E o vara torida. De mai bine de doua saptamani, termometrele au "inghetat" la 35 de grade in citirea meteorologilor nostri, care mai si uita sa spuna ca e temperatura masurata la umbra. Altfel, realitatea citeste cu spaima 38 sau 40, iar in spatiile fara aer conditionat - chiar 42 de grade. Dar asta ar fi insemnat masuri speciale ale Guvernului pentru protejarea populatiei, mai ales a populatiei, atata cata mai e, muncitoare. Or, grija alor nostri este spritul la Golden Blitz si cursele de motociclete pe DN1, eventual cu tamponarea frontala a celor care indraznesc sa circule regulamentar, pe dreapta. Spre a nu te descompune, moral si fizic, trebuie sa iti gasesti un refugiu racoros. Poezia este un astfel de loc.
Uneori, cartile mi se aduna pe masa, pe birou, in coltul de biblioteca alocat noutatilor in gramezi mari. Cand nu sunt presat de obligatii de lectura, imi place sa le aduc langa mine si sa le citesc din pura placere. E un ritual al rasfoirii lor, al citirii pe sarite, astfel incat ele insele se sorteaza intr-o viitoare ierarhie a lecturii. Abia dupa aceea ma opresc asupra unora, pe care le parcurg in tihna, fara nici o graba si nici un scop in afara propriei mele desfatari.
De cand realitatea e parjolita de canicula de-afara si de incendiarele dezvaluiri privitoare la turnatorii la Securitate, m-am cufundat in colectia de poezie a Editurii Brumar. Sunt carti frumoase, as spune linistitoare doar vazandu-le - Cartarescu cu ilustratiile lui Tudor Jebeleanu, trei prieteni - Robert Serban, Dan Mircea Cipariu si Mihai Zgondoiu elogiind Timisoara si amicitia livresca, prea repede-plecatul Ioan Flora si rascolitoarea sa antologie asa cum si-o gandise singur si un nume aproape necunoscut chiar daca se afla la a treia carte - Olivia Sgarbura.
Dar seria de la Brumar garanteaza pentru ea. Omul cu doua memorii se asaza atat de firesc in continuitatea rafinatei colectii gandite si realizate de editorul Robert Serban, incat nu sesizezi varsta poetei. As spune chiar ca nici nu intereseaza si nici nu transpare. Poezia ei este, din toate punctele de vedere, una a solaritatii de tipic clasicizant: are limpezime si forta in rostire, nu se supune vreunei influente imediate a realului, chiar daca pretextul, declansarea se produce sub un impuls exterior, se intoarce catre sine, oferind un sentiment solid al perenului. Influentele culturale recognoscibile (T.S. Eliot, Ezra Pound, Lorca - decelate de Ioana Nicolaie in Prefata, la care as mai adauga Rilke) adauga si ele o nota de calm si soliditate. Remarcabila mi se pare stiinta constructiei atat la nivelul intregului, cat si pe portiunile mici ale fiecarui poem. Cu totul, Omul cu doua memorii este "romanul" unei desteptari, unei re-veniri la viata prin iubire, radiografie, uneori fara menajamente, a existentei si, in a doua memorie, frenezie a sentimentului. Olivia Sgarbura poseda facultatea de a rosti fara sa caute poeticul cu orice pret dar fara a cadea vreodata in pacatul prozaismului: "Toamnele mele fugare,/ toamnele mele cu acelasi scenariu/ zboara, dispar, reapar,/ isi infig ghearele in prada nevinovata a anilor mei./ Preocupate de devenire/ la fel cum ar fi putut fi preocupate/ de gastronomie sau/ de vinificarea gandurilor prea pure,/ isi astern ploile sub pasii mei./ Numai ca, pe mine, ploaia nu ia foc,/ numai ca, pe mine, apa nu explodeaza/ sub povara paroxisticei interiorizari./ Stiu ca e vorba/ despre cum pot sa fiu mai copil/ si-n acelasi timp mai femeie..." (Autumnala). De la existenta consumata in van numai pentru a rememora, o existenta a umbrelor, in care nimic nu e acum fara sa nu fi fost candva, la solaritatea iubirii, drumul, in fapt calatoria, se produce printr-o trezire pas cu pas, intr-o miscare foarte originala. Nu rememorarea este livresca, ci dimpotriva, trecutul este palpabil, se iveste prin semne materiale, traieste in acelasi timp cu tine, pe cand iubirea, traita, se desfasoara mai vie in scris. Iata cele doua moduri de a memora/trai: "Memoria ma leaga cu lanturi saturniene/ de drumul odata batut./ Strazile pe care merg/ poarta mirosul barbatilor mei./ Ferestrele prin care privesc/ imi modifica vazul/ facandu-ma sa urmez chipurile pe care/ le-am cunoscut./ Muzica pe care o ascult e compusa/ din tonurile pe care le-am auzit/ la celalalt,/ este muzica interioara a sufletelor/ pe care le-am bantuit./ Lumina la care scriu este/ flacara/ la care imi fac aparitia" (Suntem cumulul amintirilor noastre) si "A toropeala miroase bulevardul,/ gustul de vin este inca prezent in aerul dens./ Buzele tale sunt doi struguri contagiosi/ ce transmit vara prin sarut./ Bratul tau zace, langa scrumiera,/ ametit de-atata poetic cuvant./ Mi-esti drag asta-seara. Iti intuiesc prezenta usoara de porumbel sangerand/ de la mii de kilometri distanta./ Iar bulevardul miroase acum a somn" (Miezul noptii). Starea de exaltare nu exclude luciditatea, constiinta iluziei ca poezia poate lua realitatea altceva decat ceea ce este: "Si daca iubirea noastra nu e decat o afurisita de iluzie?/ Imi spun dupa ce-ti scriu cu nemiluita poeme./ Daca suferim impreuna de delir erotoman, de confuzie,/ daca ne mintim ca suna bine acele foneme/ pe care le folosim cand suntem alaturi amandoi/ ca sa tresarim, sa ni se para genial/ ca putem forma pana la urma cuplul etern de eroi,/ un alt fel de Bonnie si Clyde, in stil pur, intelectual?/ Poate nu suntem decat rodul imaginatiei noastre perverse,/ tanjind atat de tare dupa aceasta ultima implinire/ incat ii permitem sa creeze, sa epateze, sa se reverse/ in istorii bizare de viata perfecta, impletita in surprinzatoare fire" (Germene de teama). Omul cu doua memorii aduce in prim-plan un poet deja format ce nu se lasa prada iluziilor de nici un fel: cata luciditate, atata poezie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
