– Cristina Lefter, sunteţi preocupată în pictura dvs de peisaj, natură statică portret, dar şi de compoziţie aflată sub semnul abstracţionismului. Cum aţi ajuns la aceasta din urmă? Din câte ştiu n-aţi pictat de la început în această tehnică. Cine este, de fapt, Cristina Lefter?
– Aşa cum spunea marele artist şi mentor al meu, Egon Schiele, „nu există o artă nouă, există doar artişti noi”. Preocuparea mea a fost şi este să reprezint subiectele obişnuite tratate de marii maeştri, actualizându-le doar prin tehnica. De aceea, primele mele experienţe au fost cele clasice: acuarela, tempera, uleiul etc. Apoi am descoperit acrilicul, emailul, emailul pentru maşini etc. Acestea din urmă se potrivesc perfect şi cu firea mea!
– Nu sunteţi primul pictor care utilizează emailurile în pictură, nici primul care foloseşte tehnica „drip painting”, Jackson Pollock e un exemplu. Care sunt diferenţele, ce vă individualizează, cum se explică succesul?
– Jackson Pollock este un precursor al acestei tehnici, iar lucrările sale abstracte au rămas în istoria artei universale. Eu m-am îndepărtat însă de abstracţionism, încercând să dau forma substanţei, să mă apropii cât mai mult de figurativ, lucru nu tocmai uşor ţinând cont de ceea ce înseamnă drip painting. Să reuşesc să controlez emailurile în scurgerea lor pe pânză, să le controlez direcţia, forma, consistenţa şi culoarea, să construiesc cu ele nu doar forme şi imagini, nu doar fiinţe şi lucruri, ci şi miez, substanţă, suflet, acesta a fost şi este scopul meu.
– Cum reuşiţi să daţi atâta strălucire culorilor? Sunt doar vopselele de vină sau combinaţia?
– Sunt ani de zile de când mă exersez în această tehnică, ani de zile şi sute, dacă nu mii de litri de vopsea, mii de combinaţii, de îmbinări. Culorile sunt ca şi noi: au suflet şi caracter. Şi tot ca şi noi se combină unele cu altele. Au alchimia lor, iar ca să ajungi să le cunoşti, să le dezvălui secretele, să le mânuieşti sufletele şi caracterele, este nevoie de multă, multă răbdare, multă muncă şi chiar încăpăţânare. Uneori am impresia că sunt o dresoare de culori, doar că în locul biciului eu folosesc pensula, sau degetele chiar. Culorile trăiesc în lumea lor, eu nu fac altceva decât să le aduc în lumea noastră, folosindu-mă ba de un vulcan, ba de un curcubeu, ba de o furtună. Poate de aceea, uneori, lucrările mele par explozii de culori.
– Când aţi început să desenaţi? Când aţi început să pictaţi?
– Sincer, nu-mi aduc aminte nici când am început să desenez, nici când am început să pictez. Îmi aduc aminte doar disperarea părinţilor mei din cauza dezordinii pe care o cream peste tot în casă: desenam, coloram, tăiam, modelam etc. Pe la cinci sau şase ani, părinţii mei au decis să mă înscrie la o şcoală de pictură privată, şi în sfârşit în casa noastră s-a reîntors ordinea!
– Aţi ajuns în Italia în urmă cu aproape treisprezece ani. Cum aţi reuşit să vă impuneţi? Sunt numeroase expoziţiile pe care le-aţi organizat în diferite oraşe şi pe deasupra aţi mai luat şi nişte premii...
– Nu a fost simplu să mă impun pe piaţa italiană. Nu este simplu pentru nimeni, de fapt. După treisprezece ani de studiu în domeniul artei (şcoala de pictură privată, liceul de artă şi universitatea de artă), ajunsă în Italia am descoperit că de fapt eram abia la începutul unui drum. Atât galeriile cât şi criticii de artă mi-au dat de înţeles că nu este suficient să termini o şcoală de artă şi să ştii să pictezi virtuos pentru a reuşi să te impui. Trebuie să-ţi găseşti un stil al tău, care să te exprime, să te reprezinte. Astfel am ajuns la emailuri, culorile cu care „lupt” în continuare şi care mi-au dat satisfacţii mari, dovadă numeroasele expoziţii din Italia şi din străinătate.
– Spuneaţi cândva că vă simţiţi, când lucraţi, ca o „îmblânzitoare de lei”. Puteţi dezvolta?
– Vedeţi, culorile sunt bazate pe nişte compuşi chimici foarte diferiţi între ei. De exemplu, roşul este un pigment extraordinar de puternic la nivel chimic. Scurs peste albastru sau galben , dacă nu este dozat în cantitatea justă, poate difuziona peste acestea acoperindu-le total. De aceea bravura artistului constă în a cunoaşte dozajul perfect al culorii scurse de sus, pentru a putea anticipa efectul şi rezultatul final. Dacă astăzi culorile, vopselele, au puţine secrete pentru mine, asta se datorează numai şi numai anilor de experienţă, de muncă. Am distrus sute de pânze până când am reuşit să descopăr calităţile şi personalitatea fiecărei culori, ca mai apoi să le pot îmblânzi.
– Cum e relaţia cu publicul?
– Ador contactul cu publicul, mă hrănesc pur şi simplu cu emoţiile şi senzaţiile lui. Pentru mine publicul este antidotul singurătăţii actului creaţiei.
– Cum a fost primită expoziţia dvs la Art Yourself Gallery, mai ales că nu era prima oară când expuneaţi ân România?
– Poate este devreme să vorbesc despre expoziţia de la Art Yourself Gallery, deoarece este abia la început. Pot să spun însă că este o emoţie particulară ori de câte ori am ocazia să expun în România. Chiar dacă am reuşit să mă afirm departe de ţară, România rămâne locul în care m-am format ca şi artistă. România rămâne casa culorilor sufletului meu.
– Credeţi că pictura românească actuală e cunoscută suficient în Italia?
– Mă bucur că mi-aţi pus această întrebare, deoarece chiar am notat în ultimii ani nişte schimbări pe piaţa italiană. Atenţia publicului italian s-a orientat şi către unii artişti români care s-au impus în ultima vreme, cum ar fi: Victor Man, Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Mircea Suciu sau Oana Fărcaş. Dar mai sunt şi alţii. Apoi, aş aminti şi participarea galeriei Anca Poterasu Gallery la „Artissima” din Torino, care este una dintre cele mai importante expozitii de artă modernă şi contemporană din Italia şi nu numai.
Nu există ambasadori mai buni pentru o ţară decât artiştii, scriitorii, poeţii acelei ţări, aşa că statul român ar face bine să acorde mai multă atenţie promovării artiştilor, scriitorilor şi poeţilor români peste hotare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
