Filip Florian s-a născut pe 16 mai 1968, în Bucureşti. Primul său roman, „Degete mici” (2005), a fost recompensat cu premiul pentru debut al României literare, premiul de excelenţă pentru debut în literatură al Uniunii Naţionale a Patronatului Român şi premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. În 2006, împreună cu fratele său, Matei Florian, a publicat romanul „Băiuţeii”. Ambele titluri au ajuns în prezent la a patra ediţie. „Zilele regelui” (2008), al treilea roman al lui Filip Florian, a fost distins cu premiul Manuscriptum acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi a fost desemnat cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan. Ultimul său roman, „Toate bufniţele”, a fost unul dintre bestsellerurile Târgului Gaudeamus de la sfârşitul anului trecut, prezintă două poveşti care se împletesc într-una singură: povestea copilului Luci şi povestea lui Emil, care are în spate o istorie de familie alambicată şi tristă. Filip Florian a acordat acest interviu coelgei noastre de la Mediafax.
- Spuneaţi într-un interviu că nu începeţi să scrieţi o carte până nu vă îndrăgostiţi de tema ei. Când v-aţi îndrăgostit de povestea din „Toate bufniţele”?
- E un pic diferit. Nu e o reţetă a îndrăgostirii. Aşa cum e şi în viaţă, cam aşa este şi cu temele literare, cu cărţile. Adică, la „Degete mici” a fost într-un fel, la „Zilele regelui” în alt fel. Pe parcursul scrierii la „Degete mici” şi la „Zilele regelui”, ideile mi-au venit şi din start am ştiut că vor fi carte, cu „Toate bufniţele” a fost diferit. Am terminat „Zilele regelui”, o carte care m-a stors, sincer, mă simţeam aşa, ca o legumă deshidratată. Aş fi fost incapabil să mă apuc de ceva nou în lunile alea bune după ce am terminat cartea. Evident că mă tot gândeam, dar nu într-un fel de „Aoleu, ce o să fac?”. Laşi mintea liberă ca... mai degrabă un receptor. La un moment dat, s-a legat povestea cu cartea asta. Ca început al începutului... în 2009, am fost în Deltă, toamna târziu, cu fratele meu, Matei, şi cu un foarte bun prieten, căruia îi e dedicată „Toate bufniţele”, Ernest. Cu cortul, destul de izolat, lume puţină. Ei, şi seara erau foarte multe ţipete de bufniţe în depărtări, pe care noi, prostindu-ne, am încercat să le imităm, aşa, râzând. Ne-am trezit... mai ales ei doi reuşeau să le imite destul de bine... Probabil era o perioadă de nuntire, ceva genul ăsta. Nu ştiu ce imitau ei. Masculi, femele, nimeni nu ştie ce... cert este că le-a reuşit asta atât de bine că ne-am trezit că vin la noi la cort bufniţe din celălalt fel şi se aşază deasupra cortului şi ţipă de acolo minute întregi. Şi ei răspundeau, alea răspundeau ... de aici a pornit cartea.
- Primul personaj care a apărut a fost Luci (copilul din carte, n.r.) sau primul a apărut Emil?
- Primul a apărut Emil. E prima carte la care plec într-un fel după care mă opresc şi schimb mult... Atunci când m-am apucat să scriu, Emil - al cărui nume nu-l aveam - era cu personajul ăsta pereche, cu care era el în dialog într-un fel... era o femeie. Nu mi-a plăcut ce-mi iese. Era ceva, nu ştiu ce, dar era ceva făcut aşa, artificial. Nu ştiu... mergea aparent, dar, dacă nu îţi place şi nu îţi dă o senzaţie de autentic şi curăţenie... eu nu suport aşa făcăturile, măcar în ochii mei. Atunci m-am oprit luni bune, am eliminat total paginile alea şi abia când m-am lămurit ce o să se întâmple spre final, chiar în partea ultimei bucăţi unde apare acel caiet, abia în clipa aia am ştiut „da, asta e cartea” şi de atunci am tot scris. Dar momentul îndrăgostirii ăsta e, când am ştiut clar care e finalul cărţii. Nu ştiam ce o să se întâmple până la finalul cărţii, dar a fost ca o iluminare.
- Faptul că aţi scris „Băiuţeii” în colaborare cu fratele dumneavoastră, Matei Florian, v-a dat uşurinţa cu care l-aţi creat pe Luci?
- Nu, nu. Mi-a fost uşor din alt motiv. Mi-a fost uşor pentru că... Cum să zic? Eu am fost un gen de copil foarte liber. Tata a lucrat mult timp pe şantiere, după care a şi divorţat, când aveam 14 ani, deci a fost enorm de mult timp absent. E adevărat, vorbeam mult la telefon, dar, în mod concret, era absent. Mama ne-a tratat ca pe nişte prieteni de o vârstă, deci nu cu autoritatea aia „nu te duci”, „nu ai voie să”, „nu poţi să te uiţi la...”. Pur şi simplu a fost foarte uimită când a aflat că dau examen la liceu. Era convinsă că sunt clasa a şasea. Nu avea nicio treabă cu lucrurile astea la care orice mamă se pricepe aşa... intuitiv. Era opusul modelului tradiţional al mamei. Ceea ce a fost nemaipomenit, deoarece ne-a dat o libertate foarte mare. Prin urmare, am hălăduit enorm, enorm pe maidan. Chiar nu vă puteţi imagina cum ne făceam lecţiile. Chiar în ultimul sfert de oră înainte de a începe cursurile. Cu o mână mă închideam la nasturii de la cămaşă şi cu cealaltă ţineam tema. În rest, eram la fotbal, la cinşpe mii de jocuri. Ei, chestia asta m-a făcut să întâlnesc fel şi fel de puşti, până la cei mai mari golani. În sensul bun. Îmi amintesc de un celebru repetent de la noi din şcoală... Gheată. Era a şaptea, având, nu ştiu, vreo 16 - 17 ani... şi mulţi mulţi alţii. Ei, asta e, fie că eram în Bucureşti, fie că eram la casa bunicului meu, în vacanţe, la Sinaia, aveam foarte mulţi prieteni de toate facturile. Şi pot crea imagini de copii foarte credibile, pentru că şitu tipologii de copii vagabonzi, în sens bun, nu în sens rău.
- „Toate bufniţele” este prima carte pe care o semnaţi în care apare marea dumneavoastră dragoste pentru munte...
- Cumva, sufeream aşa... pentru că eu iubesc muntele enorm, muntele e una din esenţele vieţii mele. Fără munte, cred că m-aş stinge. Pot să rezist câteva luni, evident, dar începe să mă roadă ca o boală interioară, adică îi duc dorul, mă întreb ce caut eu, unde sunt fără munte. Am avut senzaţia că niciodată eu nu mi-am arătat recunoştinţa faţă de munte şi iubirea asta uriaşă. Îmi doream ca, odată şi-odată, să fac o declaraţie mare de dragoste munţilor. Şi asta am încercat să fac. Acum că sunt atâţia oameni profund urbani care nu înţeleg chestia asta, cred că e treaba lor, nu a mea. Eu cartea mi-am făcut-o pe nebunia mea.
- Tocmai pentru că este vorba de o relaţie atât de personală, a fost greu să o transpuneţi în scris?
- A fost greu, pentru că orice chestie de genul ăsta trebuie să aibă un fel de delicateţe. Urăsc lucrurile aşa... manifeste, manifestul însuşi sau declaraţiile astea bombastice, că sunt politice, că sunt culturale, că sunt de amor, au în ele ceva ridicol. Aşa, să te apuci „Iubesc munţii etc. semnul exclamării”, „vai, bolta albastră e o minune, semnul exclamării” - este totul atât de ridicol. Şi de asta mi-a fost greu. Dar, în acelaşi timp, mi-a fost şi uşor, pentru că vorbeam pe o limbă intimă a mea din interior.
- Până la urmă, „Toate bufniţele” este prima carte pe care nu o scrieţi la munte...
- Da, e scrisă peste tot, pentru că aşa m-a purtat existenţa. Au fost plecări colo şi colo, în condiţii foarte bune, unde primeam şi nişte bani foarte buni. E scrisă în 1.000 de locuri, chiar şi pe malul mării - ceea ce uneori e foarte bine. Când stai într-un loc şi ai tu o poveste, culmea e că e mai greu să scrii despre ea. Uneori, distanţa îţi dă o şansă teribilă să vezi mai clar lucrurile. Cartea e scrisă peste jumătate la munte, dar nu e numai acolo.
- Aveţi tabieturi de scriitor?
- Nu am mari tabieturi, ceva spectaculos. Singurul care e aşa mai important, adică esenţial, e liniştea, liniştea totală. De exemplu, vara nu suport muştele. Pe de-o parte, pentru că fumez mult, stau vara cu geamurile deschise larg, şi când stau cu geamurile deschise larg se transformă camera într-un paradis al muştelor. Sunt cu ele într-un război continuu de evacuare forţată. Dar, în principiu, vreau să fie linişte, să fie o linişte totală, să îmi ţiuie urechile. Eu aud textul, adică fără să-l aud nu pot să... E ca şi cum mi-aş pune o piesă muzicală ca să scriu muzică. E imposibil. Ştiu că sunt scriitori cum e Răzvan Petrescu, la care ţin enorm, un mare scriitor care e dependent de muzică. Îşi pune anume tipuri de muzică în funcţie de ce are de scris, dar aici are fiecare păsărelele lui.
- Nu aţi scris nicio carte în Bucureşti. De ce?
- Pentru că aici nu pot scrie din mai multe motive. Un motiv este că nu am în Bucureşti un spaţiu al meu în care să am acea linişte de care vorbeam. Sunt curios, dacă l-aş avea, dacă aş putea şi-aşa. Sincer, mă îndoiesc. Fiindcă am nevoie de linişte şi într-un mod din ăsta, concret, auditiv, dar şi de un fel de tihnă, de stare de timp care curge aşa lent, cum numai în orăşelele mici se întâmplă, ca un tren care merge pe nişte linii ferate pe care ar deraia dacă ar merge mai repede. Cam aşa îmi place mie să curgă timpul pentru scris. Or în Bucureşti timpul curge ca, nu ştiu, ca o cascadă. E un oraş foarte... te-agaţă orice ai face. Ce spuneam şi înainte, trebuie să te duci la fisc, ai prieteni, cunoştinţe, rude, mai ales dacă stai plecat trebuie să te întâlneşti cu ei. E aşa ca într-un vas în care se bagă un mixer şi te amesteci cu tot. Este un oraş care-mi place, dar pentru scris aş fugi de el.
- Dacă tot vorbim de obiceiuri de scriitor, scrieţi cu stiloul sau pe calculator?
- Am scris multă vreme cu stiloul. Ce era gazetărie era la maşina de scris sau la calculator, ce era literatură era cu stiloul sau cu creionul. Am renunţat totuşi, pentru că tăiam enorm, rescriam ca să arate pagina cât de cât curată şi ajunsesem aşa la o nebunie din asta... recopiam o foaie de zece, de douăzeci de ori ... Computerul te salvează. Sunt foarte fericit că am scăpat de stilou, pentru că îmi provoca..., ajungeam să învăţ pe dinafară textul de cât rescriam.
- Cine e criticul în care aveţi cea mai mare încredere? Primul cititor?
- În general, e soţia mea. Mult, mult timp a fost numai ea primul cititor. Bine, mai e fratele meu, mama, însă de la ea obţin cred eu ce-mi trebuie fiindcă ea mă cunoaşte foarte bine şi probabil, inconştient, intră cumva în pielea mea. Am mare nevoie şi de părerile fratelui meu şi de părerea maică-mii, dar în alt fel. Mama, nu ştiu, e un cititor foarte ciudat. Vede tot felul de bazaconii la care tu nici nu te-ai gândit. Ea citeşte parcă ai scris pe altă limbă, dar mă interesează, da, punctul ei de vedere.
- Sunteţi, în literatura română, cazul celebru al jurnalistului care a renunţat la meserie pentru a deveni scriitor. De ce v-a fost frică atunci când aţi făcut gestul de a renunţa la meserie?
- Nu. Nu avea de ce să îmi fie teamă. Ce se putea întâmpla rău? Un eşec glorios în sensul eu-cu-mine, că tot încerc, tot încerc, şi nu reuşeşsc. Aia ar fi fost singura tristeţe mare, dar nu atât de mare, pentru că după aia mi-aş fi spus că am încercat. Am făcut tot ce puteam face. Pentru că problema mea devenise că, de fapt, niciodată nu aveam timp să fac ce voiam să fac. Mă rodea, era o boală care, de la zi la zi, creştea în organismul meu. În rest ce se putea întâmpla? Să ajungem la o sărăcie atât de mare încât să n-avem ce pune pe masă. Atunci mă întorceam la meseria aia sau făceam alta. Nu înseamnă că voi reuşi să trăiesc din meseria asta. Şi asta este o chestie teribilă. De exemplu, astăzi ştiu că am din ce trăi pe următoarele şase-şapte luni. Dacă în astea şase-şapte luni nu se vor strânge poveşti care să ducă la o carte, aia e, va trebui să fac altceva. Aşa a fost în toţi anii ăştia. N nu am zis niciodată „am din ce trăi patru ani, n-am nicio treabă”. Au fost trei luni, patru luni. Depinde. Am încasat şi sume mari şi liniştea era mai mare, un an, maxim. În general, era vorba de câteva luni.
- Stilul de scriitură pe care îl abordaţi presupun că include un efort foarte mare. Ce vă inspiră să continuaţi?
- Scrisul, pentru mine, e aşa, plăcere mare şi chin mult. Poţi înţelege din asta că te aşezi să scrii şi stai aşa, într-o fericire continuă. Ceea ce e o eroare colosală. Stai într-o stare de chin foarte mare, de efort enorm, dar şi cu o mare plăcere. Adică, undeva, departe, este plăcerea... şi ştii că într-o bună zi o să dai nas în nas cu ea din plin, şi merită chinul. Câtă vreme ajungi să suferi fizic că nu scrii, trebuie să mai scrii. În momentul în care devine dominantă partea chinului, adică devine o corvoadă, e o mare tâmpenie să continui să scrii. Devii robul faptului că lumea te ia drept scriitor şi eşti dator să le arăţi celorlalţi - nu eşti dator să arăţi nimic nimănui. Eu, sincer, în ziua în care nu voi mai simţi plăcerea asta, o să mă opresc.
- Cât de mare a fost partea de documentare pentru „Zilele regelui”?
- Asta cu documentarea sunt mituri. Aruncă cineva un mit aşa şi după aia se rostogoleşte şi se face ditamai bulgărele, „A făcut ăla o documentare la «Zilele regelui»”.... Nici vorbă. Ce mă interesa la "Zilele regelui" era ca fundalul unei poveşti sută la sută inventate să fie credibil. E un fundal pe care totuşi îl ştim cam cu toţii cât de cât. Pentru că, dacă apăreau mari erori, chiar era jenant. Însă credibilitatea pe care o dă fundalul unei poveşti inventate e una din magiile literaturii. E ceva credibil, despre care toţi ştim că este adevăr, aruncat pe invenţie, pe născocire. A fost o documentare, dar, în afară de faptul că am citit câteva cărţi şi am căutat anumite detalii care chiar îmi trebuiau, nu vă imaginaţi că... .Adică nici nu sunt genul de scriitor care, înainte de a se apuca, pleacă nu ştiu unde şi îşi notează. Nu. Cred că mintea omului realmente e o comoară. Ce creezi cu mintea ta născocind e poate mult, mult mai valabil...
- Fiul dumneavoastră a creat coperta pentru „Toate bufniţele”.
- Da, în sensul că el a făcut pictura după care editura a realizat coperta. I-am citit pasaje în timp ce scriam, şi lui şi soţiei mele. Ştia destul de mult din carte. Cred foarte mult în el. Am simţit clar că, dincolo de a-mi face mie o imensă bucurie, el e omul care trebuie să propună coperta. Eu l-am rugat, el a fost foarte uimit şi a spus: „Dar cum, o să fie de acord?”. „Bineînţeles că o să fie de acord. Dacă o să iasă ceva bun, nu au cum să nu fie de acord”. Nu i-a venit să creadă că ar fi posibil. Apoi, uşor timid, tot întreba „Dar e adevărat?”, „Dar chiar vrei?”. Şi chiar a făcut chestia asta.
- Lucraţi la un nou proiect de carte?
- Da, am două chestii la care mă gândesc destul de mult. Cred că, în timp, o să le fac pe ambele. Momentan, mi-e neclar cu care să încep. Există şi varianta să le încep pe ambele. Am mai trecut prin experienţa asta, cu finalul din „Degete mici”. Mai aveam două capitole şi deja începusem cu fratele meu „Băiuţeii”. A mers foarte bine, pentru mine, cel puţin. Când terminam un capitol, eram extenuat şi simţeam nevoia unei pauze de 3-4 săptămâni. Mi-am dat seama că sunt nişte timpi morţi şi inutili. Adică mintea lâncezea... În pauza aia puteam să scriu într-un cu totul alt registru, mintea se eliberează de prima carte dar, într-un fel, stă vie şi exerciţiul scrisului rămâne. Deci, e posibil să fac aşa, dar încă nu ştiu...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
