De curând întors de la Campionatele României de bob şi schi, întregul grup se aruncă în organizarea înscrierii Aglăiţei pentru câştigarea titlului de „Miss România”. Trebuiau făcute două fotografii, una în picioare, alta portret, şi trimise la Comitetul pentru Bucureşti. Se înfiinţaseră Comitete Judeţene, pentru ca o primă selecţie să fie făcută local, iar în finală să ajungă numai câte trei candidate din fiecare judeţ.
Zilnic se prezenta în casa din strada Moxa ori pe treptele Conservatorului câte unul dintre ei, cu veşti noi. Când anunţul apăru în sfârşit, băieţii o aşteptară la ieşirea de la cursuri, cu ziarul sub braţ, intonând într-un glas, cu mult patos şi cu gesturi largi:
– „Dudue dragă, stimată domnişoară, ursitoarele au fost generoase cu voi!”
Dudue dragă, stimată domnişoară, ursitoarele au fost generoase cu voi. Momentul de acum reprezintă pentru voi anotimpul primăvăratec. Prindeţi acest moment. Vă oferim prilejul. Participaţi la concursul nostru. E o splendidă luptă dată pe judeţe, pe regiuni, pe ţară şi lupta se va da apoi cu frumuseţile de pe întregul glob. Care va birui? Cine ştie, poate că d-ta, sau d-ta, dudue, tânăra cititoare cu ochi în cari noaptea şi-a filtrat misterele sau în cari cerul şi-a picurat seninul, spunea anunţul care amuza atât de tare pe băieţi.
Seara şi-o petrecură cu toţii în luminatorul ce o găzduise pe Magda după păţania cu glezna luxată, transformat acum în salon de primire al Aglăiţei. Doamna Vlădoianu trimitea sus slujnica purtând tăvi pline cu plăcinte, încântată că fiica dumisale este atât de anturată. Domnul general nu bănuia nimic din toate cele ce se puneau la cale sub acoperişul casei sale.
– Citeşte, poruncea Magda, după plecarea slujnicei.
– Regulament:
- toate concurentele trebuie să aibă între 16-25 de ani şi să nu fie măritate;
- candidatele trebuie să locuiască cu părinţii sau cu o rudă apropiată;
– Poftim? ridică Paul ochii din ziar. Asta este nouă. De unde a apărut?
– Are legătură cu moralitatea, îl lămuri Magda. Citeşte mai departe, nu te mai întrerupe.
– Mai departe:
- candidatele trebuie să aibă o ocupaţie cinstită. Să nu fi profesat ori să nu profeseze încă activităţi teatrale sau cinematografice.
– Tu, ca ocupaţie, să treci acolo campioană, îi spuse Paul Aglăiţei, făcând pe Magda să-i smulgă ziarul din mână şi să continue singură mai departe:
– Concurentele trebuie să facă proba unei moralităţi desăvârşite;
- orice purtare nedemnă pe parcursul concursului atrage după sine eliminarea;
- fiecare candidată trebuie să aibă trei costume: costum sport sau de stradă, costum de plajă şi rochie de seară. În ce priveşte costumul de plajă, pantalonii acestuia trebuie să fie de o lungime convenabilă;
- se interzice folosirea fardurilor de orice fel. Se interzice folosirea corsetelor, a brasierelor, a vopselurilor pentru păr ori sprâncene. Candidatele se vor prezenta în faţa juriului naturale, sub stricta pedeapsă a eliminării imediate în caz contrar.
Data limită pentru expedierea fotografiilor către Comisiile Locale, pentru preselecţii, este 1 septembrie 1932.
Comisiile Locale vor expedia fotografiile selecţionate pe adresa Revistei Ilustrate până la data de 20 septembrie 1932.
Candidatele selecţionate a se prezenta la defilarea pe podium, în faţa juriului de la Bucureşti, sunt aşteptate la Grand Hotel Lafayette, Calea Victoriei 11, miercuri 16 noiembrie 1932, orele 11:00, pentru întocmirea formalităţilor de cazare.
Marea Defilare pe podium, în faţa juriului de la Bucureşti, va avea loc luni 21 noiembrie 1932. Cele trei candidate pentru Bucureşti vor avea acelaşi tratament ca şi concurentele din judeţe, ele fiind cazate pe durata concursului la Grand Hôtel Lafayette. Nu se fac excepţii.
Magda ispăvise de citit. În poartă oprise o birjă din care coborâse un fecior care târguia ceva vin din beciurile domnului general, din cel adus de la moşia din Valea Călugărească. Ordonanţa ieşise de îndată şi dădea feciorului preţurile, afişate de altfel pe o tablă, chiar în poartă. Damigenele pline fură urcate în birjă, la picioarele feciorului, şi ordonanţa rămase privind pe urmele lor, frecându-şi palmele cu mulţumire.
– Mâine mergem să faci fotografiile, spuse Magda. Nu mai târguim nimic, dar nimic. Ţi-ai înnoit toată garderoba zilele acestea, şi tu tot nu eşti hotărâtă cu ce te îmbraci pentru fotografii. Aleg eu, şi tu mă asculţi, decise ea.
Şi lucrurile se împliniră după vorba ei, pentru că Aglăiţa se simţea vinovată.
Porniseră în cea dintâi zi către Magazinul Solavici, pe Lipscani la numărul 37, cu gând să se inspire din modelele de acolo, apoi să târguiască mătase, catifea, poplin pentru dedesubturi şi lenaj şi să se oprească alături, la Dama Elegantă, unde lucra Lulu, croitoreasa ce-i cosea încă de când era elevă. Lulu avea să-i facă rochiile după modelele de la Solavici, pe măsurile ei.
Socoteala lor de acasă însă nu se mai potrivise cu cea din târg. După ce lăsaseră mătăsurile şi poplinul la Lulu, intraseră numai de plăcere la Papagal, unde aflară un satin culoarea oului de raţă care o încântă atât de mult pe Aglăiţa, încât schimbară poruncile lăsate la Lulu şi tocmiră alt model de rochie care să se potrivească pe noul material.
Tot de plăcere intrară, în drumul către casă care se dovedea a nu se mai isprăvi odată, la Bon Marché al domnului Alex Assan, de unde ieşiră cu două bluze împachetate frumos în hârtie lucioasă. Toate planurile ţesute acasă tocmai se năruiseră. Aglăiţa nu se mai dorea fotografiată în rochie. Îi plăcuseră bluzele importate de domnul Assan de la Paris, şi dintr-odată se pomeniră că au nevoie de două fuste noi. Se întoarseră aşadar la Solavici, în căutare de fuste confecţionate de-a gata, pentru că Magda nu voia în ruptul capului să schimbe pentru a treia oară comanda la Lulu, croitoreasa de la Dama Elegantă.
Iar aceasta fusese numai cea dintâi zi. A doua zi porniră în căutare de pantofi potriviţi pentru podium.
Mănuşi, ciorapi, pălării, săpunuri magice ce promiteau să albească pielea la comandă, marchizeturi, gablonţuri, dantele de Bruxelles, poşete cu mânere şi voalete cu funde ori panglici, toate făcură ca după-amiezile fetelor să fie foarte încărcate în ultimele zile. Din pricina deciziilor pe care şi le schimba tot la fiecare nou magazin în care intrau, acum, când Magda hotărî ziua de mâine pentru fotografiile oficiale, Aglăiţa nu-i mai ieşi din cuvânt.
Juriul de la Bucureşti era format din domnul Ministru de Externe, Alexandru Vaida-Voevod, domnul Director al Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu, doamna Preşedintă a „Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române”, Prinţesa Alexandrina Cantacuzino, şi mulţi alţi scriitori, ziarişti, secretari de stat ori preşedinţi ai unor fundaţii. Ziarele se întreceau în publicarea declaraţiilor şi interviurilor pe care le obţineau de la membrii juriului.
„Mamele sunt datoare să îndemne pe fetele lor să participe la acest concurs, care are un scop înalt, patriotic. Concursul este o valoroasă propagandă, în toată lumea, pentru ţara noastră”, spunea domnul Ministru de Externe.
„Valorile profund creştine ale femeilor române vor fi încă o dată afirmate. Câştigătoare va fi desemnată acea tânără ce va face dovada unui spirit modest, simplu, tradiţional”, declara Prinţesa Cantacuzino.
Pe întreaga perioadă a pregătirilor, vreme de două luni, presa bucureşteană a atacat subiectul concursului de frumuseţe din toate direcţiile. Nimeni nu mai ducea lipsă de subiecte de scris. S-au luat declaraţii tuturor candidatelor. S-au scris poveştile de viaţă ale fiecăreia. S-au cerut apoi părerile apropiaţilor despre decizia fetelor de a participa la concurs. Cu aceste păreri publicate, se întorceau la candidate, ca să le ceară declaraţii.
Cu carneţelele lor cu colţuri îndoite şi cu un capăt de creion veşnic pregătit să noteze măcar un gest, dacă nu un cuvânt, domnii ziarişti alergau cât era ziua de lungă dintr-o margine în alta a oraşului, ţesând singuri urzeala unor poveşti acolo unde ele se încăpăţânau să nu existe.
Când citi pentru întâia oară în Realitatea ilustrată despre lacrimile unei mame care aflase de la domnul ziarist că fiica ei candida la „Miss România”, Aglăiţa merse direct la domnul general şi îi puse dinainte ziarul, împăturit în aşa fel, încât să se vadă numai povestea cu pricina. Îl aflase în mica cramă încropită în beciurile de sub bucătărie şi, în avântul ei de a se elibera şi a destăinui totul, nu aşteptă ca generalul Vlădoianu să isprăvească lucrul şi să iasă afară, la lumină.
Generalul scoase din buzunăraşul vestei monoclul, îl potrivi pe îndelete la ochi, aşeză ziarul sub becul ce spânzura din tavan şi citi. Aglăiţa aştepta, gândind că aceasta ar putea fi cea dintâi probă a ei.
– M-am înscris, papa, spuse ea, atunci când generalul aşeză foaia de ziar pe un butoiaş din apropiere.
– Înţeleg eu că te-ai înscris, dragul tatii. Părerea mea o ştii, căci de aceea nu ai venit la mine mai înainte. Nu am ce pedeapsă să-ţi dau, căci ai douăzecişidoi de ani şi a venit vremea să afli cum este drumul pe care singură ţi-l alegi. Atâta vorbă îţi voi spune însă: vă înconjoară pe toate cu minciuni.
Aglăiţa ar fi fost mai bucuroasă să fie certată, pedepsită, să fie nevoită să lupte pentru dorinţa ei. I-ar fi întărit convingerea că face bine ceea ce face. Atitudinea neaşteptată a generalului însă mai mult îi clătina această convingere, şi aşa ldestul de afectată în ultima vreme de articolele găsite prin ziare.
– Ei vă dictează ce să spuneţi, continuă tatăl, încă înainte ca Aglăiţa să primească de la domnul ziarist cel peltic şi miop de la Realitatea ilustrată discursul, ca şi cum ar fi ştiut, pe căile nebănuite pe care ştiu părinţii. Ei deja au scenariul, iar din voi toate vor tăia şi vor ciopli, până când vă veţi potrivi pe scenariul lor. La sfârşit, lumea va aclama o marionetă, o păpuşă pe sfori despre care va crede că eşti tu. Iar tu vei avea un gust amar în gură şi-ţi vei petrece restul vieţii încercând să scapi de minciuna dintâi, de imaginea falsă pe care şi-au făcut-o toţi despre tine.
Îi întinse ziarul, îi întoarse spatele şi intră în casă, urcând treptele către verandă cu pas greu, cu spatele mai încovoiat ca de obicei.
– Să vii să-i spui şi dumisale, mamei tale, încheie domnul general, fără să mai privească fata.
Doamna general primi vestea ducând o batistă mărginită cu dantelă fină la gură. O vreme privi de la unul la altul pe deasupra dantelelor, cu ochii nedumeriţi, măriţi. Apoi însă, simţind în soţul ei tăria unei decizii, măcar că nu ştia bine care este aceea, îşi încredinţă lui nădejdile, aşa cum făcea de o viaţă.
– Mamă, o mângâie Aglăiţa pe mână, este un Regulament strict, garantează Ministerul de Interne, doamna Alexandrina Cantacuzino este acolo, domnul Rebreanu... Papa, am auzit ce mi-ai spus, dar vreau să fac asta, ridică ochii către tatăl său, de la picioarele fotoliului în care şedea doamna general.
În ultima zi de concurs, o mare de oameni ocupase Calea Victoriei şi Bulevardul Elisabeta.
Finalistele urmau să defileze prin faţa selectului juriu. Cele 72 de concurente, câte una din fiecare judeţ al ţării, plus Bucureştiul, adică ea, Aglăiţa, făcură drumul scurt dintre Grand Hôtel Lafayette, unde erau cazate, şi Cercul Militar Naţional, în trăsuri trimise anume pentru ele de Primăria Capitalei. Domnul Primar Dobrescu pusese la dispoziţia Comitetului de Organizare optsprezece trăsuri.
Mulţimea se despărţi lesne în două ape ca să facă loc trăsurilor goale, în drumul lor spre hotel. Când domnişoarele luară loc, câte patru în fiecare trăsură, şi muscalii încercară să vină înapoi, către Sărindar, oamenii nu mai fură tot la fel de înţelegători. Se îmbulzeau şi strigau numele aflate pe cocardele fetelor.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
