Florina Pîrjol s-a născut pe 23 martie 1980, în Oneşti. În 2003 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, secţia română-engleză, cu o lucrare de licenţă despre metaficţiunile istoriografice în spaţiul postbelic românesc, iar în 2004 programul de studii aprofundate al aceleiaşi universităţi. În 2010 a devenit doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. În perioada 2010-2013 a fost cercetător postdoctoral, pregătind o lucrare despre intersecţia dintre literatură şi gastronomie în spaţiul românesc. A fost redactor al revistelor „Cultura”, „Observator cultural” şi „Time Out Bucureşti” şi a lucrat ca traducător, consilier editorial, redactor şi PR manager la Editura Leda, Editura IBU Publishing şi Editura Trei. A publicat numeroase articole, interviuri şi eseuri în cele mai importante publicaţii culturale româneşti. Recent, a debutat la Editura Cartea Românească cu volumul de critică literară „Carte de identităţi (Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989)”.
- Dragă Florina Pîrjol, ţi-a apărut de curând la Editura Cartea Românească volumul „Carte de identităţi (Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989)”. De ce acest subiect?
- Cartea este, de fapt, la baza ei, o teză de doctorat, susţinută în 2010, sub coordonarea doamnei profesoare Elena Zaharia-Filipaş de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. O vreme, pur şi simplu, am abandonat-o, n-am putut să mă mai apropii de ea, deşi, imediat după susţinere, semnasem un contract pentru ea cu Editura Cartea Românească. Deci, trebuia să devină de atunci o carte. Doamna Mădălina Ghiu a crezut mult în această carte şi a avut o răbdare infinită în ceea ce mă priveşte. N-o să-i pot niciodată mulţumi îndeajuns. Apoi, spre sfârşitul lui 2013, am reluat-o şi am finisat-o până a ajuns la forma actuală. Dacă, din nou, nu intervenea cu o blândeţe fermă doamna Ghiu, aş fi tot lucrat şi modificat la ea până în 2020! Fiind prima carte, apărută cu patru ani mai târziu decât ar fi trebuit, am fost obsedată în permanenţă că va fi o carte „din trecut”, o carte a momentului 2010 (şi chiar mai devreme, pentru că am scris-o începând din 2009). Subiectul m-a interesat de prin 2004, când deja începuseră să apară şi la noi traduceri ale autoficţiunilor deja celebre în Franţa: „Schimbarea la trup”, „Pasiune simplă”, „Carnet de bal”, „Incest” şi chiar „Viaţa sexuală a Catherinei M.”. Momentul a coincis cu o campanie a Editurii Polirom de promovare a unui val de tineri prozatori care au scris, în mare parte, autoficţiuni. Poate nu în sensul francez consacrat, dar – în orice caz – nişte ficţiuni cu aparenţă autobiografică. M-a interesat, pur şi simplu, cum scriu tinerii din anii 2000 la persoana I, în contextul vremurilor în care trăiesc.
- Cum ai ajuns să fii preocupată de „invazia autobiografismului în literatura de după 1990”? E o reacţie de saturaţie? Socoteşti că s-a ajuns la o limită care poate fi analizată? Reacţionezi la constatarea că publicul consumă intens „ficţiunile personale”?
- Spuneam şi în introducerea cărţii că orice alegere te defineşte. Când e vorba de un subiect cum e autoficţiunea, e chiar mai mult de atât. Aproape te expune. Cred că, alegând un fenomen atât de controversat şi cu o plajă de comentarii atât de vastă şi de diversă, am riscat mult, însă am preferat să scriu despre ceva care mă interesează cu adevărat, chiar cu riscul de a mă înşela, pe alocuri, sau de a nu spune tot ce s-ar putea spune pe acest subiect. O carte e, în fond, un moment, un instantaneu. S-a vorbit, într-adevăr, despre o reacţie de saturaţie faţă de acest fenomen al ficţiunilor personale după ’90 (eu aş zice chiar după 2000), aplicându-i-se diverse etichete, poate, corecte, dar destul de reducţioniste: mizerabilism, pan-sexualism, literatură facilă, nombrilistă, minimalistă. Lumea a crezut că, dacă Ioana Baetica îşi asumă la persoana I o serie de confesiuni erotice scandaloase, acesta este sfârşitul literaturii române serioase, cu majusculă. Că n-a fost aşa, o arată proza ultimilor ani, care a evoluat, totuşi, în altă direcţie decât aceea autoficţională. Mi-am dorit să spun în această carte că explozia postdecembristă a ficţiunilor personale e un fenomen firesc în contextul „falsificării” făţişe a sincerităţii, autenticităţii, realităţii, frumuseţii, valorii etc. Nici bun, nici rău. Firesc.
- Analizând atât de profund subiectul, probabil te numeri printre cei care înţeleg cel mai bine fenomenul. Ce anume caută publicul, ce anume surprinde mai mult? Detaliile psihologice, dezvăluirile de tot felul, scandalul?
- N-aş zice că analiza mea are pretenţii de profunzime fiindcă autoficţiunea, în sine, este un gen căruia i se reproşează tocmai lipsa de profunzime. Versatilitatea, efectul meduzic (specific şi televiziunii, iată), inconsistenţa. Lumea – cel puţin, lumea românească – fuge de subiecte cărora să nu le poţi adăuga calificative precum măreţ, major, serios, profund. Deşi s-au schimbat multe lucruri în bine, încă avem obsesia proiectelor monumentale, a măreţiei, a exhaustivităţii, a istoriilor literare (o am şi eu, încercând să fac o radiografie a „spaţiului autobiografic” înainte de 1989). Aşa ceva aproape că nu mai există în Occident. Repet, mie tocmai asta mi-a plăcut, „neseriozitatea” autoficţiunii, promisiunea unui adevăr dublată de demascarea inconsistenţei acelui adevăr. Sinceritatea e ceva demodat în postmodernitate, fiind înlocuită aproape complet de simulacre ale sincerităţii. Nu ştiu în ce măsură publicul e conştient că, de fapt, consumă replici mai mult sau mai puţin sofisticate ale literaturii autobiografice de odinioară, că adevărul sau autenticitatea sau frumuseţea nu mai înseamnă, azi, ceea ce însemnau, să zicem, în interbelic sau în perioada paşoptistă. Cred, însă, că impulsurile de lectură sunt, în linii mari, aceleaşi: cititorul caută adevărul în cele citite, face o lectură primară de identificare, crede ceea ce citeşte. Acesta este mirajul literaturii, şi lectura de acest fel, care ne contaminează, fără să ne dăm seama, pe toţi, la un moment dat, este, totuşi, una dintre secretele supravieţuirii literaturii. Situaţia este interesantă astăzi, pentru că publicul, de cele mai multe ori alienat de viaţa modernă, care se desfăşoară pe repede înainte, este copleşit de semnele sincerităţii. Totul în jurul lui e la persoana I sau la un reverenţios „tu” care-l obligă să personalizeze consumul: reclamele, etichetele, sloganurile, interactivitatea televiziunii, blogurile, reţelele de socializare, reality-show-urile etc. E firesc, în acest context, ca literatura cu aparenţă personală să prolifereze şi să creeze mutanţi tot mai aproape de nevoile publicului. Mulţi dintre cititori au ajuns să confunde literatura de acest fel cu presa de scandal, cu jurnalul (ca specie a genurilor personale), cu vendetele diverselor personaje publice, iar scena franceză a ultimilor 10 ani abundă în exemple de acest fel.
- Cât de mult a contat apariţia blogului în literatura autoficţională a ultimilor ani?
- A contat foarte mult. Blogul a exploatat o breşă pe care autoficţiunea a creat-o cu destulă greutate (la început) în gustul şi, mă rog, în prejudecăţile publicului modernist. A fost, practic, următoarea etapă, etapa de masă, ca să zic aşa, în evoluţia acestui fenomen care nu se limitează la literatură. În faza iniţială a tezei, am atins, în fugă, şi acest fenomen. După aceea, mi-am dat seama că „în fugă” e chiar mai grav decât „deloc” (fiindcă lasă multe lucruri la nivel de impresii), aşa că am renunţat cu totul la acea parte. E un subiect aparte care merită o cercetare amănunţită, pe de o parte, din perspectiva evoluţiei genurilor personale în secolul trecut, pe de altă parte, cunoscând nişte lucruri despre mecanismele de funcţionare ale virtualului. Nu mi-i imaginez pe, să zicem, Ioan Holban sau Eugen Simion, interesaţi de un asemenea subiect, deşi, în Franţa, Philippe Lejeune, de pildă, a scris despre el (în „Cher écran”, apărută în 2000).
- Cât de mari sunt diferenţele între tratarea autobiograficului înainte şi după 1989?
- Sunt destul de mari, pentru că şi contextul era cu totul diferit. Mă feresc să idealizez perioada de dinainte de 1989 şi să spun că literatura de valoare a apărut atunci şi doar atunci. Sau că literatura tinerei generaţii e, privită la calup, toată dezastruoasă, doar pentru că tematica şi limbajul s-au schimbat. Înainte de ’89, în ciuda cenzurii şi a indexării discursului personal, avem fenomene literare unice precum Şcoala de la Târgovişte sau prozatori foarte interesanţi care se folosesc de trucurile genurilor personale cum e Radu Cosaşu. Şi după căderea comunismului îi avem pe Simona Popescu, pe Mircea Cărtărescu, pe Gheorghe Crăciun (de care nu m-am ocupat în carte, însă), dar şi pe autorii generaţiei 2000, dintre care sunt convinsă că măcar o (mică) parte au un cuvânt de spus în literatura română.
- Ai lucrat la edituri diferite, redactând sau îngrijind cărţile altora. Cum e să treci de partea cealaltă a baricadei?
- În aparenţă, lucrul într-o editură pare că te ajută fiindcă nu e ca şi cum ziua faci pantofi şi seara te întorci acasă, la scris. Realitatea e că, făcute împreună, ajung să te consume. Lucrul pe cărţile altora nu-ţi mai lasă energie să te ocup aşa cum trebui de scrisul tău. Acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii care lucrează în presă. Am lucrat şi eu o vreme în zone diferite ale presei, documentându-mă, în paralel, pentru teză. E greu, îţi trebuie o disciplină de fier, pe care eu una nu o am, recunosc. La modul ideal, o lucrare academică se face într-un cadru organizat pentru cercetare, în care fie ai o rezidenţă de cercetare undeva în străinătate, fie ai o bursă, în ţară, şi poţi lucra fără grija zilei de mâine. Altfel, în lumea românească în care IT-iştii şi publicitarii sunt plătiţi ca în Occident, un profesor sau un cercetător, ca să nu mai spun un redactor sau un traducător sunt, prin comparaţie, nişte cerşetori. Trăiesc în fiecare zi cu frustrarea că munca noastră – la fel de grea, de serioasă, de importantă – nu valorează nimic în această din ce în ce mai caraghioasă ţară.
- Pentru că suntem în tema autoficţională, o să întreb direct: cum te simţi ca scriitoare?
- Nu mă simt în niciun fel. Şi nici nu mi-am imaginat că, după ce o să apară această carte, o să mă trezesc dimineaţă şi o să văd o altă persoană în oglindă. O scriitoare, bunăoară. Sunt 10 ani de când scriu, nu zilnic, dar suficient de des încât să ştiu că nu publicarea te face scriitor. E important, bineînţeles, şi să publici, fiindcă în foarte rare cazuri scriem fără gândul (secret, ascuns, dar prezent acolo, într-un colţ al minţii noastre) că vom fi citiţi. Dar nu e cel mai important. Important e să scrii, pur şi simplu, şi să ajungi s-o faci măcar profesionist, dacă mai mult nu se poate.
- Ce e mai important pentru tine: succesul de critică, cel de public? Amândouă?
- Dacă vreţi să fiu politicoasă, o să zic amândouă. Dacă, însă, aş fi foarte sinceră, aş zice că nici unul, nici altul. În ciuda faptului că mi-am ales un subiect controversat, zgomotos, chiar fragil (spun unii), deci, supus dezbaterilor de tot felul, nu mă preocupă foarte mult receptarea cărţii. Am devenit, în ultimii ani, o persoană destul de discretă şi n-am (nici n-am avut vreodată) stofă de self-promoter, deşi am făcut, ani de zile, PR în edituri (sau, poate, tocmai de aceea, cine ştie?). Ceea ce înseamnă că nu am învăţat nimic de la unii dintre autorii de care mă ocup. Mă interesează, fireşte, reacţiile de lectură ale unor oameni pe care îi preţuiesc şi îi citesc de multă vreme, după cum mă interesează şi părerile oamenilor apropiaţi, profesionişti ai lecturii sau nu. Mi-am dorit foarte mult să scriu o carte lizibilă, spumoasă, care să pună nişte probleme şi nişte semne de întrebare, nu să dea nişte verdicte sau să salveze generaţia 2000. Din acest punct de vedere, am scris, poate, o carte demodată pentru vremurile (literare) în care trăim. Eu însămi sunt o fiinţă demodată, dar nu mă deranjează absolut deloc asta, ba din contra. Dacă ceilalţi – critici sau nu – vor spune că e un debut „delicios” (cum mi-a zis un prieten, acum câteva zile) sau, din contra, unul catastrofal, voi învăţa şi de la unii, şi de la ceilalţi. Dar n-o să stau să-mi pândesc cititorii, căutând cu febrilitate orice rând s-a scris despre carte în presă sau pe bloguri, doar ca să-mi calmez orgoliul inflamat (ca toate orgoliile scriitoriceşti, nu?). Pentru asta există duşuri scoţiene, cred că sunt mai eficiente.
- Îţi pun o întrebare pe care ai adresat-o mai demult unei tinere scriitoare: Ce l-ai sfătui pe un tânăr care ar vrea nu doar să scrie un roman, ci şi să-l şi vadă publicat?
- L-aş sfătui, în primul rând, să nu se grăbească. Sigur, nu să ţină, ca mine, patru ani o carte în sertar, dar să o predea după ce chiar a muncit la ea. Eu nu cred în inspiraţie, nici măcar atunci când e vorba de literatură. Cred, evident, într-o stare de scris, dar cred şi mai mult în efortul susţinut de a scrie regulat. Chiar zilnic, dacă se poate, măcar în jurnal, dacă nu la o carte. Eu, de exemplu, scriu multe mailuri, uneori adevărate scrisori elaborate cu dichis, iar acum mulţi ani, 9-10, scriam chiar scrisori pe hârtie. Îmi place de 100 de ori mai mult să fac asta decât să vorbesc cu cineva la telefon sau pe chat sau chiar faţă în faţă, la o cafea. Pentru un PR treaba asta a fost un pic incomodă: cei care au lucrat cu mine îşi aduc aminte, poate, cu neplăcere, că scriam mailuri kilometrice, şi asta într-o epocă în care comunicarea, în general, a fost comprimată la maximum (vezi limbajul minimalist al SMS-urilor, emoticoanele ş.a.). Dar nu le puteam spune celorlalţi că acela era exerciţiul meu zilnic de scris.
Revenind la întrebarea dvs., l-aş sfătui să aştepte şi să lucreze cât se poate de mult pe manuscris, înainte de a-l preda. În afară de PR cultural, redactare, traducere, plus munca în presă şi cronicile ţinute cu un ritm variabil de-a lungul timpului, am făcut, ocazional, şi consiliere editorială. Mi-au trecut prin mână destule manuscrise româneşti şi străine. Şi, în ultimii ani, mi se pare că se simte o profesionalizare (în sensul bun al cuvântului) a scrisului în rândul tinerilor. Iar publicatul nu mai e o problemă la fel de spinoasă ca acum 10-12 ani. Există concursuri de debut şi, după succesul campaniei poliromiste cu „Ego.Proză”, editurile sunt mult mai deschise faţă de literatura tinerilor. N-are sens să fim paranoici şi să inventăm pretexte şi teorii conspiraţioniste în lumea editorială: cine e bun ajunge, până la urmă, să fie publicat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
