E un prezent al scrierii (la computer), cu litere cursive, intr-un fel de jurnal retinand senzatiile imediate ale protagonistului, laolalta cu sonoritatile infioratoare ce curg din boxele unui troglodit de la blocul vecin. Si refrenul manelei atotstapanitoare incepe sa functioneze ca un laitmotiv al acestei scriituri fara inflorituri, in priza directa: „ofofooof viata mea", se jeluieste manelistul; iar personajul nostru va adauga imediat: „chiar asa".
In timp ce scrie, cu atentie auditiva distributiva, barbatul trage cu urechea si la zgomotele din propria baie. Un clipocit senzual al apei ii arata ca tanara si neasteptata lui vizitatoare matinala, cu care tocmai a incheiat o repriza erotica, se reimprospateaza pentru o posibila continuare. Avansand in lectura romanului si grupand numai aceste pagini cu italice, in care timpul scrierii aproape se suprapune cu cel al placerilor fizice, vom da insa peste lucruri mai putin placute. Atat pentru Kuki, tanara musafira, cat si pentru Adrian Loga, barbatul aflat in plina criza a varstei de mijloc.
Studenta care, pentru bani, incearca sa plaseze albume de arta are anii fiicei lui. Adelina este comoara lui tati, singura lumina din viata lui de rahat (cacat, zice Loga, dar am cautat un echivalent), dupa ce curva, mama ei si sotia lui, a plecat pentru a-si reamenaja destinul in Spania. Nu vine „nici un cacat de nevasta", „nu exista", i-a explicat gazda, cu duritati verbale, dar in fond amabila, excitantei musafire usor stresate de spectrul stapanei casei. Nu mai exista o stapana peste acest apartament de bloc. Nu mai exista o viata de familie – pentru ca nu mai exista o familie. In mod curios, balaceala in cada a lui Kuki il duce pe barbatul parasit cu gandul la Adelina lui, dar de pe vremea cand aceasta era o fetita plina de energie, intr-o familie implinita si fericita: „o mai las sa se balaceasca in vana. la camin au numai dusuri imi spunea si majoritatea sunt defecte. naiba le repara. iata cum brusc m-a apucat un val de duiosie. intoarcerea adelinei imi produce asemenea puseuri sentimentale. as putea s-o invit pe kuki sa ia pranzul cu mine. am gatit aseara pui la cuptor cu legume. il reincalzesc la microunde si mai fac un sos dulce acrisor cum numai eu stiu face. chiar si niste cartofi prajiti am la congelator gata taiati. precis ii plac si ei. si adelinei ii plac chiar daca ii tot explic cat de nesanatos e sa halesti des asa ceva. dar nu halesc des asa ceva riposteaza de fiecare data adelina si iarasi are dreptate. parca o vad pe adelina cum apare diseara si imediat dupa ce ma saruta pe obraz o sa ma intrebe daca avem ceapa in casa. avem o sa raspund eu. precis va dori sa haleasca ceva cu ceapa. slanina ori sunca si cascaval. ritualul este acelasi de cand o stiu. face soldatei si acuma ca la cinci ani. nu foloseste farfuria ci un suport din lemn. taie bucatelele de paine de slanina ori sunca apoi de cascaval si ceapa. le pune unele peste altele. intai painea pe urma slanina cascavalul ceapa. ordinea este intotdeauna pastrata cu sfintenie. apoi soldatelul dispare in minunata ei gura. o ador cand mananca soldatei chiar daca nu i-am spus-o niciodata ba chiar am luat-o peste picior. imi aminteste mereu de timpul cand era doar o fetita plina de energie de neastampar de viata. imi aminteste de timpurile cand eram o familie iar prin apartamentul nostru bantuia fericirea." (pp. 64-65).
Propozitiile acestea scurte si aparent terne sunt montate cu o veritabila arta compozitionala de catre un autor care sugereaza, prin si printre cuvintele personajului sau, mai mult decat acesta spune efectiv. Loga pare ca bate campii pe tastatura computerului; insa nici un amanunt dat in acest jet logoreic nu e intamplator si inutil. Asemanarea dintre Kuki si Adelina va fi tot mai vizibila pentru tatal care a ajuns sa mizeze totul pe fiica lui si care, inapt de a o mai corija, a devenit dependent afectiv de ea. Ii vorbeste in stilul „tineresc" („sa halesti des asa ceva"), ii da intotdeauna dreptate, o rasfata, se pliaza pe dorintele exprimate de „minunata ei gura". Dincolo de faptul ca o adora nu doar atunci cand ea mananca „soldatei", e induiosator ca barbatul matur stie tot ce se afla in congelator, in bucatarie, in apartamentul luminat numai de soarele Adelinei: „bucuriile ei sunt si bucuriile mele. singurele"; „ofofoof viata mea".
Cum s-a ajuns la acest prag de ratare, cu iluzionarea ca viata Adelinei va fi altfel? Din prezentul trecut sacadat pe ecranul calculatorului, alunecam frecvent – intr-o logica a contrapunctului bine controlata si speculata de Radu Tuculescu – spre un plan al rememorarii mai ample, recuperand fragmentar copilaria si adolescenta actualului loser. Obsesia Adelina, acuta in relatia tata-fiica si conturata in vremea din urma, nu mai contamineaza aceste intamplari si resorturi afective mai vechi. Prezentul destul de amarat se comprima chiar, lasand sa revina in cadru secvente ale vietii de familie (o alta familie, parca dintr-o alta existenta), felurite episoade copilaresti si adolescentine, intr-un orasel aproape de Mures. Sunt pagini la fel de expresive ca si cele gafaite cu italice, dar intr-un mod prozastic complet diferit. Limbajul abrupt si brutal al lui Loga, cuvintele lui de macho aruncate in obrazul lui Kuki (deodata livid, golit de expresie) distoneaza cu accentul cald si copilaros al retroproiectiei.
Romancierul intra in pielea protagonistului si acesta, scufundat in propria memorie, reintra in profilul copilului si al puberului care a fost. Pe langa scenele de un anumit dramatism (o aventura tiganeasca, dupa o evadare de-acasa, un accident cu bicicleta, un conflict cu un paznic de spital), si episoadele banale se incarca de electricitatea varstei la care au fost traite. Copil, Adrian Loga spioneaza o vecina care face plaja intr-o tinuta nemaivazuta: cu sanii goi. Impreuna cu prietenii lui, trage un sobolan mort cu o sfoara, pe strada, pentru a-i ingrozi pe trecatori si mai ales pe trecatoare. In Postul Pastelui, se abtiguieste alaturi de cel mai bun amic, consumand pe furis paine inmuiata in vin. Ca efect bahic, distihul cantat la cinci ani, spre amuzamentul infricosat al adultilor („Stalin, cu sapa inainte!/ Trece vesel printre morminte!") interfereaza acum cu sfantul cant al Invierii. Rezultatul este grotesc, penduland intre macularea lui Isus: „Hristos, cu sapa-nainte!/ Cu moartea pre moarte calcand" si suprainaltarea tatucului popoarelor: „Stalin a inviat din morti!/ Si celor din morminte/ Cu sapa-nainte!/ Viata daruindu-le...".
Desi titlul romanului de aici apare, sa admitem ca junele Loga ar fi meritat o strasnica papara. De altfel, acestuia ii e o frica grozava de tatal sau, medic unanim respectat si credincios fervent, care-l obliga sa-si spuna rugaciunea inainte de fiecare masa; sa tina Postul; si, in general si-n particular, sa se comporte ireprosabil. Baiatul e furios la culme ca trebuie sa se supuna ordinelor si restrictiilor acestui tata prea sever; si aproape ingrozit atunci cand este obligat sa-i sarute mana mirosind a spital. si „baloasele atingeri" ale unui profesor pe pielea minunata a colegei sale care l-a fermecat ii dau cosmaruri si o ura grea. Ar vrea sa lichideze aceasta „dihanie paroasa" care ii e, colac peste pupaza, si diriginte; dar nu stie exact cum. Sunt, toate, secvente de copilarie, pubertate si adolescenta retraite mental si afectiv, reluate la intensitatea initiala. Perceptia personajului este cea de atunci, proaspata, candida, iar nu cea de acum, dezabuzata si amara.
Dar, fragment cu fragment, complexul (auto)biografic se apropie lent de cel actual. Experientele rememorate au o succesiune fireasca, in ritmul maturizarii treptate, si o consecutie logica pe care o putem prinde coborand si din prezentul dat. Pana si cicatricea in forma de soparla de pe obrazul „eroului" va fi explicata in cele din urma. Subtilitatea convergentei celor doua planuri rezida si in ceea ce le desparte, si in ceea ce le uneste. Adrian Loga din fata computerului (barbatul singur, inacrit, lovit de viata) este si nu este Adrian Loga cel din adolescenta, expansiv si idealist. Pacat ca autorul tine sa marcheze, printr-un al doilea laitmotiv, functia formativa a episoadelor reamintite. Dupa fiecare fragment mai intins din sertarul cu amintiri, dat cu litere drepte, apare o propozitie lamuritoare, prea lamuritoare: „apoi am mai crescut putin". Iar dupa mai multe asemenea „intrari", care puncteaza varstele odata cu consumarea experientelor, ocurenta finala, venita dupa scena atroce a mutilarii tanarului si dupa cea, la fel de teribila, a mortii tatalui, e de-a dreptul redundanta: „Copilaria mea murise pe burta unui deal, intre o margine de padure si malul unui rau. Apoi, cred, am mai crescut, dar foarte putin." (p. 222). Cititorul ar fi inteles asta si singur...
In pofida acestui exces explicativ derivat intr-un defect de montaj, romanul lui Radu Tuculescu reuseste, indiscutabil, sa pagineze nu numai o constructie epica, ci si o atmosfera. Ambele sunt realizate cu economie de mijloace, iar imperceptibila tensionare a actiunii catre un deznodamant dramatic arata ca autorul isi cunoaste prea bine meseria. Personajele, detaliate sau doar schitate, se retin, intamplarile rulate au culoare, dar si o semnificatie colaterala. Radu Tuculescu stie sa-si expuna materia fictionala si s-o valorifice, prin schimbari de unghiuri si alternari de registre, intr-o regie de o flexibila subtilitate. Cartea lui te prinde.
Finalul complet neasteptat, frisonant, cade ca o ghilotina peste un roman excelent, produs al unui profesionist.
*) Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte!, roman, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009, 232 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
