Vuitton, Chanel, Hermès, Gucci... Nume care te fac să visezi, care evocă luxul, prestigiul, frumuseţea. Dar cine le cunoaşte istoria? Creatorii acestor dinastii ale modei au pornit deseori de la nimic, de la o sărăcie crâncenă. În spatele fiecărui asemenea nume se ascunde un trecut zbuciumat, evoluţii, căderi, uneori dispariţia temporară. Giuvaergii, marochinieri, producători de haine, pantofi sau bagaje, constructori de maşini, toţi au reuşit să-şi facă numele cunoscut în lumea întreagă, în descursul câtorva decenii. În această carte veţi citi despre istoria a şapte asemenea dinastii, printre cele mai celebre. Istoria acestor creatori, de la naşterea mărcii până în anii de glorie, trecând prin dramele şi dificultăţile intrării pe piaţa mondială, este semănată cu obstacole şi războaie câştigate. În acelaşti timp, este vorba de o istorie sui-generis a secolului XX, în care au triumfat aparenţele şi semnele exterioare ale succesului.
Yann Kerlau a fost avocat la New York, înainte să lucreze timp de mai mult de cinsprezece ani în domeniul luxului şi al cosmeticii, în special pentru firmele Gucci şi Yves Saint-Laurent. În 2008 a fost numit directorul general delegat al Grupului Gucci.
Fascinat de personalitatea lui Cromwell, i-a consacrat în 1989 o biografie, apărută la editura Perrin: Cromwell, la morale des seigneurs (Cromwell, morala stăpânilor). În 1990 a publicat un eseu, Les Aga Khans (Hanii Aga), o sagă a conducătorilor spirituali ismailiţi, care a fost reeditată în 2004. Primul său roman, L'echiquier de la reine (Eşichierul reginei), a apărut la editura Plon în 2010; este o carte centrată pe personajul uimitor care a fost regina Christine a Suediei. După ce a scris Dinastiile luxului, Yann Kerlau s-a dedicat în întregime scrisului.
Imortalizată de Marilyn Monroe într-un cântec care a făcut din diamant cel mai bun prieten al femeilor, Casa Cartier ocupă, de mai bine de o sută şaizeci de ani, primul loc pe piaţa mondială a bijuteriilor.
Pantere, pendule misterioase, ceasuri din onix şi diamante, pandantive, diademe, Cartier a creat totul: ceea ce se poartă astăzi şi ceea ce s-a purtat odinioară. Cu bijuteriile Casei Cartier se scrie istoria fastuoasă a unui secol şi a lumii, de la fastul edwardian la splendoarea marilor duci ai fostei Rusii. De la est la vest, Cartier a încetat de decenii să mai fie un patronim, pentru a deveni o marcă, simbolizând luxul cu tot ceea ce are el excepţional şi atemporal.
În atelierele Casei Cartier, se desenează, se creează pentru plăcerea femeilor. Un fermoar din aur masiv pentru o geantă ascunde secretul unui nume sau pe cel al unei iubiri. O brăţară se înfăşoară pe încheietura mâinii precum o himeră. Maharajahi, actriţe, şefi de stat, simple cupluri de îndrăgostiţi, toţi cei care, într-o zi sau alta, au trecut pragul Casei Cartier, au avut sentimentul că devin alte persoane, că viaţa lor se schimbă pentru câteva momente sau pentru totdeauna. Cartier este un templu închinat dorinţei. Clienţii casei îşi impun preferinţele, comandă ceea ce nu există sau, cei mai înţelepţi, aleg dintre obiecte expuse în vitrine ori prezentate în cataloage, pe cele care îi seduc. Bestiariile, Cartea Junglei, arta din China antică, platourile Coromandel, sigiliile din jad, totul devine pretext pentru crearea bijuteriilor. Berbecul cu lâna de aur al lui Filip Cel Bun face un salt din anul 1430 până în secolul XX, pentru a deveni un leopard montat în diamante şi onix pe care ducesa de Winsdor îl poartă la rever.
Cu cât exigenţa cumpărătorilor este mai mare, cu atât ea stimulează imaginaţia bijutierilor. Astfel, chiar şi obiectele cele mai uzuale devin teren de acţiune pentru creatori. Ace şi egrete pentru pălării, păsări, colivii, miniaturi, camee, limbi de ceasornic, carnete de întâlniri, semne de carte, lista creaţiilor casei are la fel de multe limite precum gândirea însăşi. Cu mult înaintea altora, Cartier a răsfoit cartea de aur a istoriei civilizaţiilor: din Grecia antică până la perioada merovingiană, din Carelia până în Extremul Orient, Cartier a scormonit fără încetare în moda acelor vremuri, în idei, în decoruri. Aici, o rigurozitate venită din secolul Reformei, dincolo, fantezia iconoclastă a anilor douăzeci. Nu este uitat Siamul, anticul regat al Persiei, şi nici China dinastiei Song, cea din anul o mie, în timpul căreia au înflorit artele şi caligrafia. Cartier găseşte inspiraţie în orice. Din curbura acoperişurilor imperiale ţâşneşte forma unei broşe, dintr-un pod peste Yang Tzî curge un râu de mărgean. Leul din fontă de la Zhangzou care celebrează victoria împotriva barbarilor din 954 este pus în cuşcă în atelierele din Rue de la Paix. Mâine, poate, un client plin de fantezie va vedea în acest leu simbolul unei forţe venite din vremuri uitate şi-l va face să renască pentru propria-i plăcere sau pentru plăcerea femeii pe care o iubeşte. Industriaşi, oameni de afaceri, prinţi din Arabia sau din vechea Europă se întâlnesc cu Iason şi argonauţii în vitrinele din Fifth Avenue. Odihnindu-se în ascunzişul seifurilor blindate, pietrele în stare brută aşteaptă să fie date pe mâna creatorilor care să le transforme în bijuterii.
Cu numele provenind din grecescul adamos care semnifică "indesctructibilul", eternul diamant îşi aşteaptă clipa. Guvernat de acum înainte de implacabila lege a celor patru "C": color, clarity, carat, cut (culoare, puritate, greutate, şlefuire), cel mai adesea, diamantul este tăiat în India, unde două milioane de oameni îi consacră talentul lor. Urmează apoi o lungă perioadă de aşteptare. Şase luni. Un an. Cinci ani. Timpul necesar pentru ca piatra să-şi găsească în cele din urmă locul într-o parură sau pe vreo mână care-i va deveni cea mai vie casetă de bijuterii.
În cei o sută nouăzeci şi unu de ani de existenţă, Casa Cartier a făcut, a desfăcut, a urmărit, a dat tonul în modă fără să-şi piardă vreodată identitatea. Nu pare o structură rigidă decât celor care nu o cunosc. În cărţile care-i sunt dedicate, în magazinele pe care le deţine în lume, în sânul fundaţiei de artă contemporană pe care a creat-o la Paris, regula o fac îndrăzneala, excepţia, spiritul deschis.
Jackie Kennedy, în pulover negru, cu părul în ochi, poartă la mână un ceas Cartier; Andy Warhol, Yves Saint Laurent fotografiaţi de către Arnold Newman, respectiv Irving Penn; Charlotte Rampling la festivalul de la Cannes din 1976; toţi poartă la mână acelaşi model mitic derivat din "Tank", creat în 1971 de Cartier, devenit codul atemporal care-i uneşte pe clienţii casei. Unele chipuri dispar, unele celebrităţi mor, altele le iau locul, iar Cartier le întâmpină, le ascultă poftele, le domoleşte dorinţele.
De-a lungul istoriei diademei, un lanţ invizibil leagă Egiptul faraonilor de zilele noastre. Fiicele foştilor regi ai Nubiei sunt surorile mai mari ale Clitemnestrei şi ale Electrei şi seamănă cu descendentele lor care călătoresc pe drumurile din Hydra sau din Naxos în maşini decapotabile. Ele arborează bijuteriile vremurilor în care trăiesc. Primele pe cele ale Atrizilor, celelalte, de la Cartier.
Create pentru a le înfrumuseţa pe cele care le poartă şi pentru a-i pune în valoare pe cei care le oferă, pictate pe vase etrusce sau îngropate în morminte, bijuteriile sunt martorele unei fericiri, ale unei istorii care s-ar dori veşnice şi cărora le supravieţuiesc mereu. Sunt montate. Sunt demontate. Diademele de altădată devin unul, două, zece inele de logodnă şi, de fiecare dată, aceeaşi emoţie renaşte când e deschis sipetul micuţ din marochin roşu, inscripţionat cu cele şapte litere magice.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Philobia.Traducere de Magdalena Drăguşin, Diana Coste, Corina Ceclan, Renata Ungureanu, Simona Ungureanu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
