AVANPREMIERA

Europa

16 iun 2010 Autor: Tim Parks

Născut în 1954, Tim Parks este un romancier britanic care trăieşte lânga Verona din 1981. A publicat mai multe titluri de ficţiune şi nonficţiune. A tradus mult din romanicerii italieni. În romanul de faţă, "cândva la începutul anilor nouăzeci, nu-mi amintesc cu exactitate când, am călătorit la Parlamentul European de la Strasbourg. Era un grup de afaceri..."

Romanul se află în pregătire la Editura Leda.

Capitolul 1

Stau aşezat un pic lateral faţă de centru pe lunga banchetă din spate a unui autocar modern care străbate Europa. Şi chestia asta în sine constituie ceva ieşit din comun. Fiindcă eu urăsc autocarele, am urît dintotdeauna autocarele, şi mai ales urăsc autocarele moderne, nu doar din cauza mirosului greţos şi înţepător de lucruri din plastic şi tapiţerie sintetică, ci şi din cauza modului în care presupusele dorinţe ale majorităţii le sunt vârâte acum pe gât tuturor - adică mie - sub forma unor ecrane video care ies în afară de sub compartimentul pentru bagaje, cam din şase în şase scaune, şi bineînţeles sub forma muzicii ambientale ce se prelinge insidios din difuzoarele ascunse. Astfel încât deşi abia ieşim din Piazza dell'Università intrând în traficul matinal de pe Corso Vercelli în acest oraş străin unde trăiesc de atâta timp, cu zidurile lui de piatră, tramvaiele, nobilele faţade şi marocanii care vând ţigări de contrabandă înşirate pe trotuare sub umbrelele deschise - fiindcă plouă, aşa cum se întâmplă la Milano în mai -, chiar şi acum, când lunga excursie nici nu a început bine, ne vedem obligaţi să ascultăm un glas bărbătesc cântând înfumurat cu o falsă şi complezentă răguşeală despre un amore passionale, pe care nu poate, susţine el, să îl uite, şi care i-a distrus viaţa pentru totdeauna, o temă, bănuiesc eu, care se prea poate să fie exact ultimul lucru la care să-ţi doreşti să fii supus cînd abia a trecut de ora opt într-o dimineaţă de luni, şi nu după mult timp de când ai împlinit patruzeci şi cinci de ani. Deşi mulţi dintre călătorii mai tineri fredonează şi ei melodia (la fel cum proaspeţii recruţi, îmi imaginez, cântă în cor mergând la război).

Da, că a fost o greşeală, reflectez eu, aşezat nu chiar în centru, ci un pic mai la dreapta, pe lunga banchetă din spate a acestui autocar modern pregătit să străbată Europa, că a fost o mare greşeală să plec în această călătorie, nu m-am îndoit nicidecum încă din clipa în care am consimţit să merg, şi poate chiar dinainte, dacă e posibil aşa ceva. Sau hai să spunem că exact în momentul în care am luat această decizie mi-am şi dat seama, şi mi-am dat seama că ştiusem asta dintotdeaua, că a participa la această călătorie era una dintre acele greşeli pe care mi-era scris să le fac. Ţi-a fost scris să faci această greşeală, mă gândeam eu. Ceea ce nu înseamnă desigur că aş vrea să pun această greşeală pe picior de egalitate cu alte greşeli mai spectaculoase şi mai măreţe care au ajuns să modeleze şi să structureze ceea ce nu se poate numi decât o viaţă de om, ci doar că, acceptând, ca răspuns la rugămintea unui coleg, să iscălesc la capătul unei liste de alte semnături ale altor colegi, am sesizat imediat că numai unul ca mine putea face o greşeală atât de abjectă, absurdă şi deliberată. E tipic pentru tine să faci aşa ceva, mi-am zis eu. Numai tu puteai fi de acord să călătoreşti douăsprezece ore cu autocarul într-o direcţie şi pe urmă, peste două zile, alte douăsprezece ore cu acelaşi autocar (care, pe deasupra, mai e şi modern, cu muzică ambientală, ecrane video şi iz de sintetic) înapoi pe acelaşi traseu, pentru a contribui cu numele tău, oricât de puţin ar valora el, la o cauză pe care nu numai că nu o susţii, ci pe care dintr-un motiv literalmente intelectual, dacă un asemenea miracol poate exista, o combaţi, o cauză pe care o respingi, şi asta, mai mult chiar, printr-un apel adresat unei instituţii pe care, repet, nu numai că nu o susţii şi la care nici nu subscrii în vreun fel, ci dimpotrivă consideri frecvent că nici măcar nu ar trebui să existe! Poftim, ăsta eşti tu. Şi încercând să-mi găsesc o poziţie confortabilă pentru cap pe o tetieră din nylon scămoşat în partea din spate a acestui autocar mare în prezent blocat în trafic la o intersecţie deşi culoarea semaforului este verde, reflectez încă o dată că atunci, şi asta să tot fi fost pe la începutul lui aprilie, când Vikram Griffiths mi-a spus, dregându-şi glasul şi scărpinându-se cu degetele pe chelia lui lucioasă de indian, cum are el obiceiul, sau prin perciuni, sau prin perişorul pufos de pe ceafa groasă, şi pe urmă aranjându-şi ochelarii pe nas, exact cum face chiar acum undeva pe coridorul central al acestui hidos autocar modern, aplecându-se bondoc şi trupeş, în timp ce câinele îi morfoleşte gleznele, peste umerii şi neîndoielnic sânii unei tinere, gesturi pe care e de presupus că le face din nervozitate şi din dorinţa de a le da oamenilor impresia că tot ceea ce spune el este important şi palpitant - o nervozitate dramatizată este probabil ceea ce vreau eu să spun, o nervozitate devenită conştientă de sine şi apoi unealtă în sine într-un narcisism nesfîrşit şi auto-mistuitor, dar întotdeauna coercitiv - când Vikram Griffiths mi-a spus, înghiţindu-şi flegma, deşi fără câinele lui în acea zi, Jerry, băiete - Vikram nu este doar indian, ci e indian galez, singurul indian care a vorbit vreodată galeza, susţine el - Jerry, băiete, noi vom apela la Europa - dregându-şi glasul din nou - şi am aprecia enorm sprijinul tău, ceea ce ar fi trebuit eu să fac, bineînţeles, era să-i fi râs în nas, sau să fi făcut vreun gest mai politicos, dar cu o conotaţie similară, cum ar fi fost bunăoară să întreb: "Europa ?", sau doar: "Scuze, unde?", ca şi cum sincer nici n-aş fi avut habar de existenţa unei asemenea entităţi.

Trebuia să fi refuzat. Cu certitudine nu ar fi fost imposibil chiar şi pentru un bărbat despre care se ştie că locuieşte singur şi că se bucură de o viaţă cu foarte puţine angajamente profesionale să fi născocit cumva o scuză referitoare măcar la una dintre cele trei zile stabilite când exact acest autocar modern urma să gonească pe nesfârşiţi kilometri de autostrada şi autoroute pentru a prezenta cazul nostru la Europa. Nu avea cum să fie ceva imposibil. Cu toate astea nu numai că nu am refuzat, ci practic m-am repezit să profit de ocazie. Am spus da imediat. Nu numai că nu am încercat să găsesc un pretext pentru a mă eschiva de la acest pelerinaj obositor şi, suspectez eu, ipocrit, ci practic am scăpat din vedere exact scuza ideală care se prezenta de la sine, şi anume aniversarea zilei de naştere a fiicei mele care împlineşte optsprezece ani, altfel spus petrecerea festivă ce va avea loc mâine în absenţa mea precis foarte criticată. Şi nu numai, reflectez eu, în timp ce motorul puternic al autocarului vibrează sub bancheta pe care stau - iar ceea ce încerc eu să fac presupun este să despic firul în patru, toate firele, cât mai obiectiv cu putinţă - nu numai că am acceptat imediat, adică fără să ezit nici o secundă măcar, din reflex cum s-ar spune, ba pe urmă m-am mai şi dat peste cap pentru ca acordul meu să pară afabil şi chiar cordial. Am zis: "Sigur că da, Vikram, bineînţeles că voi veni", şi am semnat în clar imediat şi tot imediat, fără să stau la tocmeală, am băgat mâna în buzunar ca să scot noul meu portofel pe care mi-l cumpărasem de curând, aşa cum am cumpărat în ultima vreme atâtea alte lucruri noi din categoria obiectelor mici şi vag intime, şi am plătit pe loc (ceea ce chiar nu era necesar) cele două sute douăzeci de mii de lire sterline cît costă excursia, o sumă pe care sincer vorbind, avînd în vedere

situaţia mea financiară actuală, nu prea mi-o pot permite. Nu prea îţi poţi permite această cheltuială, mi-am spus eu. Deşi ţin să subliniez că banii pentru mine în ultima vreme au început să semene cu o monedă de care abia aştepţi să scapi înainte de a te muta în altă ţară, o monedă, vreau să zic, care se va demonetiza irevocabil în scurt timp, şi despre care mie nici nu-mi trece prin minte că ar putea avea vreo valoare de schimb.

Banii mei au încăput imediat pe mâinile acestui Vikram negricios, cu voce groasă de indian şi cu un accent galez aberant, iar apoi pentru a justifica această promptitudine care mi-era teamă că nu va fi înţeleasă (când ţi s-a mai întâmplat ţie vreodată să te arăţi dispus să lupţi pentru o cauză?), am mers chiar până într-acolo încât să spun că din moment ce alţii făceau considerabilul efort de a organiza această excursie spre binele tuturor, atunci unul ca mine putea să dea dovadă de solidaritate măcar şi să se alăture grupului. Puteam să citesc o carte în timpul lungii călătorii, i-am spus, doar aveam enorm de citit pentru lucrări, pentru lucrări viitoare, sau puteam doar să meditez (doar !). Şi stând în picioare acolo în încăperea searbădă, tipică oricărei instituţii, unde avea loc întâlnirea noastră, printre mobilele de birou dizgraţioase plasate pe un planşeu acoperit cu un linoleum imitând pardoseala din piatră pe care îl curăţaseră cu indiferenţă nişte femei de serviciu nemotivate şi răsfăţate, aşadar stând de vorbă acolo cu acest om care e o nulitate poate chiar mai mare decât mine, singura lui relaţie stabilă fiind din câte se pare pasiunea pentru corcitura de câine care i-a umplut de păr hainele ponosite, încercam să-l asigur că nu era nimic ciudat în faptul că subscrisesem atât de rapid la curajoasa sa iniţiativă, că nu era nimic ciudat în faptul că îmi adăugasem numele cu atâta nerăbdare pe lista lui de semnături mâzgălite. Dumnezeule, aproape că îmi ceream iertare că mă înrolasem în expediţia lui. Sau mai degrabă, ascundeam de pe-atunci ceea ce ştiam deja în sufletul meu că reprezenta, în realitate, unicul şi adevăratul motiv pentru care mă comportasem în acest mod neobişnuit şi atipic, acceptând adică să particip la această delegaţie absurdă şi ridicolă; acelaşi motiv, ar trebui spus, pentru care în momentul de faţă, chiar acum când stau aici măcinând aceste gânduri pe bancheta din spate a acestui autocar care se târăşte ca melcul spre unul dintre punctele nodale unde reţeaua de autostrăzi face joncţiunea cu oraşul pentru ca omul să poată fi transplantat cu o viteză ameţitoare în alt oraş, similar însă sub toate aspectele - acelaşi motiv pentru care mi-am îngropat acum faţa brusc într-o carte, deşi nu numai că nu sunt în stare să citesc nici un cuvânt de pe paginile ei, dar nici măcar nu mă interesează s-o fac. Fiindcă ea tocmai s-a ridicat în picioare ca să îşi ia servieta de piele de culoare închisă din compartimentul pentru bagaje de deasupra capului. Locul ei este pe al treilea rând din faţă, în partea stângă.

Şi nici nu vreau să mă gândesc, nu vreau să mă mai gândesc că se fac acum peste şase luni, sau s-a făcut un an deja? de când vorbesc despre mine (şi cu mine) ca despre un om vindecat, ca despre un om care a depăşit odată pentru totdeauna toate chinurile şi suferinţele, şi presupun că trebuie adăugat şi toate extazele, din perioada pe care nu o pot numi altfel decât marea criză, marea aventură, marea coliziune a vieţii mele. Da, începusem să cred despre mine că eram un om care, după ce a trecut prin tot ce putea fi mai rău, a ieşit la liman cumva "mai fericit şi mai înţelept", privind acum în urmă cu un fel de ironie suficientă şi îngăduitoare spre cei care traversează tumulturile vieţii. Şi sporovăind în gând cu mine însumi, cum face tot omul, sau achiziţionând mobilă pentru micul meu apartament, ori cumpărând toate acele obiecte mărunte - noul meu portofel, bunăoară - pe care am simţit brusc că era rezonabil să le înlocuiesc, pentru ca viaţa să poată reîncepe ca nouă, eliberată de orice amintire împovărătoare, obişnuiam să-mi spun: Splendid, nici măcar vreo rămăşiţă de balast, nici cea mai mică urmă din greutatea aceea apăsătoare şi duhoarea pe care le-ai purtat cu tine atâta vreme ! Da, drumul excesului, citam eu în sinea mea, şi mi-aduc aminte că făceam asta cu o superbie triumfătoare de care mi-e şi jenă să-mi amintesc, drumul excesului - poate uneori puneam un CD cu muzică de Händel sau de Mozart (menţinusem un control foarte strict asupra discografiei pe care o ascultam) - duce într-adevăr spre Palatul Înţelepciunii. Cu toate că unii ar fi putut cârti la cuvântul "palat", presupun. Dar deşi poate termeni de genul "apartament de serviciu" sau "cocioabă" sau chiar "buncăr" ar fi fost probabil mai adecvaţi pentru soiul de înţelepciune la care ajunsesem, ceea ce încerc eu să subliniez, de fapt, este că anterior întâlnirii cu Vikram Griffiths, galezul nostru indian, în cancelaria cadrelor didactice de la Institutul Englez, în ziua aceea, simţisem că eram vindecat. Nu, mai exact chiar, simţisem că mă vindecasem. Fiindcă era vorba şi de mândrie aici. Mai ales că niciodată în acea perioadă nu cerusem ajutorul nimănui! Nu, dimpotrivă, mă zbătusem de unul singur să ies din noiane, ţinut la suprafaţă de fărâmele de raţiune şi respect de sine de care inevitabil te agăţi de îndată ce te dumireşti că nu ai tăria să optezi pentru ceva mai sumbru.

Şi dacă, după ceea ce mi se păruse o foarte lungă perioadă de timp pe o mare zbuciumată, valurile mă scoseseră în cele din urmă la mal într-un loc care era foarte departe de punctul în care mă aruncasem în talazuri şi absolut necunoscut mie, dar mai presus de toate mai solitar decât oricare loc în care fusesem vreodată până atunci, oricum odată ce am ajuns acolo, odată ce am închis uşa micului meu apartament am avut impresia clară că pusesem piciorul pe terra ferma că sosisem adică la locul de destinaţie, un loc căruia i s-ar putea atribui cuvintele de "liman salutar" sau măcar "salutar".

Da, timp de şase luni, reflectez eu, aşezat nu chiar în centru, ci un pic mai la dreapta, pe bancheta mare din spate a acestui autocar modern şi puternic pregătit să străbată Europa, timp de şase luni ţi-ai tot spus că ai ieşit din hăţişuri, teafăr, chiar fericit. Nu într-atât de fericit încât să baţi din palme şi să ţopăi de bucurie, poate, dar destul de fericit, destul de fericit. Până când un ins pentru care nu ai nici un fel de respect se apropie de tine în incinta locului de muncă pe care îl deteşti, un tovarăş de băutură ocazional, care umblă dinadins veşnic jerpelit, în mod incontestabil indian, deşi a primit o educaţie de galez neaoş, cu un clipboard şi un pix în mână şi un aer nervos coercitiv şi supraexcitat care se manifestă în primul rând prin reflexul constant de a-şi drege glasul şi de a-şi înghiţi flegma, de a-şi pipăi perciunii şi chelia, şi tipul acesta se apucă să îţi expună o iniţiativă ambiţioasă pentru salvarea unei slujbe la care tu te căzneşti de ani de zile să-ţi faci curaj să renunţi, o slujbă de la care ţi se trag probabil toate necazurile, dacă o priveşti dintr-un anumit unghi, şi tu, ce faci tu atunci? Ce faci tu atunci? În nici câteva secunde uiţi complet de hotărârea fermă, căci aşa ţi se păruse, din ultimele şase luni şi îţi oferi, prompt, imediat, fără să pregeţi propria-ţi contribuţie la efortul grupului - sunt exact cuvintele folosite de tine. Şi apoi fiindcă niciodată, dar absolut niciodată în trecut nu ai vădit nici cea mai mică preocupare de a salva slujba asta mizerabilă dar desigur bine plătită, fatalmente bine plătită, care ne-a făcut pe toţi să stagnăm pe-aici într-un fel de limb fără viitor sau întoarcere, ne-a ţinut captivi în balta asta stătută unde filele anilor caduci se întorc lânced de la sine trecându-se putrede, şi fiindcă eşti sigur că omul acesta cu perciuni fercheşi şi nervozitate chelboasă nu şi-a imaginat nici o clipă cu tu ai fi dispus să îţi oferi sprijinul, şi de fapt te-a întrebat dacă vrei să participi doar pentru că s-a întâmplat să fiţi amândoi în aceeaşi încăpere simultan, iar el avea oricum clipboardul în mână, te apuci să rosteşti tot felul de scuze afabile de genul: "Dacă alţii fac atît de mult, măcar atât să fac şi eu etc.", ba chiar îi explici că de fapt nu-ţi vei irosi timpul din moment ce poţi să-ţi iei cărţi cu tine şi să citeşti. "Am ce să-mi iau de lucru cu mine", ai declarat tu pretinzând absurd că ai avea de rezolvat treburi presante în afara serviciului, şi Vikram Griffiths a zis: "Oh, nu-ţi fă griji în privinţa distracţiei, băiete" - fiindcă Vikram, care nu deţine oficial nici o funcţie în sindicatul profesorilor străini, dar cu toate astea pare să fie singurul om capabil să iniţieze o acţiune, are stilul ăsta de a le spune tuturor persoanelor de sex masculin indiferent de vârstă "băiete", exact cum le spune tuturor persoanelor de sex feminin "fetiţo", ceea ce face parte integrantă din deprinderea de a-şi declara etnicitatea galeză, aberanta lui etnicitate galeză, ceea ce desigur atrage atenţia asupra etnicităţii lui indiene, asupra non-etnicităţii lui galeze, scoţînd în evidenţă de asemenea nervozitatea lui relaţională alimentată de alcool şi mai ales alternativitatea lui, apartenenţa lui la acea révolution permanente, cum le place francezilor să spună, sau cum le plăcea odată, armata aceea de oameni luminaţi şi speciali, care formează atât de flagrant acum o parte neîncurajatoare dar acceptată a părelnicei noastre societăţi civile - "Nu-ţi fă griji în privinţa distracţiei, băiete", zice Vikram Griffits, dregându-şi glasul şi frecându-şi palmele împreună, fiindcă aproape toţi studenţii care vin cu noi sunt studente, bineînţeles. La care omul acesta, neîndoielnic încântat că a putut găsi un adept atât de neverosimil pentru iniţiativa lui ingenioasă, îţi face cu ochiul ceea ce înseamnă şi un rânjet alunecos, genul de grimasă, adică, pe care un actor de comedie ar cultiva-o negreşit pentru ca nu cumva vreunul dintre spectatorii din sală să înţeleagă greşit insinuarea lui. Fiindcă stilul lui Vikram Griffiths, reflectez eu, presupune printre altele asumarea în mod ostentativ, provocator, a unei complicităţi renegate chiar şi cu nişte oameni pe care el îi bănuieşte că ar putea fi de cealaltă parte a baricadei. De fapt, a spus el, cu faţa schimonosită încă de acelaşi rânjet, "băieţii l-au poreclit deja «Omnibuzul Frichi-Frichi»", şi a râs, un râset gutural şi răguşit de fum şi whisky, şi înghiţindu-şi flegma a repetat "Omnibuzul Frichi-Frichi", hlizindu-se în continuare, şi pe urmă mi-a prezentat un fel de date statistice reflectând după estimările lui raportul dintre studenţi, majoritatea fete şi numeroase, şi profesorii străini, noi adică, majoritatea bărbaţi şi puţini, iar eu, conform comportamentului total deplasat şi - se cuvine să recunosc - absolut ruşinos pe care îl aveam, pe care îl am, am râs de asemenea. "Omnibuzul Frichi-Frichi !" am strigat eu cu o veselie absolut impardonabilă. "Fir-aş al naibii, auzi, Omnibuzul Frichi-Frichi, cine a avut ideea să-i spună aşa? E genial!" Şi Vikram a zis: "Georg a avut ideea asta. Doar ştii cum e Georg".

Ştiam. Şi ştiu.

Pe urmă, şi-a luat lista, pe care figurau deja semnătura ei şi semnătura lui Georg, şi, mirosind a câine, îmbâcsit de păr de câine pe sacoul ăla jerpelit, deşi nici n-ar avea voie să vină cu animalul la Universitate, s-a dus în cealaltă parte a încăperii ca să discute cu un alt coleg de-al meu, în timp ce eu deja mă căzneam să-mi amintesc dacă numele lor, al ei şi al lui Georg, apăreau unul deasupra celuilalt sau unul sub celălalt pe lista aceea pe care tocmai o semnasem şi eu şi dacă numele lor erau scrise cu aceeaşi culoare şi prin urmare posibil cu acelaşi pix. Dar nu reuşeam să-mi amintesc. Cum nici acum chiar, aşezat pe bancheta din spate a acestui autocar modern plecat înspre inima prezumtivă a Europei şi forţându-mi ochiul minţii să se deschidă încă o dată asupra momentului când am văzut lista pe clipboardul lui, momentul când atât de pripit şi - trebuie spus - atât de deplorabil mi-am adăugat numele pe acea hârtie, nici acum chiar nu pot să-mi aduc aminte dacă numele lor erau împreună sau la distanţă unul de celălalt, şi neamintindu-mi, dar străduindu-mă din răsputeri să-mi amintesc, sunt obligat căci cred că e deja a mia oară să recunosc cât de umilitor poate fi să îmi canalizez toată energia minţii asupra unei chestiuni fără absolut nici un fel de importanţă şi care nici măcar agreabilă nu este spre deosebire de atâtea alte chestiuni fără absolut nici un fel de importanţă dar asupra cărora omul zăboveşte cu mintea în mod regulat, cum ar fi bunăoară biliardul, sau documentarele TV, sau chiar, deşi mai rar, munca pe care o faci, care toate pot fi, dacă nu altfel, măcar plăcute oricum. Ce-are omul ăsta de simte nevoia mereu să-şi ia câinele cu el peste tot? Mă întreb şi eu aşa. De ce să ţină morţiş să iasă în evidenţă cu orice preţ? Câinele mai e şi nasol pe deasupra. Şi de ce ar conta, în fond, dacă ea şi Georg au semnat pe lista pentru Strasbourg folosind acelaşi pix, de unde s-ar putea deduce că probabil fuseseră împreună în momentul în care semnaseră? Cum ar putea o asemenea coincidenţă banală să aibă vreo semnificaţie de fapt?

Dar acum o voce de italiancă îmi întrerupe reflexiile întrebându-mă: "Ce citeşti?"

Fiindcă trebuie spus că nici nu se pune problema să fiu singur pe bancheta din spate a acestui autocar. Într-adevăr, dacă ai putea fi singur sau măcar ai putea spera că vei fi singur, că lumea din jur te va lăsa în pace, într-un autocar modern, atunci nu le-aş mai urî atât de mult, întrucât ceea ce detest eu cel mai mult la autocarele astea este ideea implicită de grup, precum şi participarea silită sau oricum prezumtivă la activitatea unui grup pentru o perioadă dată de timp, spre deosebire, bunăoară, de autobuze, trenuri sau chiar avioane care nu presupun astfel de scenarii, având în vedere că în cazul lor fiecare îşi cumpără separat biletul şi separat îşi vede de treburile lui separate. Da, autocarele, înţeleg eu acum, mă poartă cu gândul la colectivităţi şi la tendinţa colectivităţilor de a opera la cel mai mic numitor, şi nici măcar comun poate, şi mă gândesc presupun la grupuri de oameni care cântă împreună toţi într-un cuget şi o simţire, sau la o excursie cu enoriaşii din aceiaşi parohie, ori la nişte persoane în vârstă care se îmbarcă în circuite turistice organizate ca să-şi uite de urât, sau la unii adolescenţi plecaţi să susţină o echipă de fotbal, şi, în general, mă gândesc la toate dogmele contemporane care preconizează adunarea oamenilor la un loc şi deplasarea lor într-o direcţie sau alta pentru a se distra împreună, sau pentru a se îmbogăţi spiritual, sau pentru a-şi manifesta solidaritatea faţă de cine-ştie-ce minoritate neprivilegiată suficient şi, cum spuneam, toţi având acelaşi ţel şi ideal, fiecare individ purtând amprenta spiritului de grup, care este însuşi spiritul umanităţii se pare, şi într-adevăr al acelei Europe, dacă tot am pomenit numele, la care grupul acesta se năpusteşte acum să facă apel. Când de fapt dacă îmi amintesc corect, şi parcă era dintr-o carte pe care ea m-a pus cândva să o citesc sau mai degrabă să o recitesc, fiindcă aşa făcea ea mă punea mereu să citesc cărţi în speranţa că aş putea să-mi regăsesc vocaţia, că aş putea deveni cu adevărat omul, adică bărbatul (asta era important), pe care cândva avusesem toate şansele să-l întruchipez - dacă îmi amintesc corect, atunci prima menţionare a Europei ca entitate geografică (era la Teocrit?) se referea doar la Peloponez şi doar pentru a distinge Peloponezul de Asia, doar pentru a demonstra că mica peninsulă nu fusese înghiţită în masa amorfă a veşnic cotropitoarei Asii. Sau aşa ţin eu minte, corect, sau poate greşit, dintr-o carte pe care ea m-a pus să o citesc, să o recitesc, în tentativa ei insistentă şi este de presupus lăudabilă de a mă face să-mi redobândesc vocaţia, tentativa de a mă face să devin, poate aici era tot schepsisul, o persoană pe care ea să o poată respecta. Era proclamarea unei distincţii, Europa, aşa ţin eu minte.

În pregătire la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Irina Negrea

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 18.06.2010

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
Tim Parks
, ficţiune
, nonficţiune

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine