Schüler- Literaturpreis (2013).
Paris, 1975. După tragicul accident în care-şi pierde mama, tânăra editoare Camille Werner descoperă printre misivele previzibile un plic ciudat. În el, o scrisoare de câteva pagini, relatând întâmplări din copilăria unor necunoscuţi. O eroare a poştei, sau poate o scăpare a expeditorului anonim, crede Camille. Dar primul plic e doar începutul unui şir de scrisori care, filă cu filă, deapănă povestea a două iubiri imposibile şi a nenumărate vieţi sfărâmate. Încetul cu încetul, Camille înţelege că teribila taină pe care vrea să i-o împărtăşească autorul anonim o priveşte chiar pe ea. În acest roman, care are suflul marilor istorisiri, Hélène Grémillon asociază pasiunea cu suspansul psihologic, într-un admirabil stil literar.
„Pe cât este povestea de complexă, pe-atât de fluidă şi palpitantă este lectura. Talentul izbitor al lui Hélène Grémillon este evident din acest prim roman – stil, precizie a informaţiei istorice, suspans care durează până la ultimul paragraf. Cât despre personajele principale, ele sunt vii, imprevizibile şi, mai ales, fascinante.“ - Le Nouvel Observateur
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, un cuplu înstărit se instalează într-un sătuc liniştit din Champagne. Domnul şi doamna M. fac parte din înalta burghezie pariziană, dar par să aprecieze mai mult compania lui Annie, o adolescentă frumoasă şi inocentă, decât atracţiile lumii bune din capitală. La rândul ei, Annie nu vrea decât să-şi petreacă timpul cu doamna M., care îi încurajează pasiunea pentru pictură. Părinţii fetei şi Louis, colegul îndrăgostit fără speranţă, asistă neputincioşi la orbirea adolescentei atrase de traiul lipsit de griji al familiei M., fără să-şi închipuie nici o clipă ce pact îi uneşte, de fapt, pe cei trei. După război, întâmplările din trecut continuă să arunce umbre peste destinele ce păreau să se reaşeze în matcă, iar mărturisirea adevărului dureros se dovedeşte singura ispăşire posibilă.
Scriitoarea franceză Hélène Grémillon s-a născut în 1977 la Poitiers. După studii de filologie şi istorie, se lansează în presă (lucrează pentru Le Figaro şiL'Avant-scène cinéma) şi în regia de scurt-metraj. În 2010 debutează cu romanul Confidentul (Le confident) – o poveste în care pasiunile şi întâmplările dramatice se înlănţuie pe fundalul tulbure al Franţei ameninţate şi apoi ocupate de nazişti –, în aceeaşi măsură un succes de public şi de critică. Cartea, tradusă până în prezent în 27 de ţări, a fost distinsă cu cinci premii importante în Franţa şi cu Euregio-Schüler-Literatur-preis (2013) în Germania. În 2012, Hélène Grémillon îşi publică cel de-al doilea roman, Garsoniera (LaGarçonnière), care se bucură de acelaşi succes.
*
* *
Erau deja şase ani de când eu şi Paul încercam să avem un copil.
Ne-am căsătorit pe 16 martie 1932. Aveam nouăsprezece ani, Paul douăzeci. Pecetluindu-ne relaţia, clopotele bisericii porniseră numărătoarea inversă a împreunării. Căsătoria însemna copii, în lumea noastră nu mergea una fără cealaltă.
La început, toate „mamele” din anturajul meu îmi împărtăşeau experienţele lor. „Gravidele” erau cele mai insuportabile, ele se credeau posesoarele cuvântului sfânt. Această solidaritate feminină în jurul sarcinii pare a fi în natura lucrurilor, asemenea unanimităţii râsetului bărbătesc la o glumă deşucheată.
La început, toate voiau să mă liniştească. Trebuia să aştept ca natura să fie pregătită. Nu era decât o chestiune de câteva luni, erau sigure. Şi apoi mai intervenise şi moartea brutală a părinţilor noştri, nu trebuia subestimat şocul...
Aşa este, nu trebuia subestimat şocul.
Telefonul sunase în noaptea nunţii noastre. Maşina în care mergeau părinţii noştri ieşise de pe drum. Curba nu era periculoasă, dar şoferul era beat. Muriseră toţi patru.
Nici Paul, nici eu nu am vrut niciodată să ştim care dintre taţii noştri era la volan. Ne era prea teamă să nu se reproşăm acest lucru mai devreme sau mai târziu într-o ceartă sau într-o izbucnire de ranchiună. Ne reproşam deja într-atât că nu găsiserăm răgazul necesar cât să ne luăm rămas-bun în seara aceea, prea grăbiţi să fim în sfârşit singuri.
După aceea, am fost singuri cu vârf şi îndesat. Era monstruos şi implacabil. Nu mai puneam la socoteală primele seri ale căsniciei noastre înecate în lacrimi.
După ce am plâns împreună, încercaserăm să ne ascundem durerea, pentru a nu o retrezi în celălalt. Săptămâni în şir am trăit astfel, două fiinţe cu ochii roşii care se despărţeau în grabă ca să meargă să plângă pe ascuns, într-o altă odaie.
Duceam cum puteam bizara noastră schemă familială. Era un pustiu şi în acelaşi timp o povară, ca o lungă prăbuşire care nu s-ar fi oprit decât cu o sarcină. Cel puţin aşa speram. Mă rugam ca plânsetele unui copil să pună capăt acestei tăceri macabre şi apoi să-i regăsesc undeva pe dragii noştri părinţi, în arcuirea unui nas, a unei guri, a formei unui chip.
Ca toţi aceia care se iubesc cu adevărat, ne plăcea să fim singuri. Dar drama noastră era că nu mai aveam o aranjare a musafirilor la masă. Reuniunile noastre de familie erau aşa de vesele. Părinţii noştri se înţelegeau de minune şi profitam de cea mai mică ocazie ca să cinăm împreună. Ba chiar se întâlneau fără noi. Cu umorul lui caracteristic, tata nu ratase ocazia să glumească pe tema asta în faţa tortului de nuntă. „Astă-seară nu sărbătorim o căsătorie aranjată, ci o prietenie aranjată!” Şi ridicase cupa spre părinţii lui Paul. „ Şampanie!” M-am întrebat adesea dacă înghiţitura aceasta era una dintre cele care îi uciseseră.
Era ca o pedeapsă demnă de o tragedie greacă. Sunt acel soi de cuvinte care par adevărate blesteme. Şi în vreme ce noi nu reuşeam să avem copii, aveam sentimentul că destinul se îndârjea mai abitir. Trebuia oare ca stirpea noastră să dispară complet de pe faţa pământului? Asta era oare voinţa lui Dumnezeu?
Au trecut trei ani fără să se întâmple nimic. Prietenele mele aveau toate câte un copil. Unele dintre ele erau deja borţoase cu al doilea, în vreme ce eu continuam să-mi afişez „silueta zveltă”. Privirile iscoditoare deveniseră compătimitoare. Nu mai era o chestiune de câteva luni, eu eram de vină, erau absolut sigure. Şuşotelile înlocuiseră poveţele, trecuserăm de la lucrurile despre care se vorbeşte fără să-ţi fie dat cuvântul, la lucrurile despre care nu vorbim.
Mă simţeam sărăcită şi aşa de singură... Nici cu Paul nu mai abordam acest subiect. Nu aveam cui să mă destăinui.
Pasquin, medicul nostru de familie, era un om fermecător, dar nu se putea stăpâni să nu mute problemele de pe patul de consultaţie la masa la care lua cina, era peste puterile sale.
— Limba-de-mare e delicioasă! E aşa de bună pentru sănătate, ştiaţi, doamnelor? Femeia care mănâncă peşte îşi sporeşte de zece ori şansele la fertilitate. Ia te uită, dacă mă gândesc mai bine, va trebui s-o anunţ pe biata doamnă Werner, poate are s-o ajute...
Doi dumicaţi de limbă-de-mare şi o gură slobodă ar fi fost de ajuns pentru a stabili că eram stearpă.
Nu-mi mai rămâneau decât cărţile. Trebuia să găsesc ajutor undeva. Mi-era aşa de ruşine încât am mers într-o librărie de pe malul stâng, departe de casa mea, m-am prefăcut chiar că aceste cărţi îi erau destinate unei prietene.
Cartea de referinţă în acest domeniu era cea a lui Auguste Debay.
Igiena şi fiziologia menajului.Istoria naturală şi medicală a soţului şi soaţei căsătoriţi. Igiena specială a femeii borţoase şi a nou-născutului.
Ca să ţin minte exact un titlu aşa de complicat, începusem să-mi închipui că această carte pusese capăt sterilităţii soţiei librarului. Mă agăţam de tot ce puteam. Sigur, cartea lui Debay data din 1885, dar rămânea lucrarea de referinţă. Nu există o singură carte contemporană pe acest subiect.
„Faceţi copii! Faceţi copii, trebuie să ne refacem după pierderile din 1914...”
Pentru a relansa natalitatea, guvernul a procedat fără menajamente: interzicerea avorturilor, interzicerea mijloacelor contraceptive şi în treacăt şi a oricărui fel de informaţie despre sexualitate. Dat fiind că nu mai vorbeam despre asta, nu exista riscul ca treburile să se aranjeze! Strategia era simplă, cu cât ştiau mai puţine oamenii pe acest subiect, cu atât era mai liberă natura să-şi facă lucrarea ei. Ar fi putut încerca să lupte împotriva sterilităţii, asta le-ar mai fi adus câteva naşteri în plus, dar puterea ştie să interzică, nu să îngrijească. Iar la vremea aceea, femeile sterpe erau o mână de fiinţe inferioare pe care preferam să le dăm uitării. Calculele erau precise, pierderea a treizeci de grame de spermă echivala cu o mie două sute de grame de sânge. Trebuia evitată risipa, aşadar toate lucrările medicale aruncau anatema asupra copulării cu o femeie stearpă, „pustiitoare pentru iubirile zadarnice”.
Evident, librarul era foarte la curent cu această chestiune. În timp ce-l urmam printre rafturi, am fost cuprinsă de o speranţă nebună. În câteva secunde, urma să pun mâna pe „lucrarea de referinţă”, depăşită, desigur, dar totuşi „lucrare de referinţă”. În definitiv, dacă leacurile bunicilor dădeau roade, puteam la fel de bine să caut sfaturi la medicii care le îngrijeau.
Librarul îmi întinsese cartea, urându-mi succes cu blândeţe. Trebuie să fi fost obişnuit să servească femei ca mine, aflate în căutarea unor cărţi care le erau destinate altcuiva. Probabil că le recunoştea după modul în care le luau şi le strângeau la piept, cum faci cu un leac, nu cu o carte.
Mişcată de discreţia acestui om, îi mulţumisem sincer. Simţeam nevoia să nu-l mint pe singurul om care îmi întinsese o mână în ultimele luni. E sinistru, dar îmi dau seama că acest librar e singurul om pe care nu l-am minţit în viaţa mea.
Fragment din romanul Confidentul, de Hélène Grémillon, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din franceză de Mariana Piroteală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
