De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre celemai excentrice figuri ale poeziei româneşti, de neîncadrat în niciopoetică generaţionistă.
În Sânge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă facesă mă întreb unde sunt strălucitele debuturi de altădată), tânărapoetă răsturna abstractismul panteist şi livresc à la NichitaStănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens şi grav, încărcatde fantasme sexuale şi funerare. Simbolurile ascensiunii, aletinereţii şi ale purităţii, tipic şaizeciste, făceau loc unuiconţinut poetic ponderabil şi impudic. Ce împărtăşea poezia AngeleiMarinescu cu versurile colegilor de generaţie era, poate, doar oanumită calofilie barbiană a formei, la care va renunţa pe parcurs.Departe de a crea însă un efect de armonie eliberatoare, rimaclasică, frecventă în primele volume, nu făcea decât să contribuieîn plus la aspectul tensionat al poemelor.
Cu optzeciştii are autoarea Blindajului final şi mai puţine lucruriîn comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străinînscenărilor textuale. E explicabil, aşadar, faptul că tocmaipostura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamăabsolută a autenticismului românesc. Atât latura întunecatexpresionistă, cât şi poza teribilistă, sunt luate drept modele depoeţii tineri din ultimii ani, mai ales că autoarea Limbajuluidispariţiei dă ea însăşi semne că şi-ar fi descoperit în eicontemporanii.
Fără a reprezenta o ruptură radicală faţă de celelalte volume,Probleme personale (Cartea românească, 2009) marchează, măcar dinpunct de vedere tematic, o etapă nouă în evoluţia poetei. Căcinicicând n-a vorbit mai mult Angela Marinescu în versurile saledespre (propria) poezie. În cel mai rău caz, a făcut-o în eseurile- literaturizate, ce-i drept - din Satul prin care mă plimbam rasăîn cap. Dacă până la cel mai recent volum poezia nu părea săreprezinte o problemă în sine, ci doar mediul transparent detransmitere a unor drame abisale (de aceea, artele poetice suntextrem de rare la Angela Marinescu), acum, ea acapareazăprim-planul discursului. Cartea cu titlul cel mai tranzitiv, de obanalitate programatică, ascunde, dintre toate cărţile poetei,conţinutul cel mai livresc. Însă paradoxul se dovedeşte a fi doaraparent: căci dacă autoarea scrie despre poezie, nu e pentru căi-ar fi descoperit, în spirit postmodern, cine ştie cepotenţialităţi ludice, ci pentru că ea a devenit, într-adevăr, "oproblemă personală": poezia i-a ajuns Angelei Marinescu laos.
Neputinţa de a (mai) scrie devine, aşadar, tema centrală avolumului. Nu atât bâtrâneţea o doare pe poetă, cât, după, cum eaînsăşi se exprimă, "frica de poezia bătrâneţii". Forma cea maitragică de îmbătrânire e alexandrinismul, ridurile de la suprafaţapoeziei nu sunt decât reflecţiile despre ea. Dacă până mai ieri,actul de a scrie era un mod spontan de a fi, o practică aproapeinconştientă ("şi nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvânt ce m-atrăsnit/ în faţă/ s-a convertit, din toate punctele de vedere,într-o/ întâmplare/ semnificativă/ nici să fi vrut în ruptulcapului şi nu s-ar fi petrecut/ atât de rapid, de constant şi demortal"), îmbâtrănirea pare să echivaleze cu căderea în poezie.Departe de a produce calmarea spiritului, fiecare întâlnire cu ea eo des-figurare, o descentrare absolută: "Sunt/ oligofrenă/ pentrucă nu mai cred/ decât în/ poezie" e, probabil, cea mai acutămărturisire a cărţii. Departe de a-şi celebra, la vremeabilanţului, comuniunea fericită cu propriul scris, poeta descoperăabia acum farsa imensă pe care el o pune scenă. De aceea, înmaniera crudă şi neconcesivă cu care ne-a obişnuit, nu se retragedin calea pericolului literaturizant, ci îl atacă direct, într-oconfruntare pe viaţă şi pe moarte. Dându-şi arama pe faţă ("oalcoolică postmodernă", "o hoaţă bătrână", "unsă cu toateunsorile"), poeta se dedă, cu patos şi încrâncenare masochistă,frivolităţilor poeziei, respinse asiduu până acum: "pentru că amîmbătrânit din greu/ până şi-n scris, cu ochii/ adânciţi în orbite/şi am devenit o profesionistă/ agresivă/ nu ca U. V. Z. X./ îmi potpermite să mă joc".
Şi dacă bătrâneţea reprezintă "o explozie a sensului", cummărturiseşte în alt loc, autoarea se lasă pradă dadaismului cu ovoluptate pe care n-a încercat-o niciodată. Construcţia milimetricădin volumele anterioare lasă loc unei poetici dispersive. Multepoeme par, de aceea, fragmente improvizate, gesturi bruscate,alunecări stilistice, sau pur şi simplu pastişe ale propriuluidiscurs. Dacă poezia a devenit "cea mai mare obscenitate", temelecunoscute ale Angelei Marinescu (sexualitatea deviantă, ecorşeulexpresionist sau aluzia politică), sunt amalgamate într-un ghemdiscursiv imposibil de deşirat: "întinde-ţi mâinile în aer ca niştepăsări de laborator/ şi apoi dă-le drumul,/ urmăreşte cu ochiiîngustaţi/ cum se prăbuşesc ca plumbul/ pe mesele lungi şi tehnice/şi se unesc între ele, în cădere,/ ca un frate şi o soră,/incestuoşi,/ şi cu sexul întors pe dos,/ ca o mănuşă soft,/ scoasăde pe mâna stângă,/ a lui Putin" (Joc de laborator).
Angela Marinescu nu poate închipui jocul de-a literatura decât totca pe un proces spasmodic, în care efectele scriiturii anterioaresunt augmentate grotesc. Rezultate ale conflictului deschis cupoezia în general şi cu formula proprie în particular, multefragmente din Probleme personale par confesiuni exasperate, în careurgenţa mărturisirii spulberă scheletul construcţiei: "politicvorbind/ sunt obsedată/ sexual/ îmi dă mâna/ sunt bătrână şiasimetria,/ ce ţine de cântecul meu,/ e adâncă şi uşoară şi roşie/şi pot tăia cu limba/ ţipătul unui copil schizofrenic/ ce nu semai/ aude/ decât/ în întunericul/ zilei/ de mâine" (Din punct devedere politic). Dacă hotărârea, chiar încrâncenată, de a luapoezia à la légère, nu duce în toate cazurile la poezie (expresiipleonastice alternează uneori cu formulări aiuristice: "mareaplictiseală efemeră", "ordinea ei logică", "te loveşti/ de uramarginală/ a unei priviri/ ratate", "ştreangul/ ce se balansează cao monedă/ cognitivistă şi psihanalizabilă a banilor"), covârşitoaresunt totuşi pasajele care demonstrează că Angela Marinescu edeparte de a-şi fi epuizat posibilităţile creatoare şi că obosealatematizată în volum nu constituie decât premisa unei îmbătrâniridespletite şi nărăvaşe: "mamă, simt respiraţia ta, în ceafă/ (...)pe nimeni nu am iubit aşa cum te-am iubit pe tine,/ pentru cănimeni nu mi-a dat posibilitatea/ să sug lapte hrănitor,/ aşa cumam supt de la tine,/ până la epuizare./ pe nimeni nu am înjurat aşacum te-am înjurat pe/ tine,/ ca la uşa cortului. m-am certat numaicu tine, mamă./ cât de vulgară am putut fi cu tine şi numai cutine,/ mamă./ acum, că nu mai eşti, sentimentul inutilităţii îmidă/ târcoale,/ ca un câine stau pe/ mormântul tău/ şi urlu la lunădin ce în ce mai stins" (Poemul cel mai de jos).
Stăruitoare rămâne impresia că Problemele personale dezvăluie opoetă îndeajuns de puternică încât să valorifice superior chiar şipropriile neputinţe.
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoricliterar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor înfilologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o tezădespre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 decronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiulcultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent învolumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş(coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu,2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
