INTERVIU

Florin Irimia: „Când scrii, nu mai eşti tu, cel care vorbeşte apoi despre scris. Nu în totalitate, cel puţin”/ de Stelian Ţurlea

16 ian 2015 Autor: Stelian Turlea

Vezi galeria foto Galerie foto

Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Semnează cronici literare începând cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară, Suplimentul de cultură şi Timpul. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la editura Brumar romanul de debut, Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2013. Este prezent în antologia Alerta de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apăruta la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele FamiliaTimpulZona literară, precum şi în  Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) şi de curând, Câteva lucruri despre tine.

 

- Stimate domnule Florin Irimia, aş vrea să pornim această discuţie de la cea mai recentă apariţie semnată de dvs la Editura Polirom, „Câteva lucruri despre tine”. La ce să se aştepte cititorul după acest titlu - e vorba de autor? E doar ficţiune? Întreb pentru că aţi declarat deja că eroul ar un fel de „my sinister twin”, deşi pe urmă aţi afirmat că e un personaj diferit de felul dvs. de a fi.

- Să se aştepte la o poveste antrenantă, e suficient, cred, dacă spun asta, pentru că o carte nu trebuie începută cu o anumită aşteptare, ci pur şi simplu începută şi apoi, dacă e bună, dacă place, citită. Cât despre a doua întrebare, cele două afirmaţii nu se exclud reciproc, dimpotrivă. Acest sinister twin e de regulă o entitate ostilă, antagonică care încearcă să se substituie celuilalt, să-i ia locul, şi cum ar putea face asta, dacă nu omorându-l? Dincolo de asta, eu şi personajul meu nu prea avem multe în comun, în afară, poate, de o slăbiciune pentru filmele celor doi regizori de care se tot pomeneşte în carte, Woody Allen şi Roman Polanski. Şi da, cartea este o ficţiune. Oricum toate sunt. Şi cele care nu se vor ficţiune, tot ficţiune sunt. Sau, în orice caz, o deformare a realităţii. Nu poţi şi nici nu trebuie să-ţi propui, cred eu, să surprinzi realitatea aşa cum este. Nu există „aşa cum este”. Există doar „aşa cum este pentru tine”. Iar asta este implicit o formă de ficţiune. Chiar şi atunci când vorbeşti despre lucruri care s-au întâmplat.

 

- Aţi susţinut că romanul despre care vorbim e un fel de studiu de caz despre imaginaţie şi limitele sale. Ce rol acordaţi imaginaţiei, fabulaţiei într-o scriere literară?

- Da, am spus asta pentru că, treptat, imaginaţia, fabulaţia, delirul, pun stăpânire pe mintea surescitată a personajului-narator care nu mai poate face distincţie între cele două planuri, cel al realităţii şi cel al speculaţiei, între raţional şi iraţional, între real şi oniric. În general, îi acord exact rolul pe care cam toţi scriitorii i-l acordă: unul foarte important. Cu precizarea că oricât de efervescentă este imaginaţia, fără un control raţional al ei nu este posibil să scrii un roman bun. Altfel spus, dacă uneori fără imaginaţie se poate, fără stil şi fără o coreografie narativă adecvată nu se poate niciodată.

 

- E cumva imaginaţia o evadare dintr-o realitate pe care  n-o acceptaţi sau care vă deprimă? E pur şi simplu creaţie?

- Poate fi şi o evadare, desigur. Doar că, în cazul meu, şi ceea ce-mi imaginez este la fel de deprimant, poate uneori chiar mai deprimant decât realitatea. Dar recunosc, n-aş putea avea imaginaţia asta dacă nu ar fi realitatea care să mă inspire.  

 

- Unde se situează romanul în ceea ce aţi scris până acum?

- Se situează în continuarea celorlalte două, poate chiar formează un fel de trilogie a tristeţii, a deznădejdii, a dezamăgirii. Sau şi mai bine, o trilogie a inadecvării, pentru că despre inadecvare e vorba în toate. Inadecvarea individului care se trezeşte că trebuie să trăiască într-o realitate ostilă, agresivă, anapoda, care nu se suprapune nicicum peste felul său de a fi. Mi-ar plăcea însă ca următoarea carte să fie puţin altfel. Nu neapărat optimistă sau veselă (să nu exagerăm, totuşi), dar altfel.

 

- Cât de mult iubiţi filmele şi romanele noir? Aparţine „Câteva lucruri despre tine” acestui gen?

- Nu le iubesc, dar exercită o anumită atracţie asupra mea, cele noir în special, şi în general cele vechi. Cele noir, dincolo de mesajul care le însoţeşte, şi anume că happy ending-ul este la fel de iluzoriu în filme precum este şi în viaţă, au un farmec aparte, cea mai mare parte a lui oferită de dialoguri, dar şi de tehnicile de filmare şi iluminare. Sunt cu adevărat filme artistice. Cât despre roman, aparţine, dar în acelaşi timp transcende genul. Nu-mi plac lucrurile care nu pot fi înţelese decât într-un singur fel.

 

- V-am întrebat pentru că şi precedentul dvs. roman, „O fereastră întunecată”,  e un fel de utopie neagră, cum s-a spus, în care personajelor nu le rămâne decât moartea. E aici doar ficţiune sau aşa sunteţi ca structură, un pesimist?

- Nu mă consider un pesimist, chiar dacă cu timpul am ajuns să nu văd lucrurile prea în roz. Aş spune că în funcţie de locul în care te naşti şi trăieşti şi de tot ceea ce vezi în jurul tău, ţi se formează, vorba comuniştilor, o „concepţie despre lume şi viaţă”. Ei bine, trăitul în România, lucrurile pe care le-am văzut întâmplându-se aici, tot ce-am experimentat eu sau ce-au experimentat alţii, mi-au format această impresie. Impresia că trăiesc într-o ţară care-ţi oferă prea puţin faţă de ceea ce-ţi cere, o ţară care parcă vrea să se descotorosească de tine sau dacă te încăpăţânezi să rămâi aici, fie să te corupă, să te facă să devii parte din sistem, fie să te anihileze, să dea cu tine de pământ până ce rămâi acolo nemişcat. Uneori la figurat, alteori chiar la propriu.

 

- Aţi fost întrebat după acel precedent roman de ce sunteţi dezamăgit de România şi aţi răspuns că „românii formează la ora actuală un popor înţepenit, lipsit de energie, deci incapabil sau dezinteresat să facă salturi.” Aţi ţinut chiar o conferinţă cu titlul „România între Răuvoitori şi Neoameni”. Puteţi detalia?

- Sunt dezamăgit de România, de tot ce s-a întâmplat după ‘90 încoace, deşi motive de dezamăgire sunt şi înainte, dar după ‘90 ni s-a dat o şansă care în 1948 ne-a fost răpită: şansa de a deveni o ţară normală.  De a construi ceva durabil, ceva de care să fim mândri ca naţiune. Şi în loc să facem asta, noi am început să clădim corupţia. Cu asta ne-am îndeletnicit. Trebuia să-i fi ridicat câte o statuie în fiecare oraş mare al ţării, măcar am fi fost sinceri. După ’90, ţara asta s-a transformat într-un Eldorado al fărădelegilor. Mineriadele, privatizările dubioase, lipsa privatizărilor, guverne formate din foşti comunişti şi foşti securişti… Cum am putea să fim mândri de ea când tot ce s-a făcut după ‘90 încoace s-a făcut în defavoarea ei şi a celor care trăiesc aici? Cât despre noi, cei exploataţi, abuzaţi, tâlhăriţi, noi am pus capul în pământ şi, resemnaţi, ne-am zis, asta-i viaţa, asta-i România. N-avem ce-i face. A fost exact atitudinea de care aveau ei nevoie ca să-şi vadă mai departe de treabă. În ultimii ani totuşi, am văzut şi un alt fel de abordare, mai implicată social, mai agresivă împotriva abuzurilor, dar drumul care ni se deschide acum în faţă e lung.

 

- Ce credeţi că e mai important la un popor şi noi nu avem? Mai credeţi că „ţara asta e făcută să-ţi pună beţe în roate”?

- Onestitatea. Curajul. Demnitatea. Oamenii care au condus România după ‘90, nu le-au avut. Şi nici nu aveau cum să le aibă. Fuseseră educaţi să nu le aibă. Dar ce-i mai trist e c-au reuşit să-i contamineze şi pe cei tineri cu lipsa lor de valori. Pe tinerii politicieni, în principal, dar nu numai. Au predat ştafeta şi cursa merge mai departe. În defavoarea noastră. Da, încă mai cred, cum să nu. E o metaforă. Sărăcia e un asemenea băţ. Corupţia, la fel. Îndoctrinarea, un altul. Dar asta nu înseamnă că încă nu mai sper că lucrurile se pot schimba. Mai bine mai târziu decât niciodată. Dar trebuie să ne înarmăm cu calităţile de mai sus. Plus altele. Altfel nu se poate.

 

- Care e punctul de vedere pe care îl abordaţi în faţa studenţilor dvs.?

- E acelaşi punct de vedere pe care îl abordez peste tot. Deşi, în mare, nu prea le vorbesc studenţilor despre lucrurile astea. Oricum, atunci când le-am vorbit, am avut revelaţia că şi ei gândeau la fel. Toată lumea ştie care sunt problemele cu care ne confruntăm. Tot ce mai trebuie este să găsim soluţiile. Aici e mai greu.

 

- Să revenim la cum scrieţi. Cu ceva vreme în urmă, cred că, presat de un reporter, aţi spus „Nu sunt eu cel care a scris aceste rânduri. Când mă aşez la masa de scris, cel ce vă vorbeşte acum dispare”. E atât de mare diferenţa, în cazul dvs., între omul şi scriitorul Florin Irimia?

- Nu mai ştiu contextul, însă indiferent de context, cam asta se-ntâmplă. Cel care scrie nu e acelaşi cu cel care răspunde acum la interviul dumneavoastră. Nu cred să fiu singurul scriitor care vine cu această dihotomie, cu această distincţie între euri. Când scrii, nu mai eşti tu, cel care vorbeşte apoi despre scris. Nu în totalitate, cel puţin. Asta ar trebui să fie clar, de la bun început.

Foto 1 de Monica Meg

Foto 2 de Paul Gorban

 
Cuvinte cheie:
florin irimia
, stelian turlea
, aparitie
, asteptare
, discutie

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Abonează-te la Închide