Am coborat la metrou in Piata Victoriei. Prima faza a fost ca amfacut blatul. Mai exact, mi s-a cerut sa fac blatul. N-aveamcartela, iar la ghiseu nu era nimeni. In schimb, portile eraupazite de un badigard. Am intrebat: "Doamna…?", aratand spre loculin care consideram eu ca ar trebui sa se afle o doamna. Pazniculmi-a raspuns cu o intrebare mirata: "N-aveti cartela!?" Am bagatcapul in pamant si am recunoscut spasit ca nu, n-am. Atunci, omulmi-aratat portile de iesire: "Treceti pe-acolo!" Adica sa intru peun' se iese. M-am conformat cuminte. Ceea ce nu e tocmai usor, cabarele alea se invart in sens invers, spre tine, drept care trebuiesa le incaleci. Ca sa nu mai spun ca tocmai venise un tren si lumease bulucea sa iasa pe-acolo pe unde eu ma buluceam sa intru. Oarece-or fi gandit despre mine!? (Cel mai probabil nimic - am tot maimulte semne ca nimeni nu mai gandeste nimic despre nimeni, ai puteasa reciti "Iliada" in strada si lumea ar trece fara sa se uite.Daca ti-ai taia venele, dac-ar fi cu sange, atunci, da!, s-ar opricu priviri pofticioase. Era o paranteza).
Dupa efractie, m-am indreptat spre un scaun liber. Primul era lavreo zece metri si se afla langa o tanara nu tocmai urata care, intimp ce ma apropiam de ea, ma privea zambind. Aproape ca m-amintimidat. Cand am ajuns la doi metri de ea, continuand sa mapriveasca, a spus limpede: "Ete, cacat!"
Am incremenit. Din fericire, dupa doar o secunda a smucit capul indreapta si a zis: "Asa face el, parca tu nu stii!" Atunci amrasuflat usurat, intelegand ca vorbeste la telefon printr-unwireless care continua sa nu se vada. Cacatul nu-mi era adresat,slava Domnului.
Nu e, fireste, prima data cand ma lovesc de fenomen. Nu o data mis-a intamplat ca un tip care mergea langa mine in tacere sa cuvantebrusc, eventual pe un ton ridicat, facand inima sa-mi sara dinpiept. Dupa cum am privit ingrijorat si putin speriat, in destuleranduri, oameni care gesticuleaza larg pe strada, certandu-se cuintelocutori nevazuti. Si m-am gandit: daca un contemporan acalatorit vreodata in Evul Mediu, dotat cu astfel de aparatura (sicu astfel de apucaturi, ca aparatura singura, saraca, nu nasteimpresii socante), nu-i de mirare ca a cunoscut o asemenea vogaobsesia oamenilor posedati de diavol si hartuiti dedracusori.
In acelasi timp, nu m-am lamurit pana azi - privind siderat si lasoferii care nu doar circula vorbind la telefon fara wirless, darmai si fac manevre periculoase cu o singura mana - cat despectaculoasa trebuie sa viata unuia care nu poate astepta catevaminute (macar pana la urmatorul ambuteiaj, ca nu ducem lipsa) ca savorbeasca. Io, cu trei copii si cinci joburi care, impreuna,carpesc de-un venit decent, n-am vorbit niciodata la telefon maimult de zece minute pe zi. Sunt de-a dreptul invidios pe cei careau o viata mult mai bogata.
La telefon, cel putin.
tczarojanu@yahoo.com
TUDOR CALIN ZAROJANU(n.1956) aabsolvit sectia de Informatica a Facultatii de Matematica,Universitatea Bucuresti, cu lucrarea de licenta "O privirematematica asupra piesei «Romeo si Julieta»", publicata ulterior deEditura Academiei. A lucrat 12 ani in informatica, pe toatesistemele de calcul si in toate tipurile de limbaje de programare.Din 1992 lucreaza in presa: cotidian, saptamanal, lunar, agentie destiri, radio, TV. A debutat editorial cu volumul de proza scurta"Viata ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentrudebut), urmat de biografia "Viata lui Corneliu Coposu" (1996,editia a doua 2005), romanele "Reluare cu incetinitorul" (1997) si"Sfarsitul lumii" (2005), culegerea de proza scurta "Copiiiasfaltului" (2007). In prezent lucreaza in TVR, fiind realizatorultalk-show-ului "In spatele usilor deschise", si este colaboratorpermanent al Ziarului de duminica, Revista Flacara si Radio RomaniaCultural.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
